ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1212/2021

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Timișoara, anularea certificatului de atestare fiscală nr. x/21.04.2017 și a notificării privind obligațiile fiscale nr. x/13.04.2017 și, în consecință, să oblige pârâta la modificarea evidenței fiscale, în sensul de a scoate creanța în sumă de 19.238,714 RON din evidențele fiscale ale acesteia, precum și obligarea pârâtei la emiterea unui certificat de atestare fiscală fără datorii, sub sancțiunea aplicării unei penalități.

Prin sentința nr. 79/CA/2018 din data de 25 ianuarie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Hunedoara a respins acțiunea ca neîntemeiată, recursul declarat împotriva acesteia fiind admis de Curtea de Apel Alba-Iulia, care a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 917 din 27 iunie 2019, Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, acțiunea în contencios administrativ formulată și precizată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și în consecință: A obligat pârâta la modificarea evidenței creanțelor fiscale pentru contribuabilul S.C. A. S.R.L., în sensul de a scoate din evidența acestuia creanțele în sumă totală 19.283,714 RON înregistrate în baza Deciziei de impunere nr. x/09.05.2013 și a accesoriilor calculate la acestea. A anulat Certificatul de atestare fiscală nr. x/21.04.2017 și a Notificării privind obligațiile fiscale nr. x/13.04.2017; A obligat pârâta la emiterea unui Certificat de atestare fiscală din care să rezulte inexistența acestor obligații bugetare în evidența organului fiscal.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în cadrul căruia a solicitat suspendarea judecății recursului până la pronunțarea unei hotărâri definitive în Dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia, în temeiul dispozițiilor 413 alin. (1) punctul 1 din Codul de procedură civilă.

