ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4519/2022

Ședința publică din data de 11 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 21 03.2018, sub dosar nr. x/2018 și precizată ulterior reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara si Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună:

- anularea Deciziei de impunere nr. x/25.01.2017;

- a Raportului de inspecție fiscala nr. x/25.01.2017;

- a Deciziei nr. 3293/23.08.2017 privind soluționarea contestației, precum și a actelor administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscal accesorii si a actelor administrative fiscal emise subsecvent, respectiv:

- a Decizia nr. 13098/10.04.2017 referitoare la obligații fiscal accesorii;

- a Decizia nr. 4745/14.02.2017 referitoare la obligațiile fiscale accesorii, reprezentând penalități de nedeclarare;

- Alte decizii nr. 4745/14.02.2017 referitoare la obligațiile fiscale accesorii, reprezentând dobânzi si penalități de întârziere.

Prin sentința civilă nr. 211 din 16 decembrie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal s-a admis acțiunea formulată așa cum a fost precizată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara.

S-a anulat în parte Decizia de impunere nr. x/25.01.2017, Raportul de inspecție fiscală nr. x/25.01.2017, Decizia nr. 3293/23.08.2017 privind soluționarea contestației, Decizia nr. 13098/10.04.2017 referitoare la obligațiile fiscale accesorii, Decizia nr. 4745/14.02.2017 referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând penalități de nedeclarare, Decizia nr. 4745/14.02.2017 referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, pentru sumele ce exced creanța fiscală de 95.518 RON impozit pe profit suplimentar la care se adaugă majorări de întârziere în sumă de 53.450 RON și penalități de întârziere în sumă de 14.328 RON.

S-a menținut în sarcina reclamantei obligația de plată a impozitului pe profit suplimentar în suma de 95.518 RON, a majorărilor de întârziere în suma de 53.450 RON și a penalităților în suma de 14.328 RON.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Recursul formulat este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. invocându-se greșita aplicare și interpretare a normelor de drept material de către prima instanță atât în ceea ce privește soluționarea excepției inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect anularea deciziilor decalcul accesorii, cât și în ceea ce privește soluția de admitere în parte a acțiunii dispusă prin sentința recurată.

În cadrul recursului se invocă două aspecte principale de nelegalitate.

Primul aspect privește interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50 alin. 2 din Codul de procedură fiscală în ceea ce privește soluția de respingere a excepției inadmisibilității cererii pentru lipsa procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004 cerere având ca obiect deciziile de calcul accesorii.

Se invocă nelegalitatea respingerii excepției susținându-se faptul că dispozițiile art. 50 alin. 2 C. proc. civ. sunt incidente în cazul soluționării administrative a contestației în măsura în care organul fiscal își anulează propriul act de impunere privind obligațiile fiscale principale.

Se susține faptul că ulterior soluționării contestației administrative în cauză nu pot fi aplicate dispozițiile art. 50 alin. 2 Codul de procedură fiscală și în consecință acest capăt de cerere era inadmisibil pentru lipsa procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Al doilea aspect de nelegalitate privește soluția dispusă pe fondul cauzei cu privire la impozitul pe profit stabilit suplimentar de organele de inspecție fiscală aferent anului 2015.

Cu privire la impozitul pe profit aferent anului 2015 se invocă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 244 din Ordinul nr. 1802/2014 de către prima instanță care a apreciat că reclamanta-intimată nu a încălcat aceste dispoziții atunci când a dedus de la calculul impozitului pe profit veniturile din despăgubiri acordate în baza poliței de asigurare nr. x, poliță care acoperă riscul de incendii încheiată pentru perioada 1.03.2014-1.03.2021, beneficiar al poliței fiind reclamanta-intimată, căreia i-au fost refacturate primele de asigurare achitate de societatea parteneră.

Se arată că în ceea ce privește impozitul pe profit aferent anului 2015 cheltuielile cu reparațiile în sumă de 2.372.101 RON sunt cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil.

