ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 851/2022

Ședința publică din data de 07 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Hațeg la 24 august 2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. S.A. și intervenientul C., a solicitat instanței obligarea societății de asigurare la plata sumei de 5.000 Euro reprezentând daune materiale și la plata sumei de 405.000 Euro reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 136/1995, art. 1391 C. civ.

Prin sentința nr. 30/2019 din pronunțată de Judecătoria Hațeg a fost admisă excepția de necompetență materială a instanței invocată de pârâtă și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Prin sentința nr. 240/2019 din 26 martie 2019, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă a admis excepția de necompetență funcțională a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 922/CA/2020 din 26 noiembrie 2020, Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B. S.A., fiind respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 227/2021 din 18 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a fost respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 922/CA/2020 din 26 noiembrie 2020 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, în principal casarea deciziei și sentinței pronunțate în cauză și trimiterea cauzei spre o nouă judecată Tribunalului Hunedoara, iar în subsidiar, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

In ceea ce privește solicitarea principală recurenta apreciază că sunt întrunite prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că instanța de fond a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

În acest context, recurenta arată că instanța de apel nu a înțeles să analizeze tot probatoriul administrat, considerând legală și temeinică hotărârea instanței de fond, cu toate că excepția prescripției nu a fost pusă în discuția părților de instanța de fond, fiind preluată o motivare care, în opinia recurentei, este contrară probelor depuse la dosarul cauzei.

Referitor la solicitarea de casare a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, recurenta arată că instanța nu a avut în vedere tot materialul probator aflat la dosarul cauzei, probe care ar fi putut duce la o eventuala admitere a apelului.

Așadar, se susține că motivarea hotărârii instanței de apel nu cuprinde o motivare privitoare de toate motivele de apel invocate și a probelor aflate la dosarul cauzei, probe care confirmă întreruperea cursului prescripției.

In motivarea deciziei atacate, se arată că instanța de apel face referire atât la sentința penală nr. 6/2018 pronunțată de Judecătoria Hațeg în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 405/2018 pronunțata de Curtea de Apel Alba Iulia, însă în contradictoriu cu hotărârile aflate la dosarul cauzei se reține că cele două instanțe nu rețin calitatea de parte civilă a apelantei, aspect ce impune casarea deciziei atacate.

În acest context, se arată că partea civilă nu avea cum să cunoască întinderea pretențiilor, fie ele materiale sau morale, în condițiile în care în raport cu întinderea pretențiilor raportat la numărul real de zile de îngrijiri medicale precum și a costurilor pe care le impun efectuarea tuturor mijloacelor terapeutice, urmau să fie stabilite după finalizarea acestora.

Față de această situație, precum și față de faptul că la momentul soluționării dosarului penal nr. x/2016, nu se cunoștea întinderea pretențiilor reclamantei, aceasta consideră că nu se putea solicita o eventuală acțiune privind dreptul la repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită. Astfel, pentru a fi pusă în discuție existența unei fapte ilicite, recurenta consideră că această fapta poate fi constatată doar de către o instanță de judecată, printr-o hotărâre definitivă, care să constate atât existenta faptei, cât și persoana care se face vinovată de producerea ei.

De asemenea, recurenta consideră că instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere cel puțin perioada de întrerupere a cursului prescripției din momentul constituirii ca parte civilă în dosarul de urmărire penală până la primul termen de judecată, respectiv 15 martie 2017, când instanța de fond din dosarul penal nr. x/2016 este legal constituită. A fost avut în vedere acest aspect datorită motivării instanței de fond, care reține că atât timp cât reclamanta nu a menționat cuantumul pretențiilor civile, constituirea ca parte civilă este nelegală.

În opinia recurentei, această susținere a instanței de fond este total nefondată, cu atât mai mult cu cât prevederile art. 84 C. proc. pen. nu condiționează calitatea de parte civilă prin menționarea cuantumului pretențiilor.

Prin întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă S.C. B. S.A. la 15 septembrie 2021, s-a solicitat constatarea nulității cererii de recurs, întrucât motivele de recurs nu se încadrează în cazurile de casare pentru nelegalitate prevăzute expres și limitativ la art. 488 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei se solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 09.12.2021, comunicarea raportului părților, pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 03.03.2022 a fost respinsă excepția nulității recursului și a fost admis în principiu recursul și s-a acordat termen de judecată la 07.04.2022, în vederea soluționării pe fond a acestuia.

Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate care pot fi încadrate în motivul de recurs înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va constata că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este fondat în limitele următoarelor considerente:

Cu titlu preliminar, se impune a sublinia faptul că, din expunerea cererii de recurs rezultă că anumite critici vizează modul de interpretare a materialului probator de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată, cu consecința reevaluării situației de fapt.

Aceste critici nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres și limitativ de art. 488 C. proc. civ. și, ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Astfel, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt stabilită de instanțele de fond.

În ce privește motivul de recurs care vizează modul greșit de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate, susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se vădesc a fi întemeiate.

Relativ la excepția prescripției dreptului material la acțiune, recurenta a susținut că instanțele de fond nu au luat în considerare incidența cazului de întrerupere a termenului de prescripție extinctivă. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a susținut că, instanțele de fond ar fi trebuit să aibă în vedere perioada de întrerupere a cursului prescripției din momentul constituirii de parte civilă în dosarul de urmărire penală, până la primul termen de judecată, respectiv 15.03.2017.

Potrivit susținerilor recurentei-reclamante, prin hotărârile pronunțate, instanțele au procedat greșit la aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale referitoare la întreruperea termenului de prescripție extinctivă.

