ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1998/2024

Ședința publică din data de 9 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România: i) obligarea pârâtei, prin organul de conducere abilitat-Consiliul U.N.B.R., să emită o decizie interpretativă potrivit art. 65 lit. ț) din Legea nr. 51/1995 în care să recunoască dreptul pretins în cadrul prezentei acțiuni, respectiv: suspendarea din activitatea de avocat pe perioada angajării într-o funcție temporar vacantă de grefier (prin concurs organizat de către Curtea de Apel pentru ocupare funcție temporar vacantă până la întoarcerea din concediul de maternitate al titularului postului de grefier) nu atrage interdicția prevăzută de art. 39 din Statutul profesiei de avocat, întrucât nu se circumscrie statutului de grefier stabilit potrivit Cap. IV Secțiunea 1 numirea în funcția de grefier din Legea nr. 567/2004;

ii) repararea prejudiciului cauzat prin pierderea șansei de a obține un avantaj, respectiv obligarea la plata unei indemnizații compensatorii stabilită conform art. 1532 alin. (2) și art. 1385 alin. (4) din C. civ. potrivit unui calcul al probabilităților, în cuantum de 83202 RON, sau în cuantumul stabilit potrivit art. 1532 alin. (3) din același cod, de către instanța de judecată, reprezentând valoarea compensării calculată până la data introducerii cererii de chemare în judecată, și, în continuare majorată potrivit calculului probabilităților până la data soluționării definitive a prezentei cauze și actualizată până la data plății potrivit dobânzii legale calculată conform O.G. nr. 13/2011, ca urmare a interdicției nejustificate de exercitare a profesiei de avocat la Judecătoria Constanța prin răspunsul Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 211-D.I.V.-2021 din data de 10.10.2022 cu privire la cererea de emitere a unei decizii interpretative.

Prin sentința nr. 9 din 23 ianuarie 2023, Curtea de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii; a respins acțiunea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România, ca neîntemeiată; a obligat reclamantul să plătească pârâtului cheltuieli de judecată în cuantum de 800 RON reprezentând onorariu de avocat; a respins cererea de sesizare a Curții Constituțională a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, ca inadmisibilă.

3.1. Împotriva sentinței nr. 9 din 23 ianuarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs recurentul-reclamant, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a dezvoltat critici cu privire la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, raportat la pronunțarea de către prima instanță asupra cererii de sesizare a CCR prin decizia pronunțată pe fondul cauzei, iar nu printr-o încheiere motivată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992. De asemenea, au fost reiterate argumente din cadrul recursului îndreptat împotriva soluției pronunțate asupra cererii de sesizare a CCR.

Referitor la motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut greșita interpretare de către prima instanță a dispozițiilor art. 65 lit. ț) din Legea nr. 51/1995, sens în care a arătat că, contrar reținerilor primei instanțe, instituția pârâtă avea obligația legală de a emite o decizie interpretativă la solicitarea acestuia, cu privire la interpretarea unitară a dispozițiilor art. 39 din Statutul profesiei de avocat, nicidecum posibilitatea de a aprecia dacă este necesară o astfel de măsură.

În continuare, recurentul-reclamant a prezentat o serie de argumente cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 39 din Statutul profesiei de avocat, prin raportare inclusiv la dispozițiile din legea fundamentală.

Referitor la capătul de cerere privind repararea prejudiciului cauzat prin pierderea șansei de a obține un avantaj, respectiv obligarea Uniunii Naționale a Barourilor din România la plata unei indemnizații compensatorii stabilită conform art. 1532 alin. (2) și art. 1385 alin. (4) din C. civ. potrivit unui calcul al probabilităților sau în cuantumul stabilit potrivit art. 1532 alin. (3) din același cod de către instanța de judecată, a susținut că prejudiciul a fost generat prin emiterea răspunsului consiliului, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 65 lit. ț) din Legea nr. 51/1995. Instituția pârâtă ar fi trebuit să emită o decizie interpretativă în care să recunoască dreptul pretins de către reclamant, respectiv că interdicția prevăzută de art. 39 din Statutul profesiei de avocat nu operează în persoana avocatului incompatibil care exercită cu titlu temporar funcția de grefier, fiind angajat prin concurs într-o funcție temporar vacantă de grefier, conform art. 36 alin. (2) din Legea nr. 567/2004.

3.2. Prin completarea motivelor de recurs depuse la data de 14.02.2023, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat soluția instanței de fond prin care s-a reținut ca nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 18 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., dat fiind faptul că au fost invocate norme de drept din C. civ., respectiv art. 1532 alin. (2) și (3) și art. 1385 alin. (4) din C. civ.

