ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1433/2025
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1433/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)
Ședința publică din data de 14 octombrie 2025
Deliberând asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la 12 noiembrie 2024, sub nr. x/2024, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., anularea deciziei de concediere nr. 152 din 8 octombrie 2024, obligarea acesteia la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data dispunerii concedierii și până la data reintegrării sale în muncă, repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere, respectiv reintegrare în postul de coordonator compartiment juridic, cât și obligarea pârâtei la plata daunelor morale, în sumă de 20.000 euro, cu cheltuieli de judecată.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 268 și următoarele din Codul muncii.
Prin sentința civilă nr. 2364 din 1 aprilie 2024, prima instanță a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența soluționării litigiului în favoarea Tribunalului Dâmbovița.
Pentru a hotărî astfel, s-a arătat că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 269 alin. (2) teza a III-a din Codul muncii, potrivit cărora competența teritorială a soluționării litigiilor având ca obiect conflicte individuale de muncă revine instanței de judecată în a cărei circumscripție se află "locul de muncă", întrucât însuși reclamantul a susținut că raporturile de muncă au încetat la o dată anterioară formulării cererii de chemare în judecată, prin emiterea deciziei de concediere nr. 152 din 8 octombrie 2024. Așa fiind, întrucât acesta nu a făcut dovada domiciliului sau a reședinței pe raza Municipiului București la data sesizării instanței de judecată, devin aplicabile prevederile art. 269 alin. (2) teza I Codul muncii, iar prin raportare la domiciliul acestuia, situat în județul Dâmbovița, competența revine Tribunalului Dâmbovița.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale, la 30 aprilie 2025, sub același număr, iar prin sentința civilă nr. 956 din de 22 mai 2025, s-a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de reclamant, prin cererea depusă la 21 mai 2025, s-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București și, constatându-se ivit conflictul negativ de competență, s-a suspendat de drept judecata și s-a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării incidentului procedural.
În considerentele sentinței, s-a arătat că reclamantul a învestit în mod legal una din instanțele judecătorești deopotrivă competente, potrivit art. 269 alin. (2) Codul Muncii, întrucât în cazul litigiilor de muncă competența este alternativă, acesta având un drept de opțiune, potrivit art. 116 C. proc. civ., între instanța de la domiciliul său și cea a fostului loc de muncă, astfel că reclamantul a sesizat Tribunalul București, instanța competentă material în circumscripția căreia se află sediul societății pârâte.
S-a mai considerat că deși reclamantul nu mai avea calitatea de angajat al pârâtei la data sesizării instanței, obiectul cererii de chemare în judecată vizează raporturile de muncă cu fostul angajator, astfel că se putea adresa și instanței de judecată în a cărei circumscripție se regăsea ultimul loc de muncă.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 25 iunie 2025, sub același număr.
Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care și-au declinat reciproc competența să judece același proces, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru următoarele considerente:
Litigiul dedus judecății are ca obiect anularea deciziei de concediere nr. 152 din 8 octombrie 2024, emisă de pârâta B. S.A., cu obligarea acesteia la reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior dispunerii concedierii și la plata unor drepturi salariale, iar pentru soluționarea cauzei, autorul demersului judiciar a învestit Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în circumscripția căruia se afla fostul său loc de muncă, respectiv sediul pârâtei.
Potrivit art. 269 alin. (1) Codul muncii, "Cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă și conflictele colective de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul".
Înalta Curte notează că, deși reclamantul nu mai avea calitatea de angajat la data sesizării instanței, obiectul cererii de chemare în judecată vizează raporturile sale de muncă cu fostul angajator, pârâta în cauză, astfel că se poate adresa și instanței în circumscripția căreia a avut ultimul loc de muncă, aceasta fiind deopotrivă competentă.
În conformitate cu dispozițiile legale menționate rezultă că reclamantul avea dreptul de opțiune între instanța domiciliului său, respectiv Tribunalul Dâmbovița, și cea a fostului loc de muncă, respectiv Tribunalul București. Exercitându-și acest drept, în temeiul art. 116 din C. proc. civ., reclamantul a învestit-o pe cea din urmă.
Criteriul alternativ al locului de muncă pentru determinarea instanței competente nu poate fi exclus ca urmare a emiterii deciziei de desfacere a contractului de muncă, întrucât validitatea acestei decizii este contestată, solicitându-se anularea ei.
Înalta Curte mai constată că acțiunea promovată de reclamantul A. cuprinde și solicitarea de a se dispune obligarea pârâtului la reintegrarea sa în funcția deținută anterior concedierii și la plata unor drepturi bănești rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.
În egală măsură, se reține că reclamantul a învestit legal această instanță cu soluționarea conflictului de muncă, fixând, astfel în mod definitiv, competența teritorială în favoarea Tribunalului București, care nu mai putea să dispună, din oficiu, declinarea competenței, având în vedere prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.
În considerarea celor anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2025.