ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 748/2022

Ședința publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub dosar nr. x/2019, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat la plata sumei de 3.484.070 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat bugetului general consolidat, prin faptele pentru care a fost cercetat penal - în calitatea sa de reprezentant al B. S.R.L. CUI x, în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Hunedoara, precum și la plata accesoriilor calculate potrivit art. 119-120 din O.U.G. nr. 92/2003 Codul de procedură fiscală, începând cu data de 04.02.2011 și până la data de 31.12.2015 și respectiv, a accesoriilor calculate potrivit dispozițiilor art. 173 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, de la data de 01.01.2016 și până la plata efectivă a prejudiciului.

Prin sentința civilă nr. 1903/6.10.2020 Tribunalul Hunedoara a respins acțiunea civilă.

Prin decizia civilă nr. 865 din 27 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, s-a respins ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 1903/6.10.2020 pronunțate de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă în dosar nr. x/2019.

Împotriva deciziei nr. 865 din 27 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul Statul Român prin ANAF reprezentat prin DGRFP Timișoara prin AJFP Hunedoara, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulând în esență, următoarele critici:

Hotărârile instanțelor de fond sunt date cu încălcarea dispozițiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., întrucât probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite și în fața instanței civile.

Susține că în dovedirea cererii de chemare în judecată a înțeles să se folosească de proba cu înscrisuri, respectiv procesul-verbal nr. x/24.02.2011 întocmit de către organele de inspecție fiscală, Rechizitoriul din data de 30.10.2015 emis în dosarul nr. x/2011 de către Parchetul de pe lângă Tribunalului Hunedoara, sentința penală nr. 31/2018 pronunțată în dosarul nr. x/2015, cât și atașarea dosarului penal nr. x/2015

Evocă în continuare, statuările din conținutul expertizei contabile din dosarul penal și arată că este nelegală motivarea instanțelor în sensul că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului și că probele solicitate nu sunt pertinente și concludente.

Susține că s-au încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că, deși reclamantul a arătat că nu apreciază a fi necesară o expertiză judiciară, instanța, dacă considera că probele solicitate sunt nepertinente și neconcludente, putea să dispună efectuarea acestei expertize din oficiu, pentru aflarea adevărului și stabilirea prejudiciului.

Mai invocă dispozițiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., susținând că instanța penală a stabilit definitiv cu privire la existența faptelor în materialitatea lor și apreciază că a realizat dovada prejudiciului statului și a legăturii de cauzalitate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed:

Prin demersul judiciar, reclamantul Statul Român a chemat în judecată pe pârâtul A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat la plata unor despăgubiri aferente prejudiciului cauzat bugetului general consolidat, prin faptele pentru care a fost cercetat penal - în calitatea sa de reprezentant al B. S.R.L..

În dosarul penal, prin sentința penală nr. 31/2018 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Hunedoara a constatat că acuzația adusă inculpatului A., constând în infracțiunea de evaziune fiscală, în formă continuată - prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 -, respectiv că activitatea infracțională desfășurată de acesta în perioada 2007-2010, în calitate de administrator al B. S.R.L., a prejudiciat Statul Român cu suma de 1.780.842,22 RON, apreciind ca fiind justificată aplicarea pedepsei penale acestuia, de 5 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev.de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) și k) C. pen. în condițiile art. 67 alin. (2) C. pen., pe o durată de 5 ani, precum și obligarea sa în solidar cu B. S.R.L., la plata contravalorii sumei de 1780842,22 RON datorate acestuia, ca parte civilă, cu titlu de impozit pe profit, TVA, precum și majorări de întârziere și penalitate aferente.

Această sentință a fost casată de Curtea de Apel Alba Iulia, conform deciziei penale nr. 523/2019, prin care inculpatul a fost achitat, considerentul principal care a condus la această soluție fiind acela că expertiza efectuată a stabilit că "fapta imputată inculpatului A. nu a produs niciun prejudiciu la bugetul de stat", opiniile contradictorii ale organelor de control fiscal din cadrul ANAF - DGRFP Hunedoara pentru aceeași perioadă de activitate a B. S.R.L., precum și lipsa unor documente contabile (care fuseseră sustrase conform dovezii nr. 152/16.02.2010 emisă de Postul de Politie Pui, Hunedoara) fiind de natură a crea "îndoială" instanței penale în ce privește fapta imputată, astfel că instanța de control judiciar a concluzionat - după administrarea și readministrarea întregii probațiuni - că în lipsa constatării unui prejudiciu de către un expert independent, fapta reținută în sarcina acestuia nu poate avea conotație penală.

Față de aceste aspecte, având în vedere că instanța penală a stabilit imposibilitatea constatării prejudiciului în cursul procesului penal, reclamantul a precizat în fața instanței civile că în probațiune înțelege să se folosească doar de înscrisurile depuse și în fața instanței de fond și nu a înteles să administreze un probatoriu suplimentar, iar la sugestia instanței de fond - în exercițiul rolului său activ - de a lămuri, printr-o nouă expertiză judiciară, existența și întinderea prejudiciului invocat, acesta nu a fost de acord cu administrarea probei, apreciind-o personal, ca nefiind necesară .

Potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile, recurentul reclamant înțelegând să se prevaleze de acele dovezi și în cadrul procesului civil subsecvent prezent.

