ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1153/2022

Ședința publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 21.11.2018, sub dosar nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREȚINERE ȘI B. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 4.671.287 RON, reprezentând dobânda penalizatoare datorată conform O.G. nr. 13/2011, aferentă sumei de 10.327.442,69 RON, calculată pentru perioada 01.01.2012-23.05.2018, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile O.G. nr. 13/2011, art. 7 și art. 43 Codul comercial, art. 969 C. civ. de la 1864.

Prin întâmpinare, pârâta SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREȚINERE ȘI B. S.A. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la sumele pretinse cu titlu de dobânzi pentru perioada 01.01.2012-21.11.2015.

Prin sentința civilă nr. 1723/12.06.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind pretențiile având ca obiect plata dobânzii legale calculate pentru perioada 01.01.2012-19.11.2015, precum și plata dobânzii legale calculate asupra sumei de 1.418.703 RON. A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune privind restul pretențiilor, ca neîntemeiată. A respins cererea având ca obiect plata dobânzii legale calculate pentru perioada 01.01.2012-19.11.2015, precum și cererea având ca obiect plata dobânzii legale calculate asupra sumei de 1.418.703 RON, ca fiind prescrisă.

A admis în parte restul cererii formulate, astfel cum a fost precizată.

A obligat pârâta să plătească reclamantei dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, calculată asupra sumei de 8.908.739,69 RON, pentru perioada 20.11.2015-14.05.2018, inclusiv, și calculată asupra sumei de 5.000.000 RON pentru perioada 15.05.2018-22.05.2018, inclusiv. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 18.605 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREȚINERE ȘI B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 406A din 05 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul pârâtei, ca nefondat. Totodată, a respins și cererea apelantei-pârâte privind cheltuielile de judecată.

La 28 aprilie 2021, pârâta SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREȚINERE ȘI B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile sus-menționate, prin care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Memoriul de recurs începe prin prezentarea situației de fapt cu privire la relația contractuală dintre părți și parcursul procesual al dosarului.

Cu privire la motivele de nelegalitate, sub un prim aspect, recurenta susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 7 și art. 43 Codul comercial, în vigoare la data încheierii convenției.

Susține că natura convenției din 04.08.2011 nu poate fi aceea a unui act comercial ci aceea a unui act de natură civilă, iar orice dobânzi ar fi fost datorate numai de la data solicitării lor, nu de la data scadenței.

Arată recurenta că, prin convenția de restituire a debitelor restante, s-a stipulat că suma de 8.908.739,69 RON reprezintă credite externe. În acest sens, anterior înființării Electrica Serv, în conformitate cu H.G. nr. 74/2005, Electrica a contractat facilități de creditare, în vederea bunei desfășurări a activității curente a societății reclamante ELECTRICA S.A.

Susține recurenta că instanța de apel, în mod nelegal, a ignorat faptul că încheierea convenției s-a făcut în considerarea recunoașterii acestui debit de către Electrica Serv și asumarea restituirii prin constituirea unei garanții sub forma ipotecii de rang I asupra imobilului ce reprezintă și sediul social al recurentei.

Prin urmare, instanța de apel ar fi aplicat în mod eronat dispozițiile art. 3, art. 4 și art. 7 din Codul comercial, în vigoare la momentul încheierii Protocolului și Convenției nr. 9100-7133/04.08.2011, întrucât natura civilă a convenției rezultă din însuși actul încheiat între părți.

Autoarea căii de atac susține că aprecierea asupra caracterului civil sau comercial al convenției din 04.08.2011 trebuie făcută prin raportare la natura și izvorul obligațiilor pe care le constată, dar și la scopul pe care l-au avut în vedere părțile la momentul încheierii convenției, respectiv întreruperea curgerii termenului de prescripție extinctivă și constituirea unei ipoteci pentru garantarea restului debitului, or, prin raportare la art. 4 Codul comercial, natura civilă a convenției rezultă din actul per se, scopul pentru care a fost încheiat, precum și din toate înscrisurile care au stat la baza încheierii sale.

Sub un al doilea aspect, autoarea căii de atac susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material care reglementează prescripția extinctivă.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, se arată că Electrica, în calitate de creditoare a obligației de executat, ar fi avut dreptul să solicite eventuale dobânzi legale în termen de 3 ani de la data scadenței debitului constatat prin convenția din 04.08.2011, respectiv în perioada 01.01.2012-31.12.2014, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, eventualele dobânzi fiind prescrise de aproximativ 4 ani.

Recurenta susține că se poate admite caracterul de prestații succesive al dobânzilor, însă în condițiile inaplicabilității în speță a prevederilor art. 43 din Codul Comercial și în lipsa unei recunoașteri exprese din partea recurentei, în calitate de debitor, a obligației de plată a dobânzii legale aferente debitului, care să atragă aplicabilitatea art. 16 lit. a) din Decretul Lege nr. 168/1957. Recunoașterea pe cale judecătorească a unui drept la dobânzi și acordarea acestora, în consecință, putea fi solicitată de către Electrica în termenul legal de 3 ani de la data scadenței, orice pretenții ulterioare expirării acestui termen fiind sub incidența prescripției.

Mai arată recurenta că, instanța de apel, în mod nelegal, a omis faptul că recunoașterea debitului principal nu echivalează cu o întrerupere de prescripție pentru eventualele dobânzi, atât timp cât un asemenea drept/o asemenea obligație corelativă nu a fost stipulată prin convenție expresă de către părți.

Sub un al treilea aspect, recurenta-pârâtă susține că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor O.G. nr. 13/2011, în locul O.G. nr. 9/2000.

