ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1839/2024

Ședința publică din data de 15 octombrie 2024

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată la data de 28.12.2023, sub nr. x/2023, pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a, conflicte de muncă și asigurări sociale reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. S.R.L. ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtei la anularea planului de îmbunătățire a performanței, la predarea evaluărilor de performanță efectuate în comun, precum și la plata daunelor morale în cuantum de 15.000 RON.

În drept, au fost invocate prevederile Codului muncii.

Prin sentința civilă nr. 3749 din data de 16.05.2024, Tribunalul București, secția a VIII-a, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetentei sale funcționale, în cauza formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. S.R.L., și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Constanța.

Pentru a pronunța această hotărâre Tribunalul București a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 269 din Codul Muncii și faptul că dispozițiile Codului muncii reglementează o competență teritorială alternativă între instanța de la domiciliul reclamantului și instanța de la locul de muncă al acestuia.

Tribunalul a constatat că, în speța dedusă judecății, reclamantul are domiciliul în județul Constanța. Totodată, întrucât raporturile de muncă cu pârâtul au încetat la data de 31.10.2023, sediul din București al pârâtului nu mai reprezintă adresa unde își are reclamantul, la data introducerii cererii de chemare în judecată, 28.12.2023, locul de muncă, în sensul dispozițiilor art. 269 din Codul muncii.

Astfel, instanța a apreciat că Tribunalul Constanța este competent să soluționeze prezenta cauză, respectiv tribunalul în circumscripția căruia se afla domiciliul reclamantului.

Învestit cu soluționarea cauzei după declinare, Tribunalul Constanța, secția I civilă a pronunțat sentința civilă nr. 2586 din data de 17.07.2024, prin care a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. S.R.L., în favoarea Tribunalului București.

În motivare, s-a reținut că reclamantul A. locuia, în fapt, în București la data introducerii cererii de chemare în judecată. Reclamantul a precizat că nu a locuit în fapt nici la momentul formulării acțiunii, nici ulterior în Constanța, ci doar în București, motiv pentru care a formulat cererea la instanța din București.

De asemenea, locul de muncă al reclamantului a fost în București la sediul pârâtei, obiectul prezentei cauzei fiind chiar contestarea actelor premergătoare și a deciziei de concediere, decizie care produce efectul încetării contractului individual de muncă.

Astfel, Tribunalul Constanța a reținut, în conformitate cu art. 269 alin. (2) din Codul muncii, că reclamantul avea posibilitatea de a alege între instanța de domiciliu sau reședință, Tribunalul București, având în vedere că acolo locuia în fapt reclamantul, și instanța de la locul de muncă (din care apreciază că a fost nelegal concediat), Tribunalul București, introducând acțiunea pe rolul Tribunalului București.

Prin urmare, Tribunalul Constanța a apreciat că instanța competentă să soluționeze prezenta cauză este cea de la locuința în fapt a reclamantului de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv de la locul de muncă de unde apreciază reclamantul că a fost în mod nelegal concediat, Tribunalul București.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență:

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

În cauză, obiectul regulatorului de competență îl reprezintă stabilirea competenței teritoriale a instanței de judecată.

Astfel, Înalta Curte constată că a fost declinată reciproc competența de soluționare a cauzei între Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și Tribunalul Constanța, secția I civilă, ambele instanțe reținând aplicabilitatea dispozițiilor art. 269 din Codul muncii, prima instanță reținând că domiciliul reclamantului se află în Constanța, conform actului de identitate al acestuia, în timp ce Tribunalul Constanța a reținut drept domiciliu locuința în fapt a reclamantului, din București.

În speță, reclamantul se consideră vătămat de decizia de încetare a contractului său de muncă, solicitând obligarea pârâtei la anularea planului de îmbunătățire a performanței, la predarea evaluărilor de performanță efectuate în comun, precum și la plata daunelor morale în cuantum de 15.000 RON.

Așadar, acțiunea reclamantului este întemeiată pe dispozițiile Codului muncii.

Prin urmare, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un conflict de muncă în legătură cu încetarea contractului individual de muncă, în conformitate cu art. 266 din Codul muncii, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (2) din același act normativ, conform cărora cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă, ori, după caz, sediul.

Față de cele anterior expuse, la determinarea instanței competente este necesar a se avea în vedere domiciliul sau reședința reclamantului la data sesizării instanței ori locul de muncă al acestuia.

În speță, se constată că reclamantul a înțeles să introducă cererea de chemare în judecată, având ca obiect un conflict individual de muncă, la tribunalul de la reședința sa și de la locul său de muncă, respectiv Tribunalul București.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 87 C. civ., prin "domiciliu" se înțelege locul unde persoana fizică declară că are locuința principală. Deși dispozițiile art. 107 și următoarele din C. proc. civ. nu arată, în mod expres, ce se înțelege prin domiciliul părților, prezintă relevanță prevederile art. 155 pct. 6 C. proc. civ., care stipulează că "prin locul citării se înțelege domiciliul persoanei fizice, iar în cazul în care aceasta nu locuiește la domiciliu, citarea se va face la reședința cunoscută ori la locul ales de aceasta".

Aplicând aceste dispoziții legale la speța de față, instanța supremă reține că noțiunea de domiciliu, care interesează în sens procedural, se identifică cu noțiunea de domiciliu de fapt, iar în raport de locuința statornică a părții se stabilește atât legalitatea procedurii de citare, cât și instanța competentă să soluționeze pricina.

O interpretare contrară ar conduce, în speță, la atribuirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea unei instanțe în circumscripția căreia reclamantul nu domiciliază în fapt, aspect de natură a invalida voința legiuitorului care, prin dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, a urmărit să asigure reclamanților accesul facil la instanța de judecată aflată în circumscripția teritorială în care locuiesc.

În acest context, trebuie arătat și că reclamantul a ales să introducă acțiunea la Tribunalul București, ca instanță în a cărei rază de competență se află domiciliul său în fapt, indicând, totodată, că aceasta este instanța în a cărei circumscripție se află locul său de muncă.

Întrucât cererea de chemare în judecată are la bază un contract de muncă în temeiul căruia reclamantul a desfășurat munca în municipiul București, este competentă din punct de vedere teritorial prima instanță sesizată, ca instanța de la locul de muncă al reclamantului, conform art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Așa fiind, raportat la împrejurarea că la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 28.12.2023, domiciliul în fapt al reclamantului se regăsește în municipiul București, potrivit afirmațiilor constante ale acestuia, fiind irelevante orice alte susțineri care tind să stabilească o situație contrară celor relevate de însuși autorul demersului judiciar, și constatând că prezentul litigiu are ca obiect un conflict de muncă privind încetarea unor raporturi de muncă derulate în municipiul București, Înalta Curte constată că Tribunalul București este instanța căreia îi revine competența teritorială de soluționare a cererii deduse judecății.

În considerarea celor ce preced, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 octombrie 2024.