În cauza de față, prin acțiunea înregistrată inițial la data de 24.08.2018 pe rolul Judecătoriei Hațeg, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A. și intervenientul C., obligarea societății de asigurare la plata sumei de 5.000 Euro reprezentând daune materiale și la plata sumei de 405.000 Euro reprezentând daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Acțiunea reclamantei a fost întemeiată în drept pe prevederile Legii nr. 136/1995 și art. 1391 C. civ.

Raportat la datele speței, Înalta Curte reține că instanțele de fond au aplicat greșit principiul incident în materia prescripției extinctive și anume: principiul potrivit căruia prescripția nu poate curge împotriva celui care nu poate acționa respectiv, efectul întreruptiv al cursului prescripției extinctive.

Potrivit dispozițiilor art. 2537 alin. (1) pct. 3 C. civ., avute în vedere de instanța de apel, însă aplicate greșit, prescripția se întrerupe prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată până la începerea cercetării judecătorești.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (2) C. proc. pen., constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești, în scris sau oral, cu indicarea naturii și a întinderii pretențiilor, a motivelor și a probelor pe care acestea se întemeiază.

Cu privire la declarația dată de recurenta-reclamantă din prezenta cauză în fața organelor de urmărire penală la data de 15.03.2017, instanța de apel a reținut că așa cum rezultă din sentința penală nr. 6/2018, pronunțată de Judecătoria Hațeg în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 405/2018 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în același dosar, nu se reține calitatea de parte civilă a reclamantei.

De asemenea instanța de apel apreciază că pentru a produce efecte prevederile art. 2537 pct. 3 C. civ., reclamanta trebuia să respecte rigorile C. proc. pen.

Înalta Curte apreciază fondată critica recurentei-reclamante privind greșita interpretare a dispozițiilor art. 2537 alin. (1) pct. 3 C. civ., sub aspectul efectului întreruptiv al cursului prescripției extinctive, concluzia instanțelor inferioare în sensul promovării acțiunii reclamantei la instanța civilă înainte de intervenirea prescripției fiind greșită, în condițiile neaplicării în speță a dispozițiilor art. 2539 alin. (1) C. civ., text legal incident în cauză.

Art. 2539 alin. (1) C. civ. prevede că în cazurile prevăzute de art. 2537 pct. 2 și 3 C. civ., prescripția este întreruptă, chiar dacă sesizarea este nulă pentru lipsă de formă, ceea ce atestă faptul că opțiunea legală a reclamantei care a rămas nevalorificată nu poate lipsi de efecte juridice declarația de constituire ca parte civilă.

Contrar celor reținute de instanța de apel, în cauză nu se poate reține că neindicarea de către reclamantă a naturii și întinderii pretențiilor nu este similară unei veritabile constituiri de parte civilă, și că, astfel, nu ar fi incidente dispozițiile art. 2537 pct. 3 C. civ.

Se mai reține că în mod greșit instanța de apel a stabilit nelegal că, în speță, nu a operat întreruperea termenului de prescripție, având în vedere faptul că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Hațeg se atribuie reclamantei calitatea de parte civilă, iar instanța de fond, pe tot parcursul procesului penal menține citarea și calitatea de parte civilă a reclamantei.

Constituirea de parte civilă în procesul penal valorează cauză de întrerupere a prescripției extinctive, deoarece denotă împrejurarea că titularul dreptului a ieșit din starea de expectativă, intervenientul din prezenta cauză fiind trimis în judecată prin rechizitoriul parchetului pentru săvârșirea infracțiunilor privind circulația de drumurile publice.

În realitate, dreptul de a investi instanța civilă pentru validarea jurisdicțională a pretențiilor civile s-a născut pentru reclamantă abia la momentul în care aceasta a luat cunoștință, prin comunicarea deciziei penale nr. 405/2018 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia că latura civilă a procesului penal nu a fost soluționată.

Aceasta întrucât pe de o parte, prescripția este o sancțiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive a celui care își lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, atitudine căreia nu-i poate fi asimilată poziția reclamantei, care, în procesul penal, se constituise parte civilă.

Pe de altă parte, este un principiu de drept, conform căruia prescripția extinctivă nu curge împotriva celui care nu poate acționa. Or, în speță, reclamanta nu putea acționa separat în fața instanței civile, câtă vreme aceasta se constituise parte civilă în procesul penal.

Așadar, fiind deja constituită parte civilă în procesul penal reclamanta nu putea promova separat și acțiune civilă în valorificarea acelorași pretenții, iar nerespectarea normelor de drept procesual penal nu poate lipsi de efecte juridice declarația de constituire de parte civilă.

În consecință, instanța de recurs reține un efect întreruptiv de prescripție pentru perioada desfășurării procesului penal, întrucât altfel este negată protecția efectivă, pe latură civilă, a celui păgubit prin săvârșirea infracțiunii. Constituirea de parte civilă la data de 15.03.2017 înseamnă promovarea acțiunii civile în procesul penal și implicit, activarea efectului întreruptiv al prescripției, conform art. 2537 pct. 3 C. civ., raportat la art. 2539 alin. (1) C. civ.

Ca atare, decizia instanței de apel care nu atașează un astfel de efect întreruptiv constituirii de parte civilă în procesul penal nu este corectă și justifică, alături de considerentele expuse anterior, soluția de admitere a recursului și de trimitere a cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Față de toate aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, admițând recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 227/2021 din 18 mai 2021 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe. În rejudecare, instanța de apel urmează să aibă în vedere dispozițiile art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 227/2021 din 18 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. și intimatul-intervenient C..

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2022.