ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2590/2022

Ședința publică din data de 7 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17 noiembrie 2020 pe rolul Tribunalului Hunedoara, sub număr de dosar x/2020, reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 310.410,25 Euro, contravaloarea a 1.510.770,90 Ron (calculat la cursul BNR din data de 11.112020 la valoare de 1 Euro = 4,8667 Ron), reprezentând debit conform facturii nr. x/18.01.2017; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale în cuantum de 68.073,53 Euro, echivalentul a 331.293,43 RON, calculată conform dispozițiilor art. 4 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, de la data scadentei (18.03.2017) și până la momentul introducerii acțiunii (11.11.2020) în continuare, până la plata efectivă a debitului; obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată avansate pe parcursul prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 718/CA/2021 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020 s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L..

Împotriva acestei sentințe, A.. a declarat apel.

Prin decizia nr. 174 din 13 mai 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de A. m.b.H împotriva sentinței nr. 718/CA/2021, pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2020, și a obligat apelanta la 17.850 RON, cheltuieli de judecată în favoarea intimatei.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., A.. a declarat recurs,

Recurentul a precizat că încadrează criticile aduse deciziei atacate în prevederile și se raportează la aplicarea greșită a normelor de drept în prezenta cauză.

Prezentând etapele procesuale anterioare ale disputei litigioase, recurentul a arătat că a solicitat obligarea intimatei la plata sumei de 310.410,25 Euro, contravaloarea a 1.510.770,90 Ron (calculat la cursul BNR din data de 11.112020 la valoare de 1 Euro = 4,8667 Ron), reprezentând debit conform facturii nr. x/18.01.2017 și la plata dobânzii legale în cuantum de 68.073,53 Euro, echivalentul a 331.293,43 RON, calculată conform dispozițiilor art. 4 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, de la data scadentei (18.03.2017) și până la momentul introducerii acțiunii (11.11.2020) în continuare, până la plata efectivă a debitului.

Precizează că temeiul emiterii facturii invocate l-a reprezentat contractul de colaborare nr. x/02.09.2013, încheiat între părți. Conform contractului, recurentul deținea obligația să furnizeze materii prime pentru prelucrare, iar intimata se obliga să asigure prelucrarea acestora și să livreze materia finita obținută în urma prelucrării.

Se susține că instanța de apel a înțeles să respingă cererea de apel, raportat la faptul că în sarcina pârâtei intimate nu s-a născut, în temeiul art. 1350 C. civ., coroborat cu art. III și IV din Contractul de colaborare nr. x/2013, obligația de achitare a contravalorii facturii nr. x/18.01.2017, în cuantum de 310.430,25 euro.

Sub un prim aspect, în dezvoltarea motivelor de recurs, a criticat interpretarea greșită a art. 1.270 C. civ., prin care a fost denaturată instituția forței obligatorii a contractului, ignorându-se esența și scopul său real.

În opinia sa, imprecizia definirii obiectului a permis interpretarea contractului în sensul prejudicierii sale, prin decizia recurată reținându-se că avea dreptul de a obține prelucrarea materiei prime livrate și nu de a încasa prețul acesteia, dar s-a ignorat cauza acestei pretenții și anume imposibilitatea intimatei de a prelucra materia primă furnizată.

Autorul căii de atac a apreciat ca fiind contrară dispozițiilor art. 1.350 alin. (1) C. civ., statuarea instanței de apel vizând împrejurarea că, în lipsa unei prevederi contractuale, emiterea facturii nu are aptitudinea de a naște obligația intimatei de remitere a sumei de bani, ci pe aceea de a livra produse finite.

În combaterea considerentului evocat, a arătat că a livrat materia primă intimatei, care nu și-a executat, din culpă, obligația de livrare a produsul finit, reiterând că intimatei îi revenea obligația de a achita factura în litigiu. A apreciat că această stare de fapt o îndreptățea, în calitate de creditor, să solicite executarea silită în natură sau să recurgă la alte mijloace juridice prevăzute de lege pentru a obține prestația cuvenită sau să obțină constrângerea debitorului în același scop.

Totodată, consideră că instanței de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 1.268 alin. (3) C. civ., interpretare care a permis concluzia, contrară intenției comune a părților, că intimata nu devine obligată la plata contravalorii materiilor prime nici în cazul în care nu livrează produsul finit.

O altă normă de drept material greșit aplicată, susține recurentul, o reprezintă art. 1.530 C. civ., a cărui interpretare eronată a condus la a valida îmbogățirea fără just temei a intimatei cu contravaloarea materiei prime furnizate, rezultat al respingerii cererii de obligare a acesteia la plata de daune-interese.

