ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 171/2026

Ședința publică din data de 29 ianuarie 2026

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 14.01.2025, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții B. S.R.L. și C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să oblige pârâții la plata sumelor de 350.000 euro, reprezentând daune morale și de 9.759 RON, cu titlu de daune materiale, pentru prejudiciul cauzat în urma unui accident, la care se adaugă daune interese moratorii egale cu dobânda legală penalizatoare prevăzută de O.G. nr. 13/2011, de la data producerii accidentului și până la plata efectivă.

Prin sentința civilă nr. 4238/29.05.2025, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt.

Pentru a pronunța astfel, instanța a invocat art. 269 Codul muncii și a reținut că, la data introducerii acțiunii, 14.01.2025, reclamantul își desfășura activitatea la C. S.R.L., cu sediul în Slatina, jud. Olt, iar raporturile de muncă au încetat ulterior, la 30.01.2025, prin acordul părților.

De asemenea, instanța a avut în vedere că, deși reclamantul a indicat în cererea de chemare în judecată domiciliul în București, potrivit cărții de identitate, reședința și locuința sa efectivă se aflau în Slatina, județul Olt, unde își desfășura activitatea de muncă, aspect confirmat și de toate actele aflate la dosar, respectiv procesul-verbal de cercetare a accidentului de muncă, declarații, certificate de concediu medical și înscrisuri medicale.

În consecință, instanța a apreciat că locul de muncă și reședința efectivă ale reclamantului determină competența teritorială a Tribunalului Olt.

Prin sentința civilă nr. 484/2025 din 22.10.2025, Tribunalul Olt, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București; a constatat ivit conflict negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut că, în privința competenței teritoriale, art. 269 alin. (2) Codul muncii instituie o competență alternativă exclusivă în favoarea reclamantului, care poate alege între instanța de la domiciliu/reședință sau cea de la locul de muncă.

De asemenea, a reținut că reclamantul și-a exercitat dreptul de opțiune, sesizând Tribunalul București, instanță corespunzătoare domiciliului său legal, astfel cum rezultă din copia cărții de identitate depusă la dosar; în acest context, a constatat că, odată exercitat acest drept de alegere, competența se fixează definitiv, celelalte instanțe devenind necompetente, fiind irelevantă împrejurarea că reședința reclamantului este în județul Olt.

Prin urmare, a apreciat că Tribunalul București este instanța competentă teritorial și material să soluționeze cauza.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea litigiului, Înalta Curte reține următoarele:

Instanțele judecătorești au fost învestite cu soluționarea unui conflict individual de muncă, iar pentru stabilirea competenței teritoriale sunt relevante dispozițiile art. 269 din Codul muncii.

Articolul 269 alin. (1) din Codul muncii prevede că "Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii", iar alin. (2) din același articol statuează că "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Totodată, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Așadar, în cazul conflictelor de muncă, competența teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanțe, deopotrivă competente, respectiv cea de la domiciliu/reședință/sediu ori de la locul de muncă; odată învestită una dintre instanțele competente teritorial, opțiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acțiunii s-a fixat în mod definitiv competența teritorială a instanței respective.

Totodată, conform art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

Prin urmare, instanța nu mai poate să se dezînvestească prin declinarea competenței de soluționare a cauzei, din oficiu ori la cererea pârâtului, și nici chiar reclamantul nu mai poate reveni asupra alegerii sale, în favoarea unei alte instanțe.

În speță, reclamantul A. a ales să introducă cererea de chemare în judecată pe rolul Tribunalului București, instanță în a cărei rază teritorială se află domiciliul său din București, astfel cum reiese din cartea de identitate.

Prin urmare, având în vedere opțiunea procesuală a reclamantului, Înalta Curte constată că Tribunalului București îi revine competența de soluționare a cauzei, în temeiul art. 269 din Codul muncii.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2026.