A susținut în acest sens că prin răspunsul Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 211-D.I.V.-2021 din data de 10.10.2022 a fost vătămat în dreptul pretins și păgubit, în accepțiunea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că, potrivit acestui articol, a solicitat atât recunoașterea dreptului pretins, cât și repararea pagubei, reparare care se face potrivit dreptului comun, astfel cum este stipulat în art. 28 din Legea nr. 554/2004, împrejurare în raport de care a indicat temeiurile de drept reprezentate de art. 1532 alin. (1) și (3) și art. 1385 alin. (4) din C. civ.

3.3. Prin precizările scrise depuse la data de 20.11.2023, recurentul-reclamant a solicitat să se constate nulitatea absolută a dispozițiilor art. 39 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, casarea sentinței recurate și, pe cale de consecință, anularea dispozițiilor art. 39 alin. (3) din statutul anterior menționat.

Intimata-pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România nu a formulat în scris apărări, însă, fiind prezentă la termenul de judecată acordat în cauză, prin reprezentant convențional, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea părții recurente la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata recursului, sens în care a depus înscrisuri doveditoare la dosar.

II. Soluția instanței de recurs

Prealabil, Înalta Curte reține că în ședința publică de judecată a fost supusă dezbaterii contradictorii a părților admisibilitatea motivele invocate prin precizările scrise depuse la data de 20 noiembrie 2023, prin care s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a dispozițiilor art. 39 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, reținând instanța de control judiciar că, potrivit dispozițiilor art. 494 raportat la art. 478 din C. proc. civ., recurentul nu are dreptul de a invoca în fața instanței de recurs alte apărări decât cele invocate în fața instanței de fond și care au făcut obiectul analizei prin sentința recurată.

Or, prin precizările scrise depuse la data de 20 noiembrie 2023 partea recurentă a solicitat direct în etapa procesuală a recursului anularea dispozițiilor art. 39 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, deși o astfel de cerere nu a fost formulată în fața primei instanțe și nu a fost supusă analizei judecătorului fondului.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Având în vedere efectele principiului legalității căilor de atac, reține Înalta Curte că judecarea cererii de recurs are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate, iar invocarea omissio medio a unor aspecte neaduse în atenția primei instanțe nu este permisă.

Prin urmare, Înalta Curte nu va examina recursul prin prisma acestor motive de recurs pe care le consideră inadmisibile.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, în coordonatele mai sus indicate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

i. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată nefondate criticile subsumate acestui caz de casare, ce vizează nerespectarea dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, raportat la pronunțarea soluției cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale prin sentință, iar nu printr-o încheiere motivată.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, "Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

Obiectul recursului reglementat de dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 este, însă, acela al verificării raționamentului instanței ierarhic inferioare ce a fundamentat soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, prin raportare la condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)- (3) din Legea nr. 47/1992, iar nu prin prisma altor condiții, neavând relevanță denumirea hotărârii prin care instanța a pronunțat soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a instanței de control constituțional, câtă vreme hotărârea respectivă va fi analizată de către instanța ierarhic superioară.

Din analiza hotărârii atacate rezultă că instanța de fond s-a pronunțat explicit asupra solicitării de sesizare a Curții Constituționale a României, iar faptul că această soluție a fost consemnată în sentință, și nu într-o încheiere separată, nu echivalează cu omisiunea instanței de a se pronunța și nu afectează legalitatea hotărârii, câtă vreme partea a avut posibilitatea de a cunoaște raționamentul ce a stat la baza soluției pronunțate și de a-l supune analizei instanței de recurs.

În plus, nefiind cazul unei nulități expres prevăzute de lege, recurentul-reclamant avea obligația să facă dovada vătămării concrete suferite care să nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii atacate, conform dispozițiilor art. 175 din C. proc. civ.. Însă, prin cererea de recurs reclamantul nu a învederat argumente în acest sens. Dimpotrivă, partea recurentă a precizat că a formulat recurs împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale în termenul prevăzut de lege.

Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., criticile subsumate acestui motiv de recurs fiind nefondate.

ii. Verificând, în continuare, criticile recurentului-reclamant circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., anume greșita aplicare a dispozițiilor substanțiale incidente în cauză, Înalta Curte le găsește, de asemenea, nefondate.

Prealabil, se impune precizarea potrivit căreia, deși recurentul-reclamant a reiterat și critici vizând soluția pronunțată asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale a României, recursul îndreptat împotriva acesteia a format obiectul dosarului nr. x/2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, iar prezenta calea de atac vizează exclusiv soluția pronunțată pe fondul cauzei, analiza urmând a fi efectuată strict din această perspectivă.

