ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 271/2025

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția I-a civilă, la 16 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. și C., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 565.100 RON, respectiv 465.100 RON, pentru acoperirea prejudiciului material, și 100.000 RON reprezentând prejudiciul moral, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. b) și ale art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale. Prin sentința civilă nr. 491/2021 din 31 martie 2021 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I-a civilă, s-a admis excepția necompetenței sale materiale funcționale, invocată de reclamantă, și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civile, de contencios administrativ și fiscal din cadrul aceluiași tribunal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020*, iar prin sentința civilă nr. 345/CA/2023 din 12 iunie 2023 pronunțată de această instanță, au fost respinse excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâte, prin întâmpinare. A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, pârâtele fiind obligate, în solidar, să achite reclamantei suma de 44.950 RON, precum și cheltuielile de judecată în sumă de 107 RON.

Împotriva acestei sentințe pârâtele B. și C. au declarat apel principal, iar reclamanta A. a formulat recurs incident. Prin încheierea de ședință din 20 februarie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a calificat calea de atac exercitată de reclamantă ca fiind apel incident. Prin decizia nr. 150/2024 din 4 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, a fost admis apelul principal declarat de pârâte împotriva sentinței primei instanțe, care a fost schimbată în parte în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A fost menținut modul de soluționare a celor două excepții. A fost înlăturată obligația de plată a cheltuielilor de judecată la care au fost obligate în solidar cele două pârâte. A fost respins apelul incident declarat de către reclamantă. Reclamanta A. a fost obligată la plata taxei judiciare de timbru în sumă de 9.256 RON, datorată în primă instanță, dispozitivul constituind titlu executoriu. De asemenea, reclamanta a fost obligată la plata sumei de 988,50 RON către pârâta C., cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel, și a sumei de 100 RON către pârâta B., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii reclamanta A. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate în primă instanță, precum și obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în toate etapele procesuale. În motivare, recurenta a reluat starea de fapt expusă în etapa apelului, prin întâmpinare, privind raporturile juridice dintre părți, obiectul de activitate al asociațiilor și desfășurarea evenimentelor care au precedat litigiul dintre acestea, evocând, totodată, dispozițiile art. 1 1 lit. a), c) și d) și art. 2 alin. (1) și (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991. Dezvoltând motivele pentru care a susținut netemeinicia și nelegalitatea deciziei atacate, titulara căii de atac a arătat că probele administrate în cauză relevă faptul că o parte din cursanții recurentei a fost redirecționată de către intimata-pârâtă B. către societatea C., iar modul de operare al acesteia reprezintă o faptă ilicită care i-a produs prejudiciul pretins, context care îi deschide calea formulării unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 11/1991 coroborate cu art. 1.349 C. civ. În concluzie, s-a mai susținut că instanța de apel nu a analizat în mod coroborat probele aflate la dosarul cauzei, criticând considerentul potrivit căruia contractul dintre recurenta-reclamantă și cursanți nu a fost încheiat în scris, sens în care a apreciat că este incident principiul consensualismului, existând suficiente elemente pentru perfectarea convenției în absența acestei formalități. Intimatele-pârâte C. și B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale active și pasive, precum și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cererii de recurs, au solicitat respingerea căii extraordinare de atac și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. La termenul de judecată din 11 februarie 2025, recurenta-reclamantă a depus în ședință publică note scrise, prin care a reformulat motivele pentru care solicită casarea deciziei recurate, arătând, în esență, că prejudiciul suferit ca urmare a redirecționării cursanților justifică atragerea răspunderii civile delictuale a intimatelor-pârâte, reluând, totodată, solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată. La același termen de judecată, reprezentantul convențional al intimatelor-pârâte a precizat că nu înțelege să invoce, din nou, în recurs, excepțiile invocate înaintea instanțelor devolutive.

Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului, asupra căreia, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., reține următoarele: Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității". De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Nu este astfel suficient ca partea să indice unul dintre cazurile de casare prevăzute de lege, ci incidența unui motiv de recurs trebuie argumentată în mod concret, respectiv recurentul trebuie să arate în ce constă încălcarea legii de către instanța a cărei hotărâre este atacată. În cauză, recursul este întemeiat doar formal pe motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care, prin decizia atacată, ar fi fost încălcate sau aplicate greșit normele de drept material indicate. Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta a criticat decizia instanței de apel prin prisma stării de fapt reținute în urma administrării probelor, apreciind că prin hotărârea atacată au fost încălcate mai multe dispoziții legale din materia concurenței neloiale, fiind îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatelor-pârâte. Pe baza situației de fapt stabilite în cauză, contrar raționamentului din sentința apelată, prima instanță de control judiciar, motivând soluția de admitere a apelului declarat de pârâte, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, a reținut că aspectele care rezultă din înscrisurile aflate la dosar și din relatările martorilor converg către concluzia potrivit căreia situația prezentată de reclamantă nu se confirmă, pretențiile acesteia nefiind, astfel, dovedite. Procedând la examinarea memoriului de recurs, Înalta Curte constată că, prin susținerile formulate, recurenta-reclamantă reia situația de fapt și solicită reaprecierea probatoriului în acord cu propria viziune, aspecte ce vizează netemeinicia deciziei atacate, fără să se susțină o minimă argumentare în drept care să situeze criticile formulate în sfera temeiului de casare privind încălcarea sau aplicarea greșită a regulilor de drept substanțial. Totodată, simpla evocare a dispozițiilor legale pe care a fost întemeiată în drept acțiunea introductivă, fără dezvoltarea unui raționament adecvat, nu este suficientă pentru a se considera că există critici concrete care să poată fi analizate în recurs și, eventual, să răstoarne prezumția de legalitate de care se bucură hotărârea atacată. Așadar, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a criticat considerentele instanței de apel din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate încercând să schimbe concluzia asupra situației de fapt stabilite în cauză cu scopul de a se reaprecia îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1.349 alin. (1) și (2) C. civ. Având în vedere cuprinsul memoriului de recurs, prin care se readuc în discuție chestiuni de fond ce țin de temeinicia deciziei pronunțate în soluționarea apelului, ca expresie a nemulțumirii reclamantei în raport cu această din urmă hotărâre, criticile depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. Prin expunerea acestor argumente, autoarea memoriului de recurs tinde la o reevaluare devolutivă a fondului. Or, atributul stabilirii situației de fapt și al aprecierii probelor aparține în mod exclusiv instanțelor devolutive, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul și scopul recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Prin urmare, în condițiile în care recurenta-reclamantă nu a formulat critici de nelegalitate în raport cu care să se declanșeze controlul judiciar al conformității deciziei atacate cu legea aplicabilă și nici nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 150/2024 din 4 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă. Referitor la cererea intimatelor-pârâte C. și B. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 alin. (1) din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Raportat la aceste norme, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatele-pârâte au depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial și costurile deplasării reprezentantului acestora, conform înscrisurilor aflate la dosarul de recurs. Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului, urmează să fie admisă cererea intimatelor-pârâte, în sensul obligării recurentei-reclamante A. la plata sumei de 1.771,58 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.