ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2329/2021

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului civil de față;

Prin cererea înregistrată la data de 5 aprilie 2019 pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B.., obligarea acesteia la plata sumei de 2.006.301,91 RON, echivalentul sumei de 421,138,10 euro, calculat în funcție de cursul de schimb valutar comunicat de BNR la data de 4 aprilie 2019, sumă ce reprezintă contravaloarea facturii fiscale nr. x/11.09.2017, emise de reclamantă și neplătite de debitoare, precum și la plata sumei de 276.567,34 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată de la data de 11 octombrie 2017 (data scadenței obligației de plată) și până la data introducerii acțiunii, conform art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatorie pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar fiscale în domeniul bancar.

La data de 12 septembrie 2020 reclamanta a depus la dosar o precizare a cererii de chemare în judecată, solicitând ca, în urma probelor ce vor fi administrate, să se pronunțe o hotărâre judecătorească, prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata către reclamantă a următoarelor sume: suma de 421.138,10 euro - echivalentul sumei de 1.993.667,76 RON, conform cursului de schimb valutar comunicat de BNR la data de 11 septembrie 2019 (4,7340 RON/euro) - sumă ce reprezintă contravaloarea facturii fiscale nr. x/11.09.2017, emisă de reclamantă și neachitată de pârâtă; suma de 48.598,18 euro - echivalentul sumei de 230.063,78 RON, conform cursului de schimb valutar comunicat de BNR la data de 11.09.2019 (4,7340 RON/euro) - sumă ce reprezintă dobânda legală penalizatoare, calculată la contravaloarea facturii fiscale nr. x/11.09.2017, de la data de 11 octombrie 2017 (data scadenței obligației de plată) și până la data de 12 septembrie 2019, conform art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar fiscale în domeniul bancar; suma de 249.783,20 euro - echivalentul sumei de 1.182.473,66 RON, conform cursului de schimb valutar comunicat de BNR la data de 11 septembrie 2019 (4,7340 RON/euro) - sumă ce reprezintă contravaloarea facturii fiscale nr. x/28.08.2017, emisă de reclamantă și neachitată de pârâtă; suma de 29.317,02 euro - echivalentul sumei de 138.786,77 RON, conform cursului de schimb valutar comunicat de BNR la data de 11 septembrie 2019 (4,7340 RON/euro) - sumă ce reprezintă dobânda legală penalizatoare, calculată la contravaloarea facturii fiscale nr. x/28.08.2017, de la data de 28 octombrie 2017 (data scadenței obligației de plată) și până la data de 12 septembrie 2019, conform art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar fiscale în domeniul bancar;

Prin sentința civilă nr. 507/CA/2020 din 24 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019, s-a admis cererea precizată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B.. și, în consecință: pârâta a fost obligată să plătească reclamantei echivalentul în RON la data plății a sumei de 421.138,10 euro, calculat în funcție de cursul de schimb valutar comunicat de BNR, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/11.09.2017 la care se adaugă dobânda legală calculată de la data scadenței până la data plății efective; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei echivalentul în RON la data plății a sumei de 249.783,20 euro, calculat în funcție de cursul de schimb valutar comunicat de BNR, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/28.08.2017 la care se adaugă dobânda legală calculată de la data scadenței până la data plății efective; pârâta a fost obligată să achite reclamantei suma de 63.597,43 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 48.597,43 RON taxă judiciară de timbru și suma de 15.000 RON onorariul de avocat, onorariul fiind redus în temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 128/2021 din 18 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a respins apelul declarat de apelanta B. m.b.H. împotriva sentinței nr. 507/CA/2020, pronunțate de Tribunalul Hunedoara, în dosarul nr. x/2019; apelanta a fost obligată la plata sumei de 7.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel, către intimată.

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă B. m.b.H. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 18 iunie 2021.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în toate fazele procesuale.

Potrivit celor arătate în cuprinsul memoriului de recurs, criticile aduse hotărârii recurate se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și vizează încadrarea juridică dată raportului de drept.

Astfel, recurenta-pârâtă consideră că s-a reținut, în mod greșit, aplicabilitatea prevederilor ce se circumscriu instituției compensării, răspunderii contractuale și neexecutării culpabile a obligațiilor, precum și forței obligatorii a contractului.

Cu privire la factura nr. x/11.09.2017, recurenta-pârâtă a menționat că instanța de apel a reținut, în mod eronat, faptul că "acordul de compensare nr. 836/06.09.2017 nu a fost niciodată acceptat și/sau semnat de către părți, prin urmare nu are nicio valoare juridică, iar operațiunea de compensare convențională la care apelanta face trimitere nu a avut loc în realitate", ceea ce înseamnă că s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1616 din C. civ. ce reglementează instituția compensării convenționale.

