ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1329/2021

Dosarnr. x/2018

Ședința publică din data de 03 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel la data de 08.10.2018, reclamantul, A., a formulat, în contradictoriu cu pârâții UNIUNEA NAȚIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA - CONSILIUL UNIUNII și UNIUNEA NAȚIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA - BAROUL CONSTANȚA, contestație împotriva deciziei nr. 390/24.08.2018, emisă de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea deciziei nr. 390/24.08.2018, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația administrativă formulată de reclamant împotriva deciziei nr. 21/16.04.2018, emisă de Baroul Constanța, anularea deciziei nr. 21/16.04.2018, cu toate consecințele ce derivă din lipsirea de eficiență juridică a actului administrativ.

Prin sentința nr. 31/CA din 07 februarie 2019, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții UNIUNEA NAȚIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA - CONSILIUL UNIUNII și UNIUNEA NAȚIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA - BAROUL CONSTANȚA - CONSTANȚA, ca nefondată.

Împotriva sentinței nr. 31/CA din 07 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamantul A., apreciind că hotărârea recurată este nelegală, supusă casării prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

I. Cu referire la motivul de casare prev.de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

In susținerea acestui motiv de recurs se afirmă că, deși nu se poate vorbi de lipsa motivării hotărârii, în sentința atacată sunt prezentate considerentele referitoare exclusiv la criticile care au fost formulate de recurent în cuprinsul cererii introductive de instanță, fără referire la motivele expuse în cuprinsul contestației administrative.

Totodată recurentul afirma ca DECIZIA NR. 390/24.08.2018 a CONSILIULUI U.N.B.R. precum și DECIZIA NR. 21/16.04.2018 a BAROULUI CONSTANTA sunt nemotivate, iar instanța de fond nu a analizat aceste aspecte.

II. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept substanțial, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de fond nu a sancționat lipsa de motivare a actului administrativ contestat, ignorând astfel linia jurisprudențială constantă a instanței supreme, prin care s-a statuat că obligația autorității emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanție contra arbitrariului și se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se suprimă drepturi sau situații juridice individuale și subiective.

În cauză, obligația motivării actului administrativ - ce reprezintă o cerință de legalitate, acceptată atât pe plan intern, cât și la nivel comunitar, a fost realmente ignorată de emitentul deciziei contestate, iar judecătorul fondului nu a înțeles să sancționeze lipsa motivării.

Instanța de fond reține că nu este întemeiată nici critica referitoare la lipsa din cuprinsul actului administrativ a mențiunilor obligatorii privitoare la modalitatea în care poate fi contestată decizia, respectiv la instanța competentă să soluționeze calea de atac.

Prin chiar cererea de chemare în judecată, a făcut referire la faptul că art. 4 Protocolul VII CEDO legiferează interdicția de a se emite pe cale separată condamnări paralele pentru aceeași faptă, neinvocând o dublă cercetare penală, cum lasă să se înțeleagă motivarea hotărârii recurate.

În condițiile în care, dat fiind că România a ratificat fără rezerve Protocolul VII, este obligată să pună în aplicare jurisprudența Curții privind interdicția cumulului între răspunderea penală și cea contravențională - iar nu și cea disciplinară, dar și să țină seama - în situația paralelismului celor două proceduri, de circumstanțele și de măsurile dispuse prin condamnarea penală, astfel încât în urma anchetei disciplinare să nu se ajungă la o sancțiune mai severă decât cea dispusă urmare a condamnării penale.

Faptul că sancțiunea disciplinară - care vizează pierderea calității de avocat, a fost dispusă de organismele de conducere specifice acestei profesii, în temeiul dat de Statutul profesiei de avocat, după cum motivează judecătorul fondului, nu schimbă validitatea criticilor aduse, știut fiind că prevederile Statutului trebuie să fie interpretare în consonanță cu dispozițiile și jurisprudența comunitară.

