ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 271/2023

Ședința publică din data de 9 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Hotărârea atacată

Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a civilă, prin decizia nr. 107/2022 din 24 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a admis apelul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 76/CA/2021, pronunțate de Tribunalul Hunedoara, în dosar nr. x/2019, pe care a schimbat-o în tot și, rejudecând: a admis acțiunea precizată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B..; a obligat pârâta B.. la plata sumei de 1.508.682 RON, echivalentul sumei de 319.433 euro, calculată în funcție de cursul de schimb valutar comunicat de B.N.R. la data de 9.09.2019 (4,7230 RON/euro), sumă ce reprezintă contravaloarea facturii fiscale nr. x/9.08.2016, emisă de reclamantă și neachitată de pârâtă și a obligat pârâta B.. la plata sumei de 306.678,09 RON, echivalentul sumei de 64.166,65 euro, calculată în funcție de cursul de schimb valutar comunicat de B.N.R. la data de 14.01.2020 (4,7794 RON/euro) reprezentând dobânda legală, începând cu data scadenței, 9.09.2016 și până la data de 14.02.2020; a fost obligată intimata B.. la 24.345,91 RON, cheltuieli de judecată în apel către apelantă.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta B.., solicitând, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, pe cale de consecință, trimiterea pricinii spre o nouă judecată instanței de apel, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din fond, apel și recurs.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a relevat, pe scurt, situația de fapt a cauzei și a criticat decizia recurată ca fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept, invocând, în esență, următoarele motive:

Contrar constatărilor instanței de apel, din declarația martorului C. din data de 17.02.2022 conform căreia "raportul era finalizarea cercetării, pt. altceva nu se întocmeau rapoarte", rezultă că, dintr-un astfel de raport reieșeau exact care au fost cercetările efectuate, dovedindu-se astfel prestarea lor în mod real.

O eroare a instanței de apel este dată de faptul că martorul menționat supra că ar fi fost angajat al intimatei în perioada 2015-2018 (pag. 8 a deciziei), cu toate că din declarația acestuia reiese că a fost angajat al A. S.R.L. în perioada 2013 - 2018.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a oferit o interpretare greșită art. 969 din vechiul C. civ., convenția din situația dată fiind Contractul de cercetare nr. x/2007, urmând ca instanța să ofere o interpretare total greșită instituției forței obligatorii a contractului.

Se arată că instanța de apel consideră faptul că instanța de fond a făcut abstracție de forța obligatorie a contractului, însă instanța de fond a dat o interpretare corectă contractului în cauză, analizând esența acestuia și scopul său real.

În mod greșit Curtea de Apel constată că "apelanta a făcut dovada efectuării serviciilor facturate, respectiv pentru ce produse s-a efectuat cercetarea, ce rezultate au reieșit din această cercetare, la dosar fiind depuse de către apelanta reclamantă rapoarte de cercetare din perioada de derulare a contractului, inclusiv din perioada emiterii facturii în litigiu."

Or, din e-mailul din data de 11.11.2016, transmis de reprezentantul recurentei către numitul D., rezultă fără echivoc că s-au solicitat rapoartele întocmite și rezultatele cercetărilor, acesta fiind și punctul culminant al relației contractuale, întrucât, de la acest moment reprezentanții A. S.R.L. au evitat aceste discuții tocmai pentru a ascunde faptul că serviciile aferente facturii în cauză nu au fost efectuate.

Apreciază că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că aceasta ar fi solicitat rapoartele de cercetare cu ocazia controlului fiscal ce a avut loc în Austria, în fapt, recurenta- pârâtă a cerut aceste rapoarte, tocmai pentru că avea nevoie de documente justificative.

Printr-o altă critică formulată, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 1.350 alin. (1) din C. civ. și consideră că, dacă instanța ar fi analizat chiar numai sumar presupusele rapoarte de cercetare efectuate de A. S.R.L., ar fi constatat faptul că activitățile de cercetare cuprinse în devizul facturii în cauză nu se regăsesc în acele rapoarte.

Toate rapoartele depuse de intimată în cadrul dosarului de apel au fost înaintate cu scopul de a induce în eroare instanța, având în vedere că titlurile rapoartelor depuse nu se regăsesc în devizul presupusei facturi neachitate.