În susținerea acestei critici, a contrazis întemeierea raționamentului instanței de apel pe hotărârea instanței penale care a încetat procesul penal deschis în urma incendiului produs la fabrica intimatei. Pe de o parte, a arătat că aceasta contravine art. 28 C. proc. pen., care dispune expres că instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal, în privința existenței prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Pe de altă parte, a arătat că prin raportul de expertiză întocmit în dosarul penal ca urmare incendiului din 2017, nu a fost în mod definitiv înlăturată culpa intimatei.

Sub un alt aspect, recurentul a invocat interpretarea greșită a normelor privitoare la riscul pieirii bunului, art. 1755 C. civ., apreciind că este imposibil ca acesta să fie obligat să suporte riscul pieirii bunurilor, în contextul în care bunurile se aflau sub paza intimatei, fiind în posesia acesteia încă de la 20.01.2017, reprezentând data livrării acestora.

Susține că intimata avea obligația contractuală de a depozita și prelucra în timp, materiile prime, fapt ce nu s-a întâmplat, obligația de plată a facturii fiind scadentă la 18.03.2017. Incendiul care a generat distrugerea materiei prime s-a produs la 12.09.2017, astfel încât, nu numai că produsele se aflau deja în posesia intimatei cu mult timp înainte de producerea incendiului, ci și obligația de plată era deja scadentă.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, pe cale de consecință, să se dispună trimiterea pricinii spre o nouă judecată instanței de apel.

Intimata pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului formulat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Ipoteza de casare analizată impune autorului căii de atac să argumenteze nelegalitatea statuărilor în drept ale instanței de apel printr-un raționament propriu care să îi expună viziunea în privința legalei aplicări a normelor de drept pertinente la situația de fapt fixată în fazele devolutive, aceste exigențe rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) și 488 alin. (1) C. proc. civ.. Astfel cum va rezulta din examinarea recursului, numai o parte dintre criticile recurentului satisfac aceste cerințe de motivare a căii de atac.

Instanța supremă va analiza împreună criticile prin care recurentul pretinde încălcarea art. 1.270 C. civ., apreciază că instanța de apel trebuia să aplice regulile de interpretare cuprinse în art. 1.268 alin. (3) și (1).269 alin. (1) C. civ. și susține aplicarea greșită a art. 1.755 C. civ., referitoare la riscul contractului.

Aceste critici au ca premisă opinia recurentului, contrară celei a instanței de apel, în privința calificării contractului de colaborare nr. x/02.09.2013, din care derivă disputa litigioasă.

Examinarea Înaltei Curți relevă, însă, că instanța de prim control judiciar a făcut o legală aplicare a art. 1.270 raportat la art. 1.168, 1.225 și 1.266 C. civ., criticile recurentului fiind nefondate în privința efectelor acesteia, respectiv, stabilirea obiectului contractului și reliefarea obligațiilor asumate de părți.

Contrar susținerii recurentului, obiectul contractului este determinat și precis, iar atunci când voința părților este clar exprimată, deci clauzele contractuale sunt lipsite de echivoc, nu este necesară aplicarea regulilor de interpretare a contractelor; interpretatio cessat in claris.

Instanța de apel a respectat art. 1.270 C. civ., când a dat obligațiilor asumate de părți efectele prevăzute de înțelegerea acestora și nu pe cele pretinse de recurent, care s-a prevalat de dispoziții legale străine contractului încheiat de părți. Ansamblul drepturilor și obligațiilor stabilite prin contractul amintit, exclude aplicarea normelor speciale din materia vânzării sau furnizării, fiind îndestulător dreptul comun, consacrat legislativ în capitolul I din Cartea a V-a, Titlul II din C. civ., ca și în alte dispoziții de aplicare generală, ce vor fi indicate în continuare.

Optând pentru o acțiune în răspundere contractuală, recurentul a învestit instanțele cu analiza pretenției sale în perimetrul convenției complexe încheiate cu intimata; această cerere este incompatibilă cu propunerea pe care autoarea căii de atac o face, ca obiectul contractului să fie disjuns în operațiuni juridice distincte -vânzare-cumpărare, furnizare - care să producă efectele lor proprii.

Pe de altă parte, prin raportare la clauzele convenției, instanțele devolutive au reținut corect caracterul său netranslativ de proprietate, iar această concluzie, pe care recurentul nu o combate, justifică înlăturarea art. 1.755, 1.767, 1.678 și 1.274 C. civ.

Așadar, Înalta Curte înlătură cele trei critici analizate, impunând concluzia că instanța de apel a aplicat legal dispozițiile art. 1.270 C. civ. și nu a încălcat art. 1.268 și 1.269 C. civ.

Potrivit art. 1.350 C. civ.:

"(1) Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. (2) Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii".