Înalta Curte constată că reclamantul a solicitat Uniunii Naționale a Barourilor din România, în baza art. 65 lit. ț) din Legea nr. 51/1995, emiterea unei decizii cu caracter interpretativ privind dispozițiile art. 39 din Statutul profesiei de avocat, în sensul de a se stabili dacă exercitarea cu caracter temporar a funcției de grefier, de către avocatul suspendat din profesie ca incompatibil, atrage incidența acestor dispoziții la momentul reluării activității de avocat la instanța unde a îndeplinit temporar funcția de grefier.

Prin adresa nr. x din 10 octombrie 2021, a fost comunicată recurentului-reclamant poziția Comisiei Permanente a Uniunii Naționale a Barourilor din România exprimată în ședința din 09.12.2021, ratificată și de consiliul uniunii, potrivit căreia nu este necesară emiterea unei decizii interpretative a dispozițiilor art. 39 din Statutul profesiei de avocat, întrucât acestea sunt clare și fără echivoc. Reclamantul a apreciat refuzul emiterii deciziei interpretative ca fiind unul nejustificat, sens în care a sesizat instanța de judecată, care a respins acțiunea prin sentința atacată în cauza pendinte.

Efectuând propria evaluare a raportului juridic litigios, în coordonatele astfel precizate, Înalta Curte, verificând dacă sunt îndeplinite condițiile pentru a fi în prezența unui refuz nejustificat pornește de la definiția legală a acestuia, care, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, este "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane (...)", excesul de putere fiind definit prin art. 2 alin. (1) lit. n) din același act normativ ca fiind "exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor."

Astfel cum s-a statuat în mod constant în jurisprudența instanței supreme, din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că, atunci când are de analizat caracterul justificat sau nejustificat al refuzului de rezolvare a unei cereri, instanța de contencios administrativ nu se limitează la un control de legalitate formală, ci trebuie să evalueze conduita autorității din perspectiva scopului legii, printr-o interpretare rațională a acesteia, pentru că principiul proporționalității măsurilor administrative individuale în raport cu interesul public ocrotit impune ca actele administrative să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru a atinge scopul urmărit, astfel ca inconvenientele cauzate particularului să nu fie excesiv de împovărătoare, disproporționate în raport cu scopurile vizate.

Dispozițiile art. 65 lit. ț) din Legea nr. 51/1995 în temeiul cărora a fost formulată acțiunea instituie printre atribuțiile Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România aceea de a emite hotărâri cu caracter interpretativ pentru aplicarea corectă și unitară a Statutului profesiei de avocat, a Statutului C.A.A. și a altor acte normative emise în baza acestora.

Contrar celor susținute de recurentul-reclamant, Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România nu are obligația de a emite o hotărâre cu caracter interpretativ ori de câte ori este sesizat în acest sens, ci dispozițiile legale menționate supra conferă doar competența acestuia de a emite o astfel de hotărâre atunci când este necesară pentru aplicarea corectă și într-un mod unitar a statutelor și actelor menționate supra. Or, este evident că o astfel de soluție vizează doar acele dispoziții legale care comportă dificultății reale de interpretare, scopul urmărit de legiuitor fiind acela de a se asigura aplicarea unitară a normelor profesionale la nivelul tuturor barourilor din România, iar nu de a fi clarificate anumite situații individuale concrete.

În cauza pendinte s-a solicitat emiterea unei hotărâri interpretative cu privire la dispozițiile art. 39 din Statutul profesiei de avocat, care au următorul conținut:

"(1) Avocații foști judecători nu pot exercita profesia de avocat în fața instanțelor unde au funcționat timp de 5 ani de la încetarea funcției deținute. Prin instanțe în înțelesul Legii se înțelege judecătoriile, tribunalele, tribunalele specializate, curțile de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea Constituțională, inclusiv instanțele militare la care avocații au funcționat ca judecători, indiferent de secția la care au funcționat. (2) În cazul în care avocatul a funcționat ca judecător la mai multe instanțe, interdicția operează pentru fiecare instanță și se calculează distinct de la data încetării activității la instanța respectivă. (3) Aceeași interdicție se aplică și magistraților-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție și de la Curtea Constituțională, executorilor judecătorești, grefierilor și personalului auxiliar al instanțelor judecătorești și al Curții Constituționale.", solicitarea părții reclamante vizând incidența acestor dispoziții în cazul grefierului care a fost angajat pe o funcție temporar vacantă.