Prin încheierea din ședința publică de la 04 decembrie 2019, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea de suspendare a judecății recursului, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2017 al Curții de Apel Alba-Iulia, reținând că sunt îndeplinite condițiile art. 413 alin. (1) punctul 1 din Codul de procedură civilă, în sensul că dezlegarea prezentei cauze depinde de soluționarea Dosarului nr. x/2017 . II. Recursul exercitat împotriva hotărârii de suspendare a judecății cauzei Împotriva încheierii din 04 decembrie 2019 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că, în mod greșit, curtea de apel a aplicat dispozițiile art. 413 alin. (1) punctul 1 din Codul de procedură civilă și a dispus suspendarea judecății cauzei. După o scurtă prezentare a istoricului raportului litigios existent între părțile dosarului, în susținerea cererii de recurs, recurenta expune, în esență, următoarele critici: - este adevărat că prin acțiunea în contencios administrativ promovată în dosarul nr. x/2017 s-a solicitat inclusiv anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. GF-HD 233/09.05.2013 a AJFP Hunedoara, însă cele două acțiuni au temeiuri juridice total distincte. Astfel, susține recurenta că Dosarul nr. x/2017 are ca temei legal prevederile Codului de procedură fiscală, solicitându-se anularea unor acte administrativ -fiscale prin care s-au stabilit creanțe bugetare în sarcina societății, iar în prezenta cauză temeiul îl reprezintă o hotărâre judecătorească definitivă, respectiv Decizia nr. 444/2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia în dosarul nr. x/2012, dosar asociat dosarului de insolvență. - nu prezintă relevanță dacă Decizia de impunere va fi sau nu desființată în mod definitiv de către instanța de contencios administrativ, deoarece Decizia nr. 444/2014 este irevocabilă, iar, raportat la starea de insolvență a A. S.R.L., intimatul este obligat să respecte prevederile acesteia. - recurenta este o societate în insolvență și întreaga ei activitate este guvernată de principiile Legii nr. 86/2006, astfel că, pentru A. S.R.L., decizia de impunere la care a făcut trimitere intimatul în cererea de suspendare nu prezintă validitate, neproducând efecte față de societate, în raport de Decizia nr. 444/2014. Recurenta mai dezvoltă în susținerea cererii de recurs și alte argumente care țin, însă, de fondul litigiului. În concluzie, afirmă recurenta că nu prezintă niciun interes pentru soluționarea recursului declarat în prezentul dosar soluția ce urmează a fi pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2017 cu privire la decizia de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F-HD 233/09.95.2013, atât tip cât prin Decizia nr. 444/2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iuia în dosarul nr. x/2020 s-a stabilit ă obligațiile fiscale imputate de intimat, sunt anterioare deschiderii procedurii de insolvență a A. S.R.L., acesta fiind decăzut din dreptul de a le solicita în cadrul procedurii de insolvență. În sprijinul criticilor formulate, recurenta invocă mai multe decizii de practică judiciară în materia insolvenței. Intimata DGRFP Timișoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea încheierii prin care s-a dispus suspendarea judecății cauzei, ca fiind legală și temeinică. III. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și prin raportare la dispozițiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează. Instanța de recurs este învestită cu exercitarea controlului judiciar asupra soluției pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal privind suspendarea judecății prezentei cauze, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) punctul 1 din Codul de procedură civilă, până la pronunțarea unei hotărâri definitive în Dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul aceleiași instanțe. Criticile de nelegalitate dezvoltate prin cererea de recurs converg, în esență, spre ideea, conform căreia, prima instanță a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 413 alin. (1) punctul 1 din C. proc. civ., nefiind îndeplinite cerințele textului procedural necesare suspendării judecății cauzei. Potrivit dispozițiilor art. 413 alin. (1) punctul 1 din Codul de procedură civilă: "Instanța poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți;". Art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.. reglementează o măsură de suspendare facultativă a judecății, din economia dispozițiilor precitate rezultând că între două procese trebuie să existe o anumită legătură, esențial fiind ca soluția în procesul al cărui judecată se dorește a fi suspendată, să fie influențată, să depindă, în tot sau în parte de soluția pronunțată în cauza până la a cărei soluționare se solicită suspendarea. În acest context, critica recurentei, în sensul că cele două cauze au temeiuri juridice diferite, nu are nicio relevanță din perspectiva ipotezei suspendării facultative prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., condiția impusă de norma procedurală fiind aceea a existenței unei alte judecăți în cadrul căreia trebuie să se stabilească existența sau inexistența unui drept de care depinde și soluționarea celei de a doua cauze. Prin urmare, legiuitorul nu a făcut distincție cu privire la obiectul celeilalte judecăți, sau cu privire la temeiul juridic al acesteia, singurul element comun constând în invocarea aceluiași drept în considerarea căruia trebuie dezlegat raportul juridic litigios dedus judecății în ambele cauze. Pornind de la aceste considerații de ordin teoretic, în cazul concret al speței de față, Înalta Curte constată că acțiunea judecătorească, ce formează obiectul Dosarului nr. x/2017 al Curții de Apel Alba-Iulia, astfel cum rezultă din sentința nr. 254/2019 pronunțată în primă instanță, vizează anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x/09.05.2013 al AJFP Hunedoara, în valoare totală de 19.283.714 RON. În prezentul litigiu, prin capetele de cerere formulate, societatea recurentă A. S.R.L., prin administrator judiciar B., urmărește să obțină, în contradictoriu cu același organ fiscal, scoaterea din cazierul fiscal al societății și din evidența organului fiscal, a creanței fiscale în cuantum de 19.283.714 RON stabilită prin Decizia de impunere privind obligațiile fiscale nr. x/09.05.2013 a AJFP Hunedoara, act administrativ-fiscal a cărui anulare se solicită în cauza ce face obiectul Dosarului nr. x/2017 al Curții de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, aflat, în prezent, în calea de atac a recursului, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, nejudecat. Prin urmare, dreptul pretins de societatea reclamantă A. S.R.L. în prezenta cauză, constând în ștergerea din evidențele fiscale a datoriei către bugetul statului stabilită în sarcina societății prin decizia de impunere nr. x/09.05.2013 al AJFP Hunedoara, nu poate fi dezlegat mai înainte de a se constata definitiv, pe cale judecătorească, validitatea actului administrativ-fiscal prin care s-a impus creanța fiscală în cuantum de 19.283.714 RON. În raport de aceste constatări, Înalta Curte reține că alegațiile recurentei, referitoare la starea de insolvență a societății și la faptul că organul fiscal a fost decăzut din dreptul de a-și valorifica creanța fiscală menționată în procedura insolvenței, nu pot fi avute în vedere ca și critici de nelegalitate a soluției de suspendare a judecății cauzei, aspectele învederate ținând, eventual, de dezlegarea pe fond a litigiului. Pentru considerentele expuse, instanța de control judiciar constată că încheierea de suspendare a judecății cauzei, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, este apărată de orice critică de nelegalitate circumscrisă ipotezei încălcării sau aplicării greșite a dispozițiilor art. 413 alin. (1) punctul 1 din Codul de procedură civilă, soluția pronunțată fiind legală și temeinică. În concluzie, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.