Contrar celor reținute de instanța de fond, în anul 2015 societatea avea obligația de a înregistra venituri impozabile în suma de 10.207.880 RON. cheltuieli deductibile în suma de 3.890.245 RON și ținând cont de pierderea de recuperat aferenta anilor precedenți în suma de 1.105.318 Iei. precum și de impozitul pe profit declarat de societate în suma de 8.675 RON, rezulta impozit pe profit suplimentar de plata în suma de 851.484 RON, care rămâne de plata în sarcina societății reclamante.

Se solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii, în parte ca inadmisibilă pentru lipsa procedurii prealabile și pe fond ca neîntemeiată în tot.

La dosar intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat iar recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat în raport de aspectele de nelegalitate invocate, Curtea îl apreciază pentru următoarele considerente ca nefondat, iar în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Aspectul de nelegalitate având ca obiect soluționarea excepției inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește deciziile de calcul accesorii nu este fondat.

În cauză nu este aplicabilă norma generală privind procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 ci dispozițiile normei speciale respectiv dispozițiile art. 50 alin. 1 și (2) Codul de procedură fiscală.

În măsura în care reclamanta-intimată a contestat decizia de impunere nr. x/25.01.2017 prin care au stabilite obligații fiscale suplimentare, în cauză pot fi aplicate și ulterior soluționării contestației administrative dispozițiile art. 50 alin. 2 Codul de procedură fiscală.

Potrivit alin. (2) al art. 50 din Codul de Procedură Fiscală "(2)Anularea ori desființarea totală sau parțială, cu titlu definitiv, potrivit legii, a actelor administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale principale atrage anularea, desființarea sau modificarea, totală sau parțială, atât a actelor administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale accesorii aferente creanțelor fiscale principale individualizate în actele administrative fiscale anulate, desființate ori modificate, cât și a actelor administrative fiscale subsecvente emise în baza actelor administrative fiscale anulate, desființate sau modificate, chiar dacă actele administrative fiscale prin care s-au stabilit creanțe fiscale accesorii sau actele administrative fiscale subsecvente au rămas definitive în sistemul căilor administrative de atac sau judiciare ori nu au fost contestate (...)"

Al doilea aspect de nelegalitate invocat care privește soluția de fond prin care a fost admisă în parte acțiunea și în concret pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 144 din OMFP nr. 1082/2014 nu este fondat.

Prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile OMFP nr. 1802/2014 stabilind natura drepturilor reclamantei asupra instituției distruse instalație care nu se afla în proprietatea societății reclamantei ci numai în folosința acesteia iar refacerea instalației din despăgubirile primite de la agricultor nu reprezintă un profit, autoritatea fiscală stabilind în mod greșit un impozit pe profit suplimentar în sarcina reclamantei-intimate.

"(1)în cazul distrugerii totale sau parțiale a unor imobilizări corporale, creanțele sau sumele compensatorii încasate de la terți, legate de acestea, precum și achiziționarea sau construcția ulterioară de active noi sunt operațiuni economice distincte și trebuie înregistrate ca atare pe baza documentelor justificative.

Astfel, deprecierea activelor se evidențiază la momentul constatării acesteia, iar dreptul de a încasa compensațiile se evidențiază pe seama veniturilor conform contabilității de angajamente, în momentul stabilirii acestuia.

(2)Exemple de asemenea compensații pot fi înregistrate în următoarele situații:

a)sume încasate/de încasat de la companiile de asigurare pentru deprecierea sau pierderea unor imobilizări corporale cauzată, de exemplu, de dezastre naturale sau furt; (...)", organele de control fiscal neținând seama de faptul că scoaterea din evidență/trecerea pe cheltuieli a acestor bunuri nu este aplicabilă numai bunurilor aparținând subscrisei, așa cum este prevăzut de art. 243 din OMFP 1802/2014, potrivit căruia

"(i)în cazul scoaterii din evidență a unei imobilizări corporale, sunt evidențiate distinct veniturile din vânzare, cheltuielile reprezentând valoarea neamortizată a imobilizării și alte cheltuieli legate de cedarea acesteia.