Normă legală enunțată reprezintă sediul materiei pentru răspunderea contractuală, a cărei angajare presupune existența unei fapte ilicite, sub forma neexecutării unei obligații contractuale, prejudiciul, existența raportului de cauzalitate dintre cele două și vinovăția debitorului.

Este nefondată și susținerea recurentului conform căreia a fost greșit înlăturat motivul său de apel prin care a susținut că intimatei îi incumba obligația de plată a contravalorii materiei prime, în situația neexecutării obligațiilor sale de prelucrare și de livrare a produsului finit.

Cum în mod legal au constatat instanțele devolutive, obiectul contractului nr. x/02.09.2013, care a stat la baza raportorilor contractuale, respectiv la baza emiterii facturii a cărei contravaloare s-a solicitat prin acțiunea dedusă judecății, a constat în mai multe operațiuni juridice conexe, în furnizarea de către recurent a materiilor prime pentru prelucrare și în prelucrarea acestora de către intimată, urmată de livrarea produselor finite recurentului.

Capitolul III din contractul nr. x/02.09.2013 reglementează prețul contractului, iar în legătură cu prețul materiilor prime, intimatei îi revine obligația de a livra produsele finite obținute în urma prelucrării mărfurilor livrate de recurentă.

Sub aspectul situației de fapt, instanțele devolutive au mai reținut incidența în cauză a unui caz fortuit, de natură a înlătura răspunderea contractuală a pârâtei intimate, conform dispozițiilor art. 1351 alin. (1) C. civ.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel, de respingere a motivelor circumscrise încălcării art. 1.350 C. civ. este corectă.

Prin critica vizând aplicarea art. 1.530 C. civ., întemeiată pe instituția executării silite prin echivalent, recurentul susține că i s-a negat dreptul la daune-interese, deși intimata și-a încălcat obligația contractuală.

Într-adevăr, în condițiile în care debitorul nu își execută obligația contractuală, în mod culpabil și fără justificare, creditorul poate solicita executarea silită prin echivalent, în condițiile art. 1.530 C. civ.

Premergător analizei în drept, instanța supremă subliniază că nu poate fi cenzurată în recurs statuarea în fapt a instanței de apel potrivit căreia neexecutarea obligației de plată ce revenea intimatei, clarificată anterior, a fost cauzată de incendiul produs în 12.09.2017 la fabrica sa de prelucrare. În egală măsură, nu poate fi reevaluată aprecierea curții de apel privind caracterul exonerator al acestui eveniment cu privire la obligația intimatei, dat fiind că, prin calea de atac exercitată, recurentul nu a criticat această dezlegare.

Înalta Curte constată că art. 558 C. civ. a fost legal aplicat de instanța de prim control judiciar, rezultând concluzia că, până la termenul la care intimata își executa obligația de plată - nestipulat contractual -, riscul pieirii materiilor prime livrate era suportat de recurentă, în sprijinul acestei interpretări fiind și art. IV.2 din convenție, prin care reclamantei îi revenea obligația încheierii unei asigurări a acestora, aspect reținut cu justețe de instanța de control judiciar.

În acest cadru procesual, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală și prin raportare la art. 1.530 C. civ., întrucât cazul fortuit exclude existența raportului de cauzalitate și angajarea răspunderii contractuale a intimatei sub forma obligării acesteia la plata de daune-interese, iar la momentul când a survenit evenimentul, obligația intimatei nu devenise scadentă.

Nu în ultimul rând, în argumentarea recursului, descriind situația dosarului penal nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, recurentul a invocat dispozițiile art. 28 C. proc. pen., conform cărora instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

Or, nu se poate reține că instanța de apel și-a întemeiat soluția pe autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, astfel cum încearcă să recurentul să susțină.

Apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanței să conchidă că, în speță, caracterul accidental a fost stabilit în expertiza tehnică întocmită de către C., iar cu privire la o eventuală vinovăție a intimatei, a menționat că prin Ordonanța pronunțată la data de 22.06.2021 în dosarul penal nr. x/2019 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara s-au pronunțat soluții de clasare pentru infracțiunile cercetate în legătură cu incendiul din luna septembrie 2017 de la fabrica pârâtei.

Este adevărat că potrivit art. 28 C. proc. civ., instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal, însă revenea recurentului-reclamant sarcina de a face dovada contrară, sub aspectul situației de fapt, câtă vreme acesta susține în continuare existența culpei pârâtei intimate.

Pentru toate rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident nici motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 477 A din 16 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentului în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentului-reclamant A.. la plata sumei de 35700 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.R.L., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A.. împotriva deciziei nr. 174/2022 din 13 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A.. la plata sumei de 35700 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2022.