Autoarea căii de atac a redat conținutul art. 1616 din C. civ., potrivit căruia "datoriile reciproce se sting prin compensație până la concurența celei mai mici dintre ele".

Referitor la compensarea convențională, a menționat că aceasta derivă din consimțământul părților, exprimat în virtutea libertății contractuale și a autonomiei de voință a părților.

Recurenta-pârâtă a menționat, în cuprinsul cererii de recurs, că pe tot parcursul litigiului s-a arătat că produsele ce fac obiectul facturii nr. x/11.09.2017 sunt identice cu cele ce fac obiectul facturii nr. x/05.09.2017, produse care au fost achitate de societatea B. m.b.H. prin acordul de compensare nr. 836/06.09.2017, semnat de către domnul C. și acceptat de către pârâtă.

Critica adusă deciziei recurate se referă la faptul că instanța de apel a reținut, în mod eronat, că acest acord de compensare nu a fost semnat de către domnul C. și, pe cale de consecință, că nu a intervenit acordul de voințe între părți, în sensul prevăzut de art. 1166 din C. civ.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a statuat, în mod greșit, că acordul de compensare nu are nicio valoare, astfel încât au fost aplicate eronat prevederile legale referitoare la realizarea acordului de voințe.

Astfel, recurenta-pârâtă a susținut faptul că acordul de compensare semnat și trimis de domnul C. a fost acceptat, în mod irevocabil, de către pârâtă din moment ce aceasta a operat în contabilitate factura nr. x/05.09.2017 care privește aceleași produse ca și factura nr. x/11.09.2017, realizându-se în acest fel acordul de voințe al părților.

Dovada anteriorității facturii nr. x/05.09.2017 și a acordului de compensare nr. 836/11.09.2017, dar și dovada fictivității facturii nr. x/11.09.2017 rezultă, cu claritate, din conversațiile purtate pe e-mail și anexate la dosarul cauzei, precum și din declarația pe care contabilul a dat-o în cadrul dosarului de față.

Ulterior, din pricina incendiului ce a avut loc în data de 12 septembrie 2017 la fabrica A. S.R.L., s-a transmis pârâtei un e-mail de către dl. C. conținând în titlu mențiunea "factura nr. x din 11.09.2017, emisă de A. S.R.L.", în care, pe lângă strategia de redresare a societății, se arată că:

"retransmite factura pentru produsele care au fost livrate deja în urmă cu 2 săptămâni anexează factura stomo nr. x/11.09.2017 și un alt acord de compensare emis de A. S.R.L. și factura nr. x/11.09.2017".

Pârâta B. m.b.H. a refuzat acest demers și a adus la cunoștința reprezentanților societății reclamante faptul că s-a operat în contabilitate factura nr. x/05.09.2017 și acordul de compensare inițial nr. 836/06.09.2017, acord ce a fost inițiat de către domnul C..

Așadar, recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a făcut o nepermisă greșeală de aplicare a normelor cuprinse la art. 1166 și art. 1617 din C. civ. ce vizează acordul de voințe și instituția compensării, în sensul că a reținut că produce efecte factura storno, emisă unilateral de către intimata-reclamantă, în condițiile în care pârâta a refuzat la plată acea factura tocmai datorită faptului că a intervenit acordul de voințe între părți referitor la compensare, iar, mai apoi, s-a operat în contabilitatea societății pârâte factura nr. x/05.09.2017, în mod irevocabil.

De asemenea, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel a aplicat greșit normele privitoare la răspunderea civilă contractuală, sens în care a făcut referire la faptul că intimata-reclamantă A. S.R.L. trebuie să dețină calitatea de creditoare față de pârâta B. m.b.H. pentru a putea opera răspunderea contractuală a acesteia din urmă, în temeiul art. 1547 C. civ.

Or, intimata-reclamantă A. S.R.L. este străină de raportul contractual ce a intervenit între pârâta B. m.b.H. și societatea A. S.R.L., produsele menționate în cele două facturi care constituie temeiul solicitării de obligare la plată fiind livrate de către A. S.R.L. în baza unui alt raport contractual.

