ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1175/2025

HOTĂRÂRE

16.09.2025

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1175/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 16 septembrie 2025

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, la data de 30 iulie 2024, sub nr. x/2024, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței să se constate abuzivă desfacerea contractului său de muncă înregistrat cu nr. x/27.07.2022 și să fie obligată pârâta la plata zilelor de concediu din anul 2022, 2023 și 2024, a despăgubirilor egale cu valoarea salariilor indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în intervalul cuprins între momentul concedierii până la pronunțarea unei hotărâri în prezenta cauză; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. art. 166 alin. (1), (2) și (4) din Codul muncii.

Prin sentința civilă nr. 2201/2024 din 21 noiembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2024, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și, în consecință, a declinat, în favoarea Tribunalului Bucuresti, competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a constatat că, prin Legea nr. 367/2022 a dialogului social a fost abrogată Legea nr. 62/2011, care, la art. 210 prevedea, printre criteriile de stabilire a competenței teritoriale în conflictele individuale, și locul de muncă, apreciind, astfel, că rămâne incident în cauză doar art. 269 din Codul Muncii- alin. (1), (2) și (3).

Astfel, a considerat că în determinarea instanței competente din punct de vedere teritorial, este important domiciliul persoanei ce are calitatea de reclamantă, în cauza pendinte domiciliul reclamantei fiind în București.

Textul art. 269 alin. (2) din Codul muncii, prin termenii imperativi pe care îi întrebuințează, a instituit, în domeniul conflictelor de muncă, un caz de competență teritorială exclusivă, și nu alternativă, astfel încât, părțile nu au posibilitatea de a stabili competenta altei instanțe.

S-a reținut că alegerea instanței revine reclamantei numai în cazurile de competență teritorială alternativă (art. 116 din C. proc. civ.) și, din perspectiva textului de lege mai sus-menționat, care reprezintă dreptul comun în materie, competența teritorială de soluționare a pricinii aparține Tribunalului București.

Prin urmare, având în vedere că în cauza de față reclamanta are domiciliul în București, str. x, Tribunalul Iași a apreciat excepția procesuală de procedură, absolută și dilatorie de necompetență teritorială, invocată din oficiu, ca întemeiată, pe care a admis-o ca atare, în baza art. 269 din Codul muncii, art. 248 din C. proc. civ. și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în a cărei circumscripție își are domiciliul reclamanta.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la 5 februarie 2025, sub același număr de dosar, iar prin sentința civilă nr. 3171/2025 din 24 aprilie 2025, constatând că Tribunalul Iași este competent teritorial să soluționeze cauza, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

În dreptul muncii, competența teritorială este alternativă, astfel încât, în acțiunile pornite de salariat, acesta are, deopotrivă, de ales între instanța de la domiciliu, sau și instanța de la locul de muncă, potrivit dispozitiilor art. 116 C. proc. civ.

Or, instanța a constatat că, în speta dedusă judecății, reclamanta, care are dreptul suveran de a alege în cazul competenței alternative, în mod legitim a optat să învestească instanța de la locul de muncă, adică, de la sediul angajatorului - Tribunalul Iași, astfel încât, nu se justifica declinarea cauzei către Tribunalul București, instanta de la domiciliul reclamantei.

A considerat că instanța de trimitere a procedat la declinarea cauzei citând trunchiat dispozițiile art. 269 Codul muncii, într-o formă care, din anul 2023, nu mai este în vigoare.

Pentru considerentele expuse și având în vedere că reclamanta salariat își are locul de muncă în județul Iasi și a ales să se judece la Tribunalul în circumsripția căruia se află acest loc de muncă, Tribunalul București a apreciat că competența de solutionare a cauzei aparține Tribunalului Iași, motiv pentru care, a admis excepția necompetenței teritoriale și, în baza art. 269 Codul muncii și art. 132 C. proc. civ., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea acestui tribunal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 30 mai 2025, sub același număr.

Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, secția I civilă, pentru următoarele considerente:

Prin prezentul litigiu, instanța de judecată a fost învestită cu soluționarea unui conflict individual de muncă, fiind incidente normele din jurisdicția muncii.

Cu titlu de reglementare generală, dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în forma aflată în vigoare la data înregistrării acțiunii, prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Aceste prevederi legale instituie o competență alternativă în beneficiul reclamantului, fundamentată pe principiul protecției salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opțiune, având în vedere că numai salariatul poate aprecia care așezare în teritoriu a instanței îi poate asigura accesul facil la justiție.

Totodată, deși prevăd o competență alternativă, dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii sunt norme imperative, reclamantul având dreptul de alegere numai între instanțele prevăzute de lege, respectiv fie tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința, fie cel în a cărui circumscripție se află locul său de muncă.

În cauză, activitatea reclamantei s-a desfășurat la sediul angajatorului, situat în jud. Iași, iar în ceea ce privește domiciliul reclamantei, acesta se află în Mun. București, astfel că, la data formulării cererii, atât Tribunalul Iași, cât și Tribunalul București, erau deopotrivă competente să soluționeze cauza, reclamanta având alegerea între aceste două instanțe.

Având în vedere că opțiunea reclamantei între instanțele deopotrivă competente teritorial, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, poate fi exercitată numai la momentul sesizării instanței de judecată, Înalta Curte reține că, în cauză, reclamanta a decis să se adreseze Tribunalului Iași, ca instanță de la locul de muncă, învestind-o în mod legal cu soluționarea cererii sale și fixând în mod definitiv competența în favoarea acesteia, potrivit art. 116 C. proc. civ.

Așa fiind, în considerarea tuturor celor anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., coroborat cu art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 116 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, secția I civilă.