Or, în privința situației de fapt a cauzei, instanța civilă de apel a constatat caracterul insuficient al probatoriului propus de către reclamant în dosar: "reclamant, acesta era dator să își dovedească pretențiile și cu alte probe, ceea ce nu a înțeles să facă" (pagina 6 a deciziei recurate), instanța de apel neacordând în mod argumentat (prin trimiterile la proveniența înscrisurilor și la inexistența puterii doveditoare solicitate de reclamant a acestora) pondere probei cu înscrisurile administrate în dosar de către reclamant.

Raportat la limitele controlului său jurisdictional, reglementate de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, instanță de recurs, nu poate, nu are voie să reevalueze probatoriul administrat în cauză și astfel, să stabilească pe baza probelor indicate de recurent în motivele sale de recurs, o altă situație de fapt decât cea reținută în mod definitiv de instanțele devolutive ale fondului, în lipsa administrării de probe noi în recurs, raportul de expertiză realizat în cauza penală, depus atașat motivelor de recurs, regăsindu-se deja în ansamblul probator administrat în fața instanțelor devolutive civile, ca urmare a atașării de către acestea a dosarului penal.

Prin urmare, câtă vreme înscrisurile existente la dosarul cauzei au fost constatate de către instanța de apel, ca de altfel și de cea de fond, ca fiind neconcludente, insuficiente pentru a contura îndeplinirea cerinței existenței, producerii unui prejudiciu, și atât timp cât instanța de fond i-a pus în vedere necesitatea completării probatoriului pentru dovedirea unuia dintre elementele obligatorii pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, și anume prejudiciul, iar în apel, apelantul reclamant s-a mărginit în mod expres la a susține că în dovedire se prevalează de aceleași probe administrate în faza procesuală a fondului (a se vedea dosar apel), atunci, pe cale de consecință, Înalta Curte apreciază că instanța de apel nu a încălcat prevederile procesula penale invocate de recurent, respective cele reglementate de art. 27 alin. (2) C. proc. pen.

Se mai constată că subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a formulat și critici care vizează modalitatea de interpretare a probatoriului, evocând cu predilecție conținutul expertizei din dosarul penal, raportul de inspecție fiscală nr. x/2011, concluzionând că în mod eronat curtea de apel a apreciat probele ca nefiind pertinente și concludente cauzei.

Cu privire la toate aceste critici, cu ansamblul argumentelor lor dezvoltatoare, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite în recurs, având în vedere că se solicită practic, reevaluarea probatoriului și rejudecarea cauzei, invocându-se critici care exced controlului de legalitate.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate motive care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt, rămân în atributul exclusiv al instanțelor de fond, ca instanțe devolutive, motiv pentru care aceste critici vor fi înlăturate.

Tot în acest sens, recurentul mai reproșează curții de apel încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., pentru omisiunea instanței de a ordona proba cu expertiză, dacă o aprecia a fi necesară.

Or, această critică nu poate fi primită față de prevederile art. 254 alin. (6) C. proc. civ. care stipulează că părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii; procesul civil este un proces al intereslor private, guvernat de principiul disponibilității, iar un rol esential în probațiune revine și părților, nu numai judecătorului; numai îmbinarea rolului activ al judecătorului cu principiul cooperării părților duce la restabilirea cât mai urgentă a situației juridice.

În ceea ce privește trimiterea recurentului la dispozițiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acestea nu au fost greșit aplicate în cauză.

Astfel, potrivit normei juridice invocate, "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite".

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată faptul că, astfel cum s-a reținut definitiv în cadrul situației de fapt a cauzei de către instanțele devolutive civile, hotărârea de condamnare dispusă în dosarul penal de către instanța penală de fond, a fost ulterior casată de către instanța penală de apel, dispunându-se achitarea intimatului pârât,

Or, Înalta Curte apreciază că instanța de apel, constatând că există o hotărâre definitivă de achitare dispusă în cadrul procesului penal și constatând totodată, că în cauza civilă prezentă, subsecventă celei penale, reclamantul apelant nu a dovedit prejudiciul invocat, a dat exact curs prevederilor procesual penale invocate, constatându-se implicit, dar inechivoc a nu fi ținută de aspectul vizând existența sau inexistența prejudiciului. Așadar, curtea de apel a aplicat corect aceste prevederi din art. 28 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la dispozițiile art. 430-432 C. proc. civ. și nicidecum nu le-a încălcat.

Sub un secund aspect, Înalta Curte constată că recurenta a invocat aceste prevederi procesuale penale în referire la existența faptei în materialitatea sa. Or, Înalta Curte constată că raționamentul juridic al instanțelor de fond și de apel în constatarea inexistenței răspunderii civile delictuale a intimatului s-a grefat pe neîndeplinirea cerinței existenței unui prejudiciu și nu pe elementul inexistenței unei fapte ilicite, instanța de fond arătând sub acest aspect (fără ca instanța de apel ce a respis apelul să infirme această statuare) că neîntrunirea cerinței răspunderii civile delictuale a existenței unui prejudiciu, determină inutilitatea analizei în continuare a întrunirii celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale în speță (între care se situează, evident și existența unei fapte ilicite), raportat la caracterul cumulativ al elementelor acestui tip de răspundere civilă.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., instanța de recurs urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, împotriva deciziei civile nr. 865 din 27 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, împotriva deciziei civile nr. 865 din 27 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 aprilie 2022.