ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 815/2025

Ședința publică din data de 15 mai 2025

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1.350, art. 1.634, art. 1.755 și urm. C. civ. și O.G. nr. 13/2011.

La data de 13.02.2023 reclamantul A. m.b.H. a indicat valoarea obiectului cererii și modul în care s-a ajuns la determinarea valorii pentru capătul doi de cerere, astfel că valoarea dobânzii a fost calculată la suma de 805.838,29 RON.

La data de 09.06.2023 pârâta B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției extinctive, puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2590/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Deciziei nr. 173/2022 a Curții de Apel Alba-Iulia, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.

Prin sentința nr. 77/CA/13.03.2024, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2022, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă ca fiind prescrisă.

De asemenea, a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 249/2024 din 17 octombrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, a fost respins apelul formulat de reclamantă.

A fost respinsă cererea apelantei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

A fost obligată apelanta la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - reprezentând onorariu avocat în apel în favoarea intimatei.

În motivare, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 2523 raportat la art. 2524 C. civ., respectiv art. 2537 din același cod.

În opinia recurentei, în mod greșit instanța de apel a stabilit faptul că termenul de prescripție curge de la data scadenței facturilor invocate de reclamantă potrivit art. 2524 C. civ., reținând că acțiunea este prescrisă.

În continuare, recurenta a prezentat situația de fapt privind procedura de compensare a facturilor dintre părți.

Recurenta a