ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2182/2024

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4418 din 10.06.2024, Tribunalului București – secția a VIII - a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței teritoriale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

În motivare, instanța a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un conflict de muncă și că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența nu poate fi raportată la "locul de muncă", de vreme ce chiar reclamantul a arătat că raporturile de muncă au încetat la data sesizării instanței.

Drept urmare, instanța a stabilit competența teritorială de soluționare a cauzei în raport de domiciliul reclamantului din mun. Constanța, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Prin sentința civilă nr. 3288 din 16 octombrie 2024, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în dosarul nr. x/2024, s-a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de reclamant și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Totodată, constatându-se ivit conflictul negativ de competență a fost suspendată din oficiu judecata cauzei și s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

În argumentarea soluției, instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, norme de competență de ordine publică potrivit cărora competența în cazul conflictelor de muncă are un caracter alternativ, fiind deopotrivă competente atât instanța (tribunalul) în a cărui circumscripție își are domiciliul reclamantul salariat, cât și cea de la locul de muncă.

S-a arătat că dispoziția legală redată mai sus are în vedere toate conflictele individuale de muncă, fără vreo distincție după cum acestea s-au născut în legătură cu încheierea, executarea, modificarea sau suspendarea contractului individual de muncă ori în legătură cu încetarea contractului individual de muncă.

Așadar, investind instanța de judecată cu soluționarea unui conflict de muncă în sensul art. 269 alin. (1) din Codul muncii, reclamantul avea posibilitatea de a alege între instanța de domiciliu sau reședință și instanța de la locul de muncă, împrejurarea că raporturile de muncă au încetat nefiind de natură să excludă aplicarea normei legale amintite.

În aceste condiții, s-a constatat că Tribunalul București era competent din punct de vedere teritorial să judece litigiul, ca instanță de la locul de muncă, urmare a exercitării dreptului de opțiune de către fostul salariat reclamant, potrivit art. 116 C. proc. civ., competența teritorială rămânând alternativă chiar și în cazul unui raport de muncă încetat, cum este cazul în speță.

Pe de altă parte, instanța a reținut că prin sentința civilă nr. 2586 din 17 iulie 2024, pronunțată într-un alt litigiu purtat între părți, s-a reținut că locuința reclamantului este în fapt în mun. București.

Prin urmare, s-a apreciat că instanța competentă să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul București și din perspectiva locuinței în fapt a reclamantului, de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, neavând nicio relevanță faptul că în actul de identitate eliberat în anul 2017 acesta figurează cu domiciliul în mun. Constanța.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între Tribunalul București și Tribunalul Constanța, care se declară reciproc necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente:

În cauză, obiectul regulatorului de competență îl reprezintă stabilirea competenței teritoriale de soluționare a cauzei.

Prezentul litigiu are ca obiect obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale, precum și la plata daunelor morale, urmare a încetării contractului individual de muncă.

Referitor la natura cererii, aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, independent de împrejurarea că raportul de muncă a încetat și indiferent de cauza încetării.

Cu titlu de reglementare generală, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în forma aflată în vigoare la data înregistrării acțiunii, prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Aceste prevederi instituie o competență alternativă în beneficiul reclamantului, fundamentată pe principiul protecției salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opțiune, având în vedere că numai salariatul poate aprecia care așezare în teritoriu a instanței îi poate asigura accesul facil la justiție.

Totodată, deși prevăd o competență alternativă, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii sunt norme imperative, reclamantul având dreptul de alegere numai între instanțele prevăzute de lege, fie tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința, fie cel în a cărui circumscripție se află locul său de muncă.

Împrejurarea că, la data sesizării instanței, raportul de muncă al reclamantului cu pârâta era deja încetat, nu este de natură sa afecteze dreptul său de opțiune conferit de lege, competența rămânând una alternativă, cu atât mai mult cu cât rațiunile care au stat la baza stabilirii competenței în favoarea instanței de la locul de muncă subzistă în situația în care se contestă însăși modalitatea de încetare a raporturilor de muncă.

Prin urmare, chiar și în situația în care conflictele de muncă privesc în mod specific faptul încetării raporturilor de muncă, maniera de încetare ori drepturi decurgând din acest fapt, reclamantului îi este recunoscut dreptul de a sesiza oricare dintre instanțele deopotrivă competente, potrivit legii.

Sub acest aspect, este de subliniat faptul că legiuitorul a inclus în noțiunea de jurisdicție a muncii și soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încetarea contractelor individuale, art. 266 din Codul muncii statuând că "jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

În cauză, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii introductive și înscrisurile aflate la dosar, activitatea reclamantului s-a desfășurat la sediul angajatorului, în Mun. București iar, în ceea ce privește domiciliul reclamantului, acesta se află în Mun. Constanța.

Prin urmare, la data formulării cererii, atât Tribunalul București cât și Tribunalul Constanța erau deopotrivă competente să soluționeze cauza, reclamantul având alegerea între aceste două instanțe.

Având în vedere că opțiunea reclamantului între instanțele deopotrivă competente teritorial potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii poate fi exercitată numai la momentul sesizării instanței de judecată, Înalta Curte reține că, în cauză, reclamantul a decis să se adreseze Tribunalului București, învestind în mod legal această instanță cu soluționarea cererii sale și fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, potrivit art. 116 C. proc. civ.

Pe de altă parte, se constată că, prin sentința civilă nr. 2586 din 17 iulie 2024, pronunțată într-un alt litigiu purtat între părți, s-a reținut că locuința reclamantului este în fapt în Mun. București, astfel că instanța competentă să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul București și din perspectiva locuinței în fapt a reclamantului, de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.

Pentru toate aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2024.