Un alt indiciu cu privire la neexecutarea obligațiilor asumate prin contractul de consultanță tehnică, arată recurenta-pârâtă, este chiar faptul că intimata a depus aceste presupuse rapoarte de cercetare abia în faza procesuală a apelului, ridicând suspiciuni cu privire la veridicitatea lor.

Tot în susținerea interpretării greșite a art. 1350 C. proc. civ., arată faptul că, din rapoartele aflate la dosarul cauzei, nu rezultă că presupusa activitate de cercetare ar fi fost prestată în folosul recurentei, ținând cont că nu deținea calitatea de client exclusiv.

În fine, recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel a interpretat eronat și prevederea art. 1268 alin. (3) din C. civ. în ceea ce privește clauza de la pct. IV art. 3 din cuprinsul Actului adițional nr. x/10.01.2007.

În ceea ce privește prevederea că valoarea anuală a contractului este de până la 700.000 euro, consideră ipso facto că intimata-reclamantă nu este îndreptățită să emită facturi până la concurența acestei sume, fără nicio justificare, rezultând, astfel, o îmbogățire fără justă cauză.

Simpla emitere a unei facturi nu conduce la ideea că s-a efectuat prestarea serviciilor, iar stabilirea contractuală a sumelor nu dă naștere la dreptul de factuare a acestora, în lipsa prestării efective a serviciilor aferente.

Susține că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că intimata-reclamantă a negat în faza procesuală a fondului că ar fi trebuit să livreze vreun raport de cercetare, conform susținerilor orale, precum și din răspunsul la interogatoriu, unde aceasta a afirmat că: "societatea nu și-a asumat obligația de a trimite periodic rapoarte scrise către pârâtă....că au comunicat rezultatele cercetării... că nu s-au solicitat raportate periodice, într-o anumită formă", iar la momentul formulării apelului, intimata a înțeles să depună la dosarul cauzei înscrisuri, constând în rapoarte de cercetare- însă rapoarte care susțineau alte activități de cercetare decât cele la care se refereau serviciile aferente facturii nr. x/05.08.2016, ceea ce contrazice în mod clar susținerile intimatei, în sensul că nu se furnizau rapoarte de cercetare sau că furnizarea acestora ar fi incompatibilă cu scopul contractului.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, la data de 07.09.2022, sub nr. x/2019.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin rezoluția din 31.10.2022, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 09 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Fiind luată în examinare cu prioritate, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, raportat la prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să o admită și să anuleze recursul declarat de pârâtă, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu nulitatea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.. Așadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuția instanțelor devolutive.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă nu a formulat critici de nelegalitate care să se încadreze în acest motiv, prin cererea de recurs fiind formulate critici care vizează numai temeinicia deciziei recurate, motivul de casare fiind invocat strict formal.

Astfel, recurenta-pârâtă nu își fundamentează criticile din cererea de recurs pe încălcarea sau greșita aplicare a unor norme de drept material, ci pe aspecte factuale ale cauzei, încercând să demonstreze în recurs că activitățile de cercetare cuprinse în devizul facturii fiscale în cauză, nr. 1477/09.08.2016, nu se regăsesc în acele rapoarte de cercetare efectuate de A. S.R.L., mai mult, din niciun document nu rezultă faptul că activitatea de cercetare ar fi fost efectuată în beneficiul său.

Analizarea acestor aspecte ar presupune, însă, reevaluarea probatoriului. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu pot fi reevaluate probele administrate în cauză în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea reținută de instanțele devolutive.

Astfel, cererea de recurs nu cuprinde critici de nelegalitate subsumate vreuneia dintre ipotezele reglementate de acest motiv de casare, respectiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Totodată, simpla evocare a conținutului unor texte de lege, art. 969 din vechiul C. civ., art. 1350 alin. (1) C. civ. și art. 1268 alin. (3) C. civ. nu se constituie într-o veritabilă critică de nelegalitate, în condițiile în care nu s-a argumentat în ce a constat încălcarea sau aplicarea greșită a acestor norme de drept material.

De altfel, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. limitează controlul judiciar realizat în recurs la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta- pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.

Față de soluția de anulare a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 71.400 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B.. împotriva deciziei nr. 107/2022 din 24 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Alba-Iulia – secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă B.. să plătească intimatei-reclamante A. S.R.L. suma de 71.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2023.