Atâta timp cât intimata-reclamantă nu are calitatea de creditoare, pârâta B. m.b.H. nu poate fi obligată la plata facturii x/28.08.2017, iar susținerea instanței de apel, potrivit căreia "la momentul primirii produselor livrate, pârâta-apelantă nu a formulat nicio obiecțiune, dovadă a faptului că a fost de acord cu modul în care s-au întocmit facturile și documentele însoțitoare ale mărfii, de către A. S.R.L.", este eronată, fiind aplicate greșit textele de lege privitoare la răspunderea contractuală, ceea ce a condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale.

În cuprinsul memoriului de recurs, pârâta B. m.b.H. a precizat că nu a formulat obiecțiuni, deoarece documentele de transport erau pe numele societății A. S.R.L., cea cu care avea raporturi contractuale, iar nu A. S.R.L.

O dovadă în acest sens este faptul că pârâta B. m.b.H. a contestat facturile emise de intimata-reclamantă A. S.R.L., întrucât aceasta nu a furnizat și nu a livrat mărfurile, ci A. S.R.L.

Autoarea căii de atac a mai arătat că instanța de apel a amintit, în cadrul deciziei recurate, de prevederile art. 1270 din C. civ. (2009), conform cărora "contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante", însă a decis să aplice, în mod greșit, instituția forței obligatorii a contractului.

Contrar celor reținute de instanța de apel, dacă ar fi existat relații contractuale ce ar deriva din contractul nr. x/18.10.2015 încheiat între A. S.R.L. și A. S.R.L., acestea ar fi trebuit să se desfășoare în următorul fel: comanda să fie lansată de pârâta B. m.b.H. către A. S.R.L. și să fie anexată la contract, A. S.R.L. urmând, la rândul ei, să dea comanda către A. S.R.L. care trebuia să execute comanda și să livreze către A. S.R.L., iar A. S.R.L. să trimită bunurile către societatea pârâtă.

Din documentele de transport anexate în susținerea cererii de obligare a pârâtei la plata celor două facturi, având la bază contractul nr. x/18.10.2015, rezultă că există neconcordanțe ce au fost ignorate de către instanță.

În fine, recurenta-pârâtă B. m.b.H. consideră că instanța a ignorat prevederile art. 4.1 din contractul nr. x/12.08.2015 (încheiat între pârâtă și A. S.R.L.), potrivit cărora "prețurile se stabilesc individual pentru fiecare comandă a beneficiarului, conform ofertei furnizorului, care a fost acceptată de către beneficiar. Toate comenzile beneficiarului sunt anexe la prezentul contract. Furnizorul va livra mărfurile la sediul beneficiarului", cu referire la faptul că nicio comandă nu a fost atașată în prezentul dosar, față de lipsa acestora, partea adversă fiind în imposibilitate să producă documente semnate de către pârâtă.

Totodată, recurenta-pârâtă a arătat că au fost ignorate prevederile art. 2.1 din contract care stabilesc că:

"furnizorul se obligă să livreze produse finite, uleiuri eterice și substanțe chimice aromatice, denumite în continuare mărfuri, conform comenzilor beneficiarului, în urma acceptării prețului oferit de către furnizor. Toate comenzile beneficiarului devin anexe ale prezentului contract".

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1548 din C. civ., în sensul că a considerat că există o culpă a pârâtei în neexecutarea unei obligații, deși nu se poate reține o asemenea culpă.

Astfel, recurenta-pârâtă B. m.b.H. a reiterat faptul că nu deține calitatea de debitoare față de intimata-reclamantă, acest fapt reieșind, cu claritate, din neconcordanțele dintre documentele de transport anexate în cadrul prezentului dosar.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a formulat întâmpinare în cauză.

Prin rezoluția din 23 septembrie 2021 s-a fixat termen la data de 4 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

La data de 1 noiembrie 2021, intimata-reclamantă A. S.R.L. a transmis la dosar note scrise referitoare la recursul declarat de recurenta-pârâtă; în principal, a solicitat să se constate nulitatea recursului pentru lipsa motivelor de casare, conform art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. în subsidiar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește excepția nulității recursului invocată de către intimata-reclamantă A. S.R.L., Înalta Curte constată că argumentele aduse în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. pot fi subsumate unor critici de nelegalitate susceptibile de a fi examinate de instanța de recurs.

Prin urmare, excepția invocată de către intimata-reclamantă A. S.R.L. este neîntemeiată și urmează să fie respinsă.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Societatea pârâtă B. m.b.H. a criticat decizia instanței de apel, pentru netemeinicie și nelegalitate, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, a susținut faptul că s-a reținut, în mod greșit, aplicabilitatea prevederilor ce se circumscriu instituției compensării, răspunderii contractuale și neexecutării culpabile a obligațiilor, precum și forței obligatorii a contractului.