Greșita aplicare a legii rezidă și din modalitatea în care instanța de fond a supus analizei criticile pe care le-a expus referitor la conținutul dispoziției legale în temeiul căreia a fost sancționat.

Prin Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017 - publicată în M.Of. nr. 68/22.06.2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, și a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, texte de lege care au următorul cuprins: Art. 14:

"Este nedemn de a fi avocat: a) cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei";

Art. 27:

"Calitatea de avocat încetează: [...] d) dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală și care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii".

Prin Decizia menționată, instanța de contencios constituțional, prin admiterea excepției de neconstituționalitate, constată că sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, este neconstituțională.

În motivarea Deciziei, Curtea consideră că "revine legiuitorului sarcina de a conferi normei legale criticate un conținut normativ edificator și de a stabili un cadru legislativ coerent și lipsit de echivoc cu privire la condițiile concrete în care intervine încetarea calității de avocat, prin excluderea din profesie, ca urmare a incidenței cazului de nedemnitate prevăzut de art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, republicată".

Legiuitorul nu a intervenit, astfel că dispoziția legală față de care a fost admisă excepția de neconstituționalitate, și-a încetat valabilitatea.

Prin modalitatea în care a valorificat textul de lege în temeiul căruia a fost sancționat - declarat neconstitutional, intimatul s-a transformat în legiuitor pozitiv, iar judecătorul fondului - deși a invocat disp.art. 147 alin. (4) din Constituție, a dat gir de legalitate constituționale.

Din considerentele deciziei CCR nr. 225/2017, nu se desprinde ideea ca urmează a fi înlăturata sintagma "de natura a aduce atingere prestigiului profesiei" pentru a "nu se mai permite organelor profesiei de avocat un drept de apreciere asupra infracțiunilor comise" - asa cum greșit a reținut instanța de fond, considerentele deciziei CCR fiind in sensul ca impune o atitudine activa legiuitorului "in precizarea si clarificarea textului de lege" - răstimp in care art. 14 lit. a) nu isi mai produce efectele.

În egală măsură, opinează că prima instanță în mod eronat a apreciat ca fiind nefondate susținerile sale potrivit cu care Consiliul UNBR nu avea competența legală să raporteze efectele Deciziei CCR la data săvârșirii faptei penale ce i se impută, pe care le-a expus prin prisma incidenței principiului ce guvernează intrarea în vigoare a actelor normative.

Menționează că, procesul penal s-a finalizat prin hotărârea definitivă - pronunțată cu opinie separată de achitare, la data de 7.11.2017, Decizia CCR era în vigoare și obligatorie, ceea ce înseamnă că era cu atât mai imperativă respectarea sa pentru raporturile juridice născute ulterior.

Intimata UNBR a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate prin cererea de recurs, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 6) și 8) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", este nefondat.

Raportat la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va arăta motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, din examinarea sentinței recurate rezultă că hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept pe care instanța le-a avut în vedere pentru respingerea cererii de anulare și a cererii de suspendare. Motivarea hotărârii este succintă, însă instanța a reținut situația de fapt, dispozițiile legale incidente, și a expus concret argumentele de fapt și de drept pentru care a constatat netemeinicia cererilor, nu cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, iar cererile accesorii au fost analizate în raport de soluția dată cererii principale de anulare.

Judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument și fiecărei susțineri invocate de părți, acestea putând fi grupate și analizate raportat la motivul de nelegalitate a actului administrativ căruia i se circumscriu sau la obiectul cererii formulate; obligația de motivare nu impune o anumită întindere a motivării sau un răspuns la fiecare susținere a părților, ci expunerea raționamentului juridic care a determinat aprecierea și convingerea judecătorului pentru soluția pronunțată.

Astfel, în condițiile în care reclamantul a invocat nerespectarea termenului de 15 zile prevăzut în art. 26 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat, Înalta Curte constată că instanța de fond a răspuns acestor motive.