În acest sens, apreciază că susținerea instanței de apel potrivit căreia "dispozițiile O.G. nr. 13/2011 nu retroactivează, însă, în același timp, nici dispozițiile O.G. nr. 9/2000 nu ultractivează" este contrară principiului tempus regit actum.

Arată recurenta că, în primul rând, O.G. nr. 13/2011 nu era în vigoare la momentul încheierii convenției, iar în al doilea rând, raportat la prevederile art. 1 din O.G. nr. 9/2000, solicitarea reclamantei de plată a unor dobânzi penalizatoare aferente debitului constatat prin convenția din 04.08.2011 nu era susținută de o dispoziție legală, în lipsa unei stipulații exprese și scrise a părților, în acest sens.

Recurenta-pârâtă a menționat că nu dorește soluționarea recursului potrivit art. 493 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 23 iunie 2021 .

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 09 iulie 2021, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 16 iulie 2021, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea pronunțată la 25 ianuarie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului părților, pentru a transmite un punct de vedere la raport.

Intimata-reclamantă a formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 15 martie 2022, pronunțată în completul de filtru, Înalta Curte respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul și a stabilit termen în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor de recurs invocate și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Referitor la critica recurentei-pârâte, privind caracterul civil al contractului, aspect care ar atrage curgerea dobânzilor numai de la data solicitării, Înalta Curte constată că este nefondată, în mod corect reținând instanța de apel natura comercială a convenției încheiată între părți.

Contrar susținerilor recurentei, convenția încheiată între părți are natură comercială, motivat de faptul că, potrivit dispozițiilor art. 4 Codul comercial, act normativ în vigoare la data încheierii convenției (04.02.2011), "se socotesc (...) ca fapte de comerț celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul". De asemenea, potrivit art. 7 din același cod, "sunt comercianți (...) societățile comerciale".

Natura comercială a obligației instituite în sarcina pârâtei, de plată a debitului consemnat în convenția din 04.02.2011, compus din credite externe și creanțe, și, pe cale de consecință și a dobânzii aferente plății cu întârziere a acestui debit, își are fundamentul în prezumția de comercialitate instituită de art. 4 Codul comercial, care asimilează faptelor de comerț toate contractele și obligațiile unui comerciant.

Or, recurenta-pârâtă nu a răsturnat această prezumție, limitându-se a arăta că, natura civilă rezultă din actul "per se".

Totodată, Înalta Curte amintește, în acest punct al examinării dispozițiilor legale incidente în cauză, că obligațiile cunosc un regim juridic independent de izvoarele lor, fie că se nasc din contract (ca și în speță), cvasi-contract sau delict, plata lor fiind supusă acelorași reguli statuate în Cartea a III-a din C. civ. de la 1864 "Despre efectele obligațiilor" (art. 1073-1090).

Aceste reguli generale care privesc efectele obligațiilor, fără distincție între izvorul lor, stabilesc dreptul creditorului de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației și în caz contrar dreptul la desdăunare (art. 1073 C. civ.) pentru neexecutare sau executare cu întârziere, cu toate că nu este de rea-credință, cu mențiunea cuprinsă în art. 1088 C. civ., referitoare la obligațiile care au ca obiect o sumă de bani.

Se reține că dispozițiile art. 1088 C. civ. fac trimitere la regulile speciale în materie de comerț, respectiv la dispozițiile art. 43 Codul comercial, și la curgerea de drept a dobânzii prevăzute de lege.

În sfârșit, Înalta Curte amintește că soluționarea prezentei cauze în ambele cicluri procesuale s-a derulat în fața instanțelor comerciale fără să se pună în discuție competența de atribuțiune a acestora, așa încât aplicarea regulilor speciale în materie comercială era obligatorie după art. 1 Codul comercial, care stabilește domeniul său de aplicare.

Instanța de recurs nu poate primi criticile recurentei referitoare la prescripția extinctivă. În dezvoltarea lor, recurenta pornește de la premisa inaplicabilității dispozițiilor art. 43 Codul comercial, or, așa cum s-a arătat în considerentele anterioare, aceste dispoziții care prevăd faptul că, "datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile" sunt aplicabile convenției comerciale încheiate între părți.

Pe de altă parte, instanța supremă constată că sunt străine de motivarea instanței de apel criticile privind interpretarea greșită a art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, întrucât, prin decizia recurată s-a reținut incidența dispozițiilor noului C. civ. în materia prescripției.

O altă critică a recurentei privește încălcarea principiului tempus regit actum prin aplicarea greșită a dispozițiilor O.G. nr. 13/2011, în locul O.G. nr. 9/2011.

Critica, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că, în speță, s-a stabilit că debitul principal a devenit scadent la 31.12.2011.

Totodată, dispozițiile art. 43 Codul comercial, aplicabile raportului juridic dedus judecății, dispun în sensul că "datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile".

Cum O.G. nr. 13/2011 a intrat în vigoare la 01.09.2011, anterior termenului la care au început să curgă dobânzile, fiind de imediată aplicare, potrivit art. 18 alin. (1) și art. 19 din acest text normativ, rezultă că, instanța de apel a reținut în mod judicios aplicabilitatea acestui act normativ, în raport de principiul tempus regit actum.

Pe cale de consecință, instanța supremă reține că dispozițiile O.G. nr. 9/2000 nu sunt aplicabile în speță, astfel că nu va primi criticile recurentei privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 din acest act normativ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREȚINERE ȘI B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 406A din 5 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREȚINERE ȘI B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 406A din 5 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 mai 2022.