Autoarea căii de atac consideră că instanța de apel a făcut o nepermisă greșeală de aplicare a normelor cuprinse la art. 1166 și art. 1617 din C. civ. ce vizează acordul de voințe și instituția compensării, în sensul că a reținut că produce efecte factura storno, emisă unilateral de către intimata-reclamantă, în condițiile în care pârâta a refuzat la plată acea factură tocmai datorită faptului că a intervenit acordul de voințe între părți referitor la compensare, iar, mai apoi, s-a operat în contabilitatea societății pârâte factura nr. x/05.09.2017, în mod irevocabil.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul este o cale extraordinară de atac cu un scop precis, stabilit expres de legiuitor, analiza instanței de recurs fiind limitată de situația de fapt stabilită de instanțele de fond (pe care nu o poate modifica, potrivit efectului cumulat al art. 483 alin. (3) și art. 488 din C. proc. civ.).

Față de aceste precizări, criticile recurentei-pârâte care urmăresc fie stabilirea unei alte situații de fapt, fie tind la o reevaluare a probelor administrate în fața celor două instanțe devolutive, nu vor fi examinate în cadrul recursului, având în vedere că vizează chestiuni a căror verificare excedează limitele recursului, așa cum sunt ele stabilite de primul alineat al art. 488 din C. proc. civ.

În mare măsură, recursul nu cuprinde o argumentație juridică a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanța de apel în legătură cu textele de lege, Înalta Curte neputându-se substitui recurentei, în sensul unei completări deductive a argumentației căii extraordinare de atac.

Recurenta-pârâtă își expune criticile aduse deciziei din apel prin multiple referiri la situația de fapt reținută de instanțele devolutive și la reaprecierea probelor din dosar. Se tinde, astfel, la cenzurarea aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, incompatibile cu calea extraordinară a recursului. În cadrul său se verifică legalitatea hotărârii atacate, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Totodată, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Analizând motivul de casare invocat de parte, numai în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va înlătura, întrucât decizia instanței de apel este conformă cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, instanța supremă reține că sunt nefondate criticile recurentei ce vizează aplicarea greșită a dispozițiilor legale care reglementează instituția compensării.

Compensația convențională este acea compensație care operează prin acordul de voințe al părților. Se recurge la această compensație atunci când nu sunt întrunite condițiile compensației legale și părțile au interes totuși să stingă anumite obligații reciproce pe această cale. De cele mai multe ori, ea se confundă cu o dare în plată reciprocă. Deși nu este expres reglementată în capitolul dedicat compensației, din regulile aferente imputației convenționale a plății (art. 1.506 alin. (1) din C. civ.) putem deduce că operațiunea se poate realiza și pe cale convențională.

În cazul în care compensația convențională operează (în limitele în care operează și imputația convențională a plății), efectele ei sunt similare celei legale, doar că ea nu operează de drept, ci în temeiul și de la momentul acordului părților.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de prim control judiciar a reținut, cu justețe, că părțile nu au ajuns la un acord privind compensarea, astfel încât nu se poate vorbi despre o compensare și, respectiv despre o plată valabilă.

În realitate, autoarea căii de atac încearcă să creeze o confuzie, sens în care a făcut o analogie între factura nr. x/11.09.2017 (emisă de intimata-reclamantă A. S.R.L.) și factura nr. x/05.09.2017 (emisă de A. S.R.L.), facturi care au aceeași valoare.

Este lipsită de fundament afirmația recurentei-pârâte, potrivit căreia marfa livrată de intimata-reclamantă A. S.R.L., în valoare de 421.138.10 RON, ar fi fost facturată de societatea A. S.R.L. cu factura nr. x/05.09.2017, care s-a achitat prin compensare, fiind emis acordul de compensare nr. 836/06.09.2017.

Acest "acord de compensare" nu a fost niciodată recunoscut de către societatea A. S.R.L. sau de către intimata-reclamantă, căreia nu îi este opozabil.

Instanța de apel a reținut, în mod corect, că factura nr. x/5.09.2017, emisă de A. S.R.L., a fost stornată și nu putea sta la baza compensării.

Așadar, este evident că nu a existat un acord de compensare valabil între A. S.R.L. și pârâtă, orice compensare fiind exclusă în lipsa acordului părților.

Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă, ca nefondat.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurentei-pârâte B. m.b.H., în baza dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata sumei de 23.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. m.b.H. împotriva deciziei nr. 128/2021 din 18 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. m.b.H. la plata sumei de 23.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 noiembrie 2021.