Instanța de fond a reținut ca prin respingerea contestației formulate CONSILIUL UNBR și-a însușit poziția BAROULUI CONSTANTA exprimată în cadrul procedurii administrative iar cu privire la natura juridica a acestui termen, nu este un termen de decădere ci un termen de recomandare, și neindicarea căii de atac și a instanței de judecată nu este un motiv de nulitate absolută, neexistând nici o vătămare a reclamantului în condițiile în care și-a exercitat dreptul de a sesiza instanța de judecata competentă în termenul legal.

Cu privire la încălcarea art. 4 Protocolul VII CEDO în sensul că a fost sancționat prin decizie administrativ jurisdicțională mai sever decât prin decizia penală pronunțată de ICCJ.

Recurentul afirma ca art. 4 din Protocolul VII CEDO legiferează interdicția de a se emite pe cale separată condamnări paralele pentru aceeași situație; nu este permis ca un organ administrativ jurisdicțional să judece și să completeze o chestiune tranșată prin hotărâre judecătorească definitivă.

Art. 4 Protocolul VII CEDO se refera la o noua "pedepsă penală" pentru aceeași fapta.

Organele de conducere ale profesiei de avocat nu au aplicat o sancțiune penala după o condamnare definitivă, ipoteza la care se refera art. 4 Protocolul VII CEDO

Interzicerea executării pentru un termen fix de trei ani a profesiei de avocat a fost aplicata de către instanța de judecata in temeiul dispozițiilor penale, având in vedere condițiile si criteriile de individualizare a acestei pedepse complementare.

Organele profesiei de avocat nu au făcut decât sa aplice texte legale referitoare la nedemnitate, respectiv prevederile art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, texte care prevăd ca si condiție de aplicare ipoteza ca avocatul sa fie condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate.

În mod firesc, condamnarea poate avea ca obiect și aplicarea unei pedepse complementare, respectiv interzicerea exercitării pentru un termen determinat a profesiei de avocat, interdicție avuta in vedere de legiuitor la adoptarea art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995.

Nedemnitatea nu este o pedeapsa penală și are în mod firesc o natura juridică deosebita de cea a pedepsei penale complementare și se refera la încetarea calității de avocat și nu la interdicția limitata a exercitării profesiei.

Pe fond, recurentul invocă faptul că temeiul legal în baza căruia au fost pronunțate cele doua decizii atacate este reprezentat de o prevedere legală față care și-a încetat efectele ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 225/04.04.2017 a Curții Constituționale, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a art. 14, lit. a) din Legea 51/1995.

Susținerile din recurs referitoare la faptul că s-a reținut greșit că decizia a cărei anulare s-a solicitat este motivată în fapt și în drept, vor fi avute în vedere la analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, este, de asemenea, nefondat. Motivele de recurs vor fi examinate raportat la dispozițiile legale incidente, având în vedere și Decizia Curții Constituționale nr. 225 din 4 aprilie 2017, referitoare la excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor art. 14 lit. a) și art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, publicată în Monitorul Oficial nr. 468 din 22 iunie 2017.

Prin sentința penală nr. 229/23.12.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, definitivă prin decizia penală nr. 472/A/2016/07.11.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, recurentul a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare și, ca sancțiune accesorie, i-a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii de a exercita profesia de avocat pe o perioadă de 3 ani.

Prin decizia nr. 21/16.04.2018, Consiliul Baroului Constanța, organizat conform prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 republicată, privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, având în vedere dispozițiile art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 republicată, A. a fost exclus din profesie.

Decizia a fost emisă de Consiliul Baroului Constanța în temeiul dispozițiilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, care reglementează atribuțiile Consiliului Baroului.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, art. 14 lit. a), "Este nedemn de a fi avocat: a) cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei;", iar conform art. 27 lit. d), " Calitatea de avocat încetează: (…) d) dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală și care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii.".

