ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 376/2021

HOTĂRÂRE

17.02.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 376/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12 iunie 2020 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub număr de dosar x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea Deciziei de concediere nr. 230/05.05.2020 și a Deciziei de concediere nr. 88/05.05.2020; obligarea la reintegrarea pe postul deținut anterior, precum și obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, precum și la plata sumei de 200.000 RON reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din 10 septembrie 2020, Tribunalul București a invocat din oficiu și a pus în discuția părților excepția necompetenței sale teritoriale prin raportare la domiciliul reclamantei, iar prin sentința civilă nr. 4261/10.09.2020 a admis excepția și a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că litigiul a fost declanșat de reclamantă în temeiul art. 231 Codul Muncii, prin conflict de muncă înțelegându-se conflictul dintre salariați și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.

S-a mai reținut că, în baza art. 269 Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii, astfel conform alin. (2), cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, iar potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din înscrisurile depuse la dosar, s-a constatat că, la data formulării cererii de chemare în judecată, reclamanta avea domiciliul în Jud. Galați, nefiind depuse precizări sau înscrisuri din care să rezulte că la momentul formulării cererii de chemare în judecată ar fi avut reședința sau locul de muncă în București.

Așa fiind, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a apreciat că nu era competent să soluționeze cauza, având în vedere domiciliul reclamantei la data formulării cererii de chemare în judecată, motiv pentru care, a admis excepția și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Galați.

Învestit prin declinare, Tribunalul Galați, secția I civilă a reținut, în esență, că din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, cu cele ale art. 116 C. proc. civ., rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă, fie cea de la locul unde își are domiciliul în fapt reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia, reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Tribunalul Galați a constatat că reclamanta locuia și avea locul de muncă în mun. București și, totodată, a arătat că o eventuală schimbare a locuinței acesteia după sesizarea instanței nu are incidență asupra stabilirii instanței competente să soluționeze cauza.

Așa fiind, prin sentința civilă nr. 1197/2020 din 18 decembrie 2020 pronunțată de Tribunalul Galați, secția I civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului București competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Se constată că, prin acțiunea promovată, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.R.L. și S.C. C. S.R.L., solicitând instanței să dispună anularea Deciziei de concediere nr. 230/05.05.2020 și a Deciziei de concediere nr. 88/05.05.2020; obligarea la reintegrarea pe postul deținut anterior, precum și obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, precum și la plata sumei de 200.000 RON reprezentând daune morale.

Așa fiind, prezentul litigiu are ca obiect un conflict individual de muncă (art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social) și, prin urmare, se aplică dispozițiile speciale referitoare la conflictele de muncă.

Art. 269 Codul muncii stipulează în alin. (1) că:

"Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești stabilite potrivit legii", iar alin. (2) că:

"Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința".

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că:

"Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Art. 216 din același act normativ stipulează că:

"Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

Conform art. 116 C. proc. civ.:

"Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente".

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competența teritorială este una alternativă (fie cea de la locul unde își are domiciliul reclamantul, fie cea de la locul de muncă al acestuia), reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Este de subliniat că prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 stabilesc o competență teritorială complexă, al cărui mecanism juridic de determinare cuprinde două elemente: o competență alternativă a instanțelor (tribunalelor) în cazul conflictelor individuale de muncă având ca reclamant salariatul, dar această competență este în același timp, și exclusivă, în sensul că reclamantul are alegerea numai între două instanțe competente (ori de la domiciliul său, ori de la locul de muncă).

De asemenea, este de reținut că împrejurarea încetării contractului de muncă nu poate înlătura competența teritorială alternativă, întrucât, potrivit art. 1 lit. p), pct. iii din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social sunt considerate conflicte de muncă și cele în legătură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu.

În speță, reclamanta A. a ales să introducă cererea de chemare în judecată, având ca obiect un conflict individual de muncă (potrivit art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011), la tribunalul de la locul său de muncă (Tribunalul București).

Or, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul București reclamanta a învestit în mod legal această instanță, fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia. Prin urmare, Tribunalul București nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului sau a oricărei alte părți, declinarea competenței.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cererii formulată de reclamanta A. în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.