ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 879/2025

HOTĂRÂRE

20.05.2025

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 879/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 20 mai 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

1) Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată la data de 18 martie 2024, pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2024, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata drepturilor salariale neacordate începând cu 01.11.2022 până la data formulării cererii de chemare în judecată și la compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat.

A mai solicitat actualizarea acestor sume cu coeficientul de inflație, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei sume și până la data plății efective, și daune morale pentru prejudiciul suferit în cuantum de 4.000 RON, precum și cheltuieli de judecată.

Reclamantul și-a întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile Codului muncii.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

2.1. Prin sentința civilă nr. 5864 din data de 18.09.2024, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 23 septembrie 2024, Tribunalul București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

În motivarea acestei hotărâri, Tribunalul București a reținut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Având în vedere că, în domeniul conflictelor de muncă, competența teritorială este exclusivă, a apreciat că instanța competentă potrivit legii să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul Dolj, de vreme ce domiciliul reclamantului este situat în județul Dolj, reclamantul nefăcând dovada locului de muncă la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, care ar fi putut atrage o altă competență. Dispozițiile legale invocate au în vedere locul de muncă al reclamantului din momentul introducerii cererii de chemare în judecată, nu fostul loc de muncă al reclamantului.

Din înscrisurile aflate la dosar, instanța a constatat că la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 18.03.2024, raporturile de muncă dintre părți erau încetate, iar alegerea domiciliului procesual în București nu este de natură de a deroga de la normele imperative prin care se stabilește o competență teritorială exclusivă.

2.2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, care, prin sentința civilă nr. 386/2025 din data de 6 martie 2025, îndreptată prin încheierea din 7 martie 2025, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cauzei către Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale; a constat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat cauza și a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție spre soluționarea acestui conflict.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, că domiciliul efectiv, nu cel înscris în actele de identitate (deși reclamantul nu a depus dovezi pentru a i se verifica domiciliul înscris în acte) al reclamantului este în București, așa cum reiese din contractul individual de muncă al acestuia, la pct. D - Locul de muncă precizându-se că nu are un loc de muncă fix, urmând să desfășoare activitatea la terțe persoane.

S-a reținut că reclamantul nu a făcut vreo dovadă că ar locui în altă localitate, iar, potrivit înscrisurilor din dosar, acesta avea reședința și locul de muncă în București în momentul formulării cererii de chemare în judecată (conform extrasului REVISAL nu există nicio mențiune a încetării contractului de muncă), motiv pentru care instanța a constatat că nu este competentă să soluționeze acțiunea, competența aparținând Tribunalului București.

Totodată, instanța a considerat că, în speță, fiind vorba despre o competență teritorială alternativă, aceasta putea fi invocată doar de către pârâtă la primul termen de judecată, astfel că Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale este instanța competentă să soluționeze cauza.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra regulatorului de competență.

Constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina și și-au declinat reciproc competența, Înalta Curte, în temeiul art. 135 din același cod, va pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

În cauză, obiectul regulatorului de competență îl reprezintă stabilirea competenței teritoriale de soluționare a cauzei.

Prezentul litigiu are ca obiect obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale, precum și la plata daunelor morale, urmare a încetării contractului individual de muncă.

Referitor la natura cererii, aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, independent de împrejurarea că raportul de muncă ar încetat ori, dimpotrivă, s-ar afla în ființă.

Cu titlu de reglementare generală, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în forma aflată în vigoare la data înregistrării acțiunii, prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Aceste prevederi instituie o competență alternativă în beneficiul reclamantului, fundamentată pe principiul protecției salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opțiune, având în vedere că numai salariatul poate aprecia care așezare în teritoriu a instanței îi poate asigura accesul facil la justiție.

Totodată, deși prevăd o competență alternativă, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii sunt norme imperative, reclamantul având dreptul de alegere numai între instanțele prevăzute de lege, fie tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința, fie cel în a cărui circumscripție se află locul său de muncă.

Împrejurarea că, potrivit pârâtei, la data sesizării instanței, raportul de muncă al reclamantului ar fi fost încetat, nu este de natură să afecteze dreptul său de opțiune conferit de lege, competența rămânând una alternativă, cu atât mai mult cu cât rațiunile care au stat la baza stabilirii competenței în favoarea instanței de la locul de muncă subzistă în situația în care se contestă însăși modalitatea de încetare a raporturilor de muncă.

Prin urmare, chiar și în situația în care conflictele de muncă privesc în mod specific faptul încetării raporturilor de muncă, maniera de încetare ori drepturi decurgând din acest fapt, reclamantului îi este recunoscut dreptul de a sesiza oricare dintre instanțele deopotrivă competente, potrivit legii.

Sub acest aspect, este de subliniat faptul că legiuitorul a inclus în noțiunea de jurisdicție a muncii și soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încetarea contractelor individuale, art. 266 din Codul muncii statuând că "jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

În cauză, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii introductive și înscrisurile aflate la dosar, activitatea reclamantului s-a desfășurat în municipiul București, conform contractului individual de muncă și contractului de închiriere al apartamentului în care a locuit în perioada în care a lucrat la societatea pârâtă iar, în ceea ce privește domiciliul reclamantului, astfel cum a fost indicat în cererea de chemare în judecată, acesta se află în municipiul Craiova.

Prin urmare, la data formulării cererii, atât Tribunalul București cât și Tribunalul Dolj erau deopotrivă competente să soluționeze cauza, reclamantul având alegerea între aceste două instanțe.

Având în vedere că opțiunea reclamantului între instanțele deopotrivă competente teritorial potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii poate fi exercitată numai la momentul sesizării instanței de judecată, Înalta Curte reține că, în cauză, reclamantul a decis să se adreseze Tribunalului București, învestind în mod legal această instanță cu soluționarea cererii sale și fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, potrivit art. 116 C. proc. civ.

Pentru acest motiv, față de prevederile art. 130 alin. (3) și (4), Tribunalul București, ca primă instanță sesizată de reclamant în raport de locul său de muncă, nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea unei părți, declinarea competenței în favoarea instanței de la domiciliul reclamantului.

Pe de altă parte, se constată că locuința reclamantului este, în fapt, în municipiul București, astfel că instanța competentă să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul București și din perspectiva locuinței în fapt, de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, a reclamantului.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.