De asemenea, dispozițiile art. 26 din Statutul profesiei de avocat prevăd că "(1) Pentru aplicarea Legii, cazurile de nedemnitate se verifică atât cu ocazia primirii în profesie, cu ocazia reînscrierii în tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei, cât și pe întreaga durată a exercitării acesteia. (…) (3) Avocații care se găsesc în unul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de art. 14 lit. a), lit. b) teza I, lit. c) și d) din Lege sunt obligați să prezinte baroului hotărârile judecătorești prin care au fost condamnați definitiv la pedeapsa cu închisoarea pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, prin care li s-a aplicat pedeapsa interdicției de a exercita profesia, prin care au fost declarați faliți frauduloși sau prin care au fost condamnați definitiv pentru fapte săvârșite în legătură cu exercitarea profesiei. (4) Consiliul baroului va examina, în termen de 15 zile, hotărârile judecătorești, respectiv înscrisurile ce privesc condițiile încetării profesiei practicate de către avocatul înscris în tabloul avocaților incompatibili și va aprecia asupra demnității avocatului. Consiliul baroului va hotărî, după caz, menținerea în profesie sau încetarea calității de avocat, potrivit Legii. (…)", iar potrivit art. 58 din același Statut, "(1) Calitatea de avocat încetează: (…) d) în cazul în care avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală și care îl face nedemn de a fi avocat, potrivit legii. (2) Încetarea calității de avocat se constată prin decizie a consiliului baroului și are drept consecință radierea celui în cauză din tabloul avocaților.".

Prin hotărârea supusă controlului judiciar a fost respinsă ca nefondată acțiunea dedusă judecății, prin care a solicitat instanței anularea Deciziei nr. 390/24.08.2018 emisă de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România.

Prin actul administrativ contestat a fost respinsă contestația pe care a formulat-o împotriva Deciziei nr. 21/16.04.2018 emisă de Baroul Constanța.

Susținerile din recurs care privesc nemotivarea deciziei nr. Deciziei nr. 390/24.08.2018 emisă de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor și a Deciziei nr. 21/16.04.2018 emisă de Baroul Constanța sunt nefondate.

Actul administrativ trebuie motivat pentru a da posibilitatea cunoașterii motivelor pentru care a fost emis, persoanei interesate să aprecieze asupra legalității și temeiniciei acestuia, și instanței de judecată, învestită de persoana care se pretinde vătămată, să efectueze controlul jurisdicțional. Motivarea trebuie să fie adecvată actului emis, în raport de natura acestuia, iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanțele fiecărei situații care a determinat emiterea actului administrativ.

Instanța de fond în mod corect a reținut că din cuprinsul deciziilor rezultă că au fost avute în vedere dispozițiile art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 privind încetarea calității de avocat dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală și care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii, iar potrivit art. 14 lit. a) din același act normativ, este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoarea pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate de natură să aducă atingere prestigiului profesiei.

Decizia Deciziei nr. 21/16.04.2018 este emisă, așadar, în baza art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, care prevede încetarea calității de avocat "dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală și care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii", normă legală precizată în decizie și care reglementează unul din cazurile de încetare a calității de avocat, pentru condamnare definitivă pentru o faptă prevăzută de legea penală și care îl face nedemn de a fi avocat, iar dispozițiile corespunzătoare din Legea nr. 51/1995 care se referă la nedemnitate sunt cele ale art. 14, printre acestea, la lit. a), se regăsește condamnarea definitivă "prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei".

Actul administrativ contestat în cauză, răspunde cerinței de motivare, în condițiile în care decizia de încetare a calității de avocat este emisă având în vedere dispozițiile art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 republicată, care prevăd încetarea calității dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală și care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii, iar reclamantul a fost condamnat definitiv prin sentința penală nr. 472/A/2016/07.11.2017 pronunțată de ÎCCJ.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 225 din 4 aprilie 2017 a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, este neconstituțională; de asemenea, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția invocată de reclamant de neconstituționalitate a prevederilor art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu privire la care s-a constatat că sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Astfel cum s-a reținut și anterior, aplicarea acestei decizii în prezenta cauză se impune raportat la dispozițiile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituția României, art. 11 alin. (3) și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Decizia de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în prezenta cauză, nesoluționată definitiv, în care a fost invocată și pronunțată decizia Curții Constituționale, ca de altfel în toate cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia - cauze pendinte în care respectivele dispoziții sunt aplicabile. Curtea Constituțională a reținut, referitor la aplicarea deciziilor sale acestor cauze, faptul că ceea ce are relevanță în privința aplicării deciziei Curții este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii constatate ca fiind neconstituționale să nu fie definitiv consolidat (în acest sens, Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016).