(2)în scopul prezentării în contul de profit și pierdere, câștigurile sau pierderile obținute în urma casării sau cedării unei imobilizări corporale trebuie determinate ca diferență între veniturile generate de scoaterea din evidență și valoarea sa neamortizată, inclusiv cheltuielile ocazionate de aceasta și trebuie prezentate ea valoare netă, la venituri sau cheltuieli, după caz, în contul de profit și pierdere, la elementul "Alte venituri din exploatare", respectiv "Alte cheltuieli de exploatare", după caz".

Astfel, dacă veniturile din despăgubirile achitate de asigurări sunt pentru toate bunurile asigurate, atunci și cheltuielile aferente pentru refacerea acestora, trebuie să fie pentru toate aceste bunuri.

Recurentele, în mod cu totul eronat au considerat că veniturile realizate din asigurare nu trebuie atașate cheltuielilor efectuate pentru refacerea bunurilor afectate de cazul de forță majoră, respectiv incendiu, în ciuda faptului că, atât art. 21, alin. (4) din Legea 571/2003 cu modificările și completările ulterioare prevede ca "(4) Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile: (...)

c) cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a activelor corporale constatate lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile, pentru care nu au fost încheiate contracte de asigurare, precum și taxa pe valoarea adăugată aferentă, dacă aceasta este datorată potrivit prevederilor titlului VI. Nu intră sub incidența acestor prevederi stocurile și mijloacele fixe amortizabile, distruse ca urmare a unor calamități naturale sau a altor cauze de forță majoră, în condițiile stabilite prin norme; " cât și art. 25, alin. (4) din Legea 227/2015, cu modificările și completările ulterioare, prevăd că "(4) Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile: (...)

c)cheltuielile privind bunurile de natura stocurilor sau a mijloacelor fixe amortizabile constatate lipsă din gestiune ori degradate, neimputabile, precum și taxa pe valoarea adăugată aferentă, dacă aceasta este datorată potrivit prevederilor titlului VII Aceste cheltuieli sunt deductibile în următoarele situații/condiții:

Referitor la Norme metodologice, Hotărârea 44/2004, cu privire la art. 21 alin. (4) c) din vechiul Codul fiscal prevede la partea 311 că "41. Cheltuielile cu bunurile de natura stocurilor constatate lipsă din gestiune sau degradate și neimputabile, inclusiv taxa pe valoarea adăugată aferentă, după caz, pentru care s-au încheiat contracte de asigurare, nu intră sub incidența prevederilor art. 21 alin. (4) lit. c) din Codul fiscal.

Diferența dintre sumele pe care reclamanta le datorează în mod real și sumele suplimentare calculate de organele fiscale a fost constatate și prin raportul de expertiză efectuat în cauză, inclusiv răspunsul la obiecțiuni.

Astfel, potrivit răspunsul la obiectivul nr. 4, expertiza stabilește că:

"rezultatul fiscal al anului 2015 este pierdere fiscală în valoare de 941.642 RON, deci reclamanta nu datorează impozit pe profit. În privința impozitului pe profit aferent anilor 2010-2014, societatea A. S.R.L. datorează impozit pe profit suplimentar în valoare de 95.518 RON. Societatea a declarat în plus impozit pe profit în anul 2015 în valoare de 8.675 RON".

Referitor la accesorii, potrivit răspunsului la obiectivul nr. 5, expertiza stabilește că:

"pentru impozitul pe profit în valoare de 95.518 RON stabilit suplimentar de organul fiscal pentru anul 2011, până la data de 14.02.2017, reclamanta datorează majorări de întârziere/dobânzi în cuantum de 53.450 RON și penalități în valoare de 14-328 RON".

Concluzia raportului de expertiză a fost valorificată corect de prima instanță prin soluția de admitere în parte dispusă, plecând de la premisa că beneficiarul despăgubirii plătită de asigurator este societatea din Austria și nu reclamanta, această sumă neputând fi calificată pentru reclamantă ca venit impozabil în România.

Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496-497 C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat menținând ca legală sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara în nume propriu și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva sentinței nr. 211 din 16 decembrie 2020 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 octombrie 2022.