În acord cu instanța de fond, care a validat susținerile instituției pârâte, Înalta Curte constată că aceste prevederi legale sunt clare și prevăd în termeni lipsiți de echivoc că interdicția prevăzută de alin. (1) al articolului menționat supra se aplică inclusiv foștilor grefieri, în sensul că aceștia nu pot exercita profesia de avocat în fața instanțelor unde au funcționat în calitate de grefieri, o perioadă de 5 ani de la data încetării activității. Statutul profesiei de avocat nu cuprinde nicio distincție în funcție de perioada pentru care a fost exercitată profesia de grefier, ci prevede că simpla deținere anterioară a acestei calități este de natură a atrage pentru avocat interdicția de a profesa o perioadă de 5 ani în fața instanței unde a fost desfășurat respectiva activitate.

Instanța supremă apreciază că nu se reține o dificultate de interpretare a art. 39 din Statutul profesiei de avocat, din perspectiva foștilor grefieri ce pot fi vizați de interdicția prevăzută de acest articol, câtă vreme chiar Legea nr. 567/2004 care reglementează statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, dar și alte acte normative care fac referire la profesia de grefier, operează cu această unică noțiune. Calitatea de grefier, în accepțiunea Legii nr. 567/2004, nu este determinată de modalitatea concretă de ocupare a postului ori de perioada numirii în respectiva funcție, un grefier numit temporar pe un post vacant având toate atribuțiile specifice funcției de grefier.

Or, câtă vreme singurul concept cu care operează toate actele normative ce reglementează această profesie este acela de grefier, nu se poate susține că dispozițiile art. 39 din Statutul profesiei de avocat ar putea să dea naștere unor interpretări diferite, din această perspectivă.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că instituția pârâtă în mod corect a explicitat reclamantului și faptul că dispozițiile art. 39 din Statutul profesiei de avocat nu disting între foștii avocați deveniți incompatibili sau suspendați, de pe o parte, și foștii judecători sau grefieri care au dobândit calitatea de avocat după încetarea funcției deținute, pe de altă parte, astfel că prevederile în discuție nu comportă dificultăți de interpretare nici din această perspectivă.

Reține instanța supremă și împrejurarea potrivit căreia parte din argumentația prezentată prin memoriul de recurs vizează lipsa de aplicabilitate a interdicției prevăzute de art. 39 din Statutul profesiei de avocat în cazul concret al recurentului-reclamant, instanța de control judiciar nefiind învestită să analizeze astfel de critici în acest cadru procesual care vizează exclusiv caracterul justificat al refuzului instituției pârâte de a emite o hotărâre interpretativă, în baza art. 65 lit. ț) din Legea nr. 51/1995.

Prin urmare, având în vedere că dispozițiile art. 39 din Statutul profesiei de avocat au un conținut clar ce nu poate conduce la interpretări diferite, din perspectiva prezentată de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată justificat refuzul intimatei-pârâte de a emite o hotărâre interpretativă, care s-ar fi impus doar în cazul în care ar fi fost nevoie de interpretări și clarificări suplimentare pentru o corectă și aplicare unitară a prevederilor în discuție.

Raportat la soluția pronunțată asupra capătului principal de cerere, Înalta Curte constată că în mod corect a fost respinsă și cererea accesorie prin care s-a solicitat repararea prejudiciului cauzat prin pierderea șansei de a obține un avantaj, respectiv obligarea la plata unei indemnizații compensatorii stabilită conform art. 1532 alin. (2) și art. 1385 alin. (4) C. civ., potrivit unui calcul al probabilităților, sau în cuantumul stabilit de instanța de judecată potrivit art. 1532 alin. (3) din același cod.

Referitor la cererea intimatei-pârâte de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în recurs, instanța supremă reține că, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătescă acesteia cheltuieli de judecată", iar conform art. 452 din același cod, "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Înalta Curte constată că partea intimată a precizat cuantumul cheltuielilor de judecată pe care le solicită în recurs (800 RON) și în ce constau (onorariu de avocat), depunând și dovezi ale efectuării acestora, conform art. 452 din C. proc. civ., respectiv factura fiscală nr. x din 21.12.2023 și extras de cont, atașate la dosarul de recurs.

Prin urmare, raportat la modalitatea de soluționare a cererii de recurs, care urmează a fi respinsă, reține ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din actul normativ menționat supra pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de intimată-pârâtă, întrucât aceasta este partea care a câștigat procesul, în accepțiunea normelor legale în materie, recurentul fiind partea care a căzut în pretenții.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, reținând că hotărârea recurată este pronunțată cu interpretare și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat, și va obliga recurentul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată solicitate de intimata-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 9 din 23 ianuarie 2023 a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul - reclamant A. la plata sumei de 800 RON către intimata - pârâtă Uniunea Națională a Barourilor din România, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 9 aprilie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.