Deși norma incidentă a beneficiat de o prezumție de constituționalitate, Curtea Constituțională a reținut în mod constant în jurisprudența sa că, în momentul în care constată ca fiind neconstituționale dispozițiile legale, "prezumția de constituționalitate este răsturnată, iar dispozițiile legale respective nu mai pot fi aplicate în acel proces" (Decizia nr. 48 din 4 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 15 aprilie 2014), "decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor" (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008).

Prevederile art. 147 alin. (4) din Constituție, pe care se întemeiază expresia obligativității erga omnes a interpretării și soluției pronunțate de instanța de contencios constituțional, implică obligația constituțională a tuturor autorităților de a aplica întocmai deciziile Curții la situațiile concrete în care normele constatate neconstituționale au incidență (în acest sens, Decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2019).

Curtea Constituțională a reținut prin Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017, cu privire la dispozițiile art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, că "(…) este reglementat unul dintre cazurile de nedemnitate a avocatului, și anume acela că este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei. Curtea observă că acest prim caz de nedemnitate presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: condamnarea, în mod definitiv, prin hotărâre judecătorească, la pedeapsa cu închisoarea (legea nu face deosebire între condamnarea la închisoare cu executare sau cu suspendare); infracțiunea pentru care s-a pronunțat condamnarea să fi fost săvârșită cu intenție; infracțiunea să aducă atingere prestigiului profesiei.".

A constatat Curtea Constituțională, în ceea ce privește art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, că "25. (...) sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, este neconstituțională și contravine dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, redactarea acesteia fiind lipsită de claritate și precizie, având în vedere că nu se precizează în mod clar acele infracțiuni intenționate care aduc atingere prestigiului profesiei de avocat. Prin urmare, necircumstanțierea expresă a infracțiunilor a căror săvârșire este de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat lasă loc arbitrarului, făcând posibilă aplicarea diferențiată a sancțiunii excluderii din profesie, în funcție de aprecierea subiectivă a structurilor profesiei de avocat competente să aprecieze asupra cazului de nedemnitate. Această lipsă de claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cadrul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, republicată, creează astfel premisa aplicării acesteia în mod diferit, într-o manieră discriminatorie, ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare.".

Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 22 iunie 2017, iar de la acea dată este definitivă și obligatorie. Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 au fost suspendate de drept timp de 45 de zile, iar ulterior și-au încetat efectele juridice, întrucât în 45 de zile de la publicare Parlamentul României nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Curtea Constituțională a precizat că "(…) revine legiuitorului sarcina de a conferi normei legale criticate un conținut normativ edificator și de a stabili un cadru legislativ coerent și lipsit de echivoc cu privire la condițiile concrete în care intervine încetarea calității de avocat, prin excluderea din profesie, ca urmare a incidenței cazului de nedemnitate prevăzut de art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, republicată.". Legiuiorul, deși avea obligația de a se conforma și de a pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, nu și-a îndeplinit această obligație.

Raportat la decizia pronunțată, având în vedere că neconstituționalitatea este o sancțiune de drept constituțional care se aplică imediat situațiilor pendinte în care respectivele dispoziții sunt aplicabile, iar instanța, în aplicarea și în interpretarea normelor infraconstituționale, trebuie să respecte deciziile Curții Constituționale, care materializează și explicitează exigențele Constituției, este de observat că, deși excepția invocată a privit atât art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, care prevede că "Este nedemn de a fi avocat: a) cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei", cât și art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, potrivit căruia "Calitatea de avocat încetează (...) d) dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală și care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii", Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate numai în ceea ce privește sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat" din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Efectele specifice declarării ca neconstituționale privesc exclusiv sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei", care și-a încetat aplicarea, art. 14 lit. a) produce efecte juridice în continuare, în limitele în care nu s-a constatat neconstituționalitatea, în sensul că este nedemn de a fi avocat cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate.

Prin Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017 s-a avut în vedere că reglementarea din materia nedemnității avocatului este una normală, care garantează că persoanele care exercită această onorantă profesie au un profil moral impecabil, fiind de neconceput ca persoane cu condamnări penale (grave) să participe la actul de justiție, că se află sub incidența sancțiunii excluderii din profesie doar săvârșirea de infracțiuni intenționate, în considerarea faptului că, dacă nu există intenție din partea avocatului, nu se poate spune că acestuia îi sunt afectate probitatea și corectitudinea; de asemenea, s-a reținut că, în condițiile în care legea nu stabilește sfera infracțiunilor care afectează/nu afectează prestigiul profesiei de avocat, nedemnitatea fiind un aspect esențial, determinarea infracțiunilor care aduc atingere prestigiului profesiei de avocat reprezintă o problemă care nu trebuie lăsată la aprecierea suverană a structurilor profesionale competente să stabilească asupra cazului de nedemnitate, care se întemeiază pe aprecieri subiective, care pot varia de la o structură profesională teritorială la alta.

Pe cale de consecință, nici instanța de judecată învestită cu acțiunea în anularea actului administrativ în temeiul dispozițiilor legale care reglementează contenciosul administrativ nu poate efectua astfel de aprecieri în controlul jurisdicțional exercitat asupra deciziei de încetare a calității de avocat, cu privire la care efectuează exclusiv un control de legalitate, o asemenea operațiune echivalând cu o legiferare și constituind o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.

Dispoziția art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, în baza căruia a fost emisă decizia contestată, care prevede că încetează calitatea de avocat dacă avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală și care îl face nedemn de a fi avocat, conform legii, a fost constatată ca fiind constituțională prin Decizia nr. 225 din 4 aprilie 2017.

Curtea Constituțională a reținut prin această decizie, referitor la critica privind art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, că "(...) fiind o normă de trimitere, trebuie privit din prisma efectelor declarării ca neconstituțională a sintagmei "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) al aceluiași act normativ. Astfel, prin conținutul său normativ, art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, republicată, nu conține niciun viciu de neconstituționalitate, ci doar reglementează una din situațiile în care încetează calitatea de avocat. 28. De altfel, în jurisprudența sa în materie, exemplu fiind Decizia nr. 472 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 28 iulie 2016, sau Decizia nr. 379 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 27 noiembrie 2013, Curtea a statuat că, în concepția legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat și funcționează pe baza unei legi speciale, iar cei care doresc să practice această profesie sunt datori să respecte legea și să accepte regulile impuse de aceasta. De asemenea, Curtea a reținut că, deși avocatura este o profesie liberală și independentă, exercitarea sa trebuie să se desfășoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată, inclusiv, prin aplicarea unor măsuri coercitive. Așa fiind, Curtea a subliniat că instituirea, prin legea care reglementează exercitarea profesiei de avocat, a unor obligații pentru cei în cauză, precum și a unor măsuri sancționatoare față de cei ce încalcă regulile prevăzute de aceasta nu este grevată de niciun viciu de neconstituționalitate. 29. Curtea a reținut, totodată, că sancțiunea disciplinară a excluderii din profesia de avocat reflectă principiul demnității și onoarei profesiei de avocat, reprezentând o garanție a moralității și probității profesionale pentru membrii baroului. Din această perspectivă, legislația referitoare la organizarea profesiei de avocat este guvernată de anumite principii și reguli care asigură o bună, normală și legală desfășurare a activității de avocat, acesta fiind obligat să se abțină de la comiterea unor fapte antisociale care ar arunca asupra sa o lumină negativă.".

S-a constatat, așadar, că art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 nu conține niciun viciu de neconstituționalitate, reglementând doar una din situațiile în care încetează calitatea de avocat, ca măsură sancționatorie instituită de legea care reglementează exercitarea profesiei de avocat.

Prin urmare, așa cum s-a reținut, întrucât Curtea Constituțională nu a declarat neconstituțional textul art. 14 lit. a) în totalitate și a constatat ca fiind constituționale prevederile art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, încetându-și aplicarea exclusiv sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei", subzistă cazul de nedemnitate referitor la condamnarea definitivă prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate cu consecința încetării calității de avocat.

Pornind de la constatarea că sancțiunea disciplinară a excluderii din profesia de avocat reflectă principiul demnității și onoarei profesiei de avocat, reprezentând o garanție a moralității și probității profesionale pentru membrii baroului și că, din această perspectivă, legislația referitoare la organizarea profesiei de avocat este guvernată de anumite principii și reguli care asigură o bună, normală și legală desfășurare a activității de avocat, acesta fiind obligat să se abțină de la comiterea unor fapte antisociale care ar arunca asupra sa o lumină negative, Curtea Constituțională a apreciat că determinarea infracțiunilor care aduc atingere prestigiului profesiei de avocat reprezintă o problemă care nu trebuie lăsată la aprecierea suverană a structurilor profesionale competente să stabilească asupra cazului de nedemnitate, care se întemeiază pe aprecieri subiective, care pot varia de la o structură profesională teritorială la alta.

Altfel spus, infracțiunile care aduc atingere prestigiului profesiei de avocat nu pot fi stabilite decât prin lege, determinarea lor ca atare neputându-se face de structurile profesionale competente, însă nu a fost înlăturat dreptul acestor structuri de a verifica nedemnitatea, dacă un avocat condamnat penal definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate mai poate să exercite cu demnitate și onoare profesia de avocat și mai reprezintă o garanție a moralității și probității profesionale pentru membrii baroului.

Nu se poate susține că acest motiv de nedemnitate nu poate fi aplicat până când legiutorul va stabili acele infracțiuni care atrag încetarea calității de avocat, ci, în cadrul și limitele atribuțiilor pe care legea i le conferă, structura profesională competentă poate, prin raportare la relațiile sociale afectate prin condamnarea penală și situația concretă a avocatului în cauză, să constate că acesta nu mai îndeplinește condițiile prevăzute de lege care justifică exercitarea cu demnitate și onoare a profesiei de avocat.

Pentru aceste motive, în speța de față, Înalta Curte nu poate reține un exces de putere, o exercitare a dreptului de apreciere cu depășirea marjei și cu încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege și a drepturilor reclamantului, neexistând motive de nelegalitate a deciziei nr. 21/1604.2018 prin care Consiliul Baroului Constanța a decis, pentru nedemnitate, încetarea calității de avocat a reclamantului, condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârșirea unor infracțiuni intenționate, în baza dispozițiilor art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995, având în vedere aceste dispoziții și pe cele ale art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, în conformitate cu decizia Curții Constituționale și interpretarea obligatorie stabilită de instanța de contencios constituțional.

Referitor la susținerile recurentului privind practica și uzanțele profesionale ale barourilor și UNBR în alte cazuri, este de observat că unul din motivele pentru care s-a constatat neconstituționalitatea sintagmei "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 a fost tocmai aprecierea suverană a structurilor profesionale competente să stabilească asupra cazului de nedemnitate, și, implicit, încetarea calității profesionale, de natură să conducă la soluții diferite pronunțate de către structurile competente ale profesiei de avocat cu privire la decizia menținerii sau excluderii din profesia de avocat.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată că sunt nefondate motivele de recurs, instanța de fond a respins în mod corect cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurentul reclamant, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 6) și 8) C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 31/CA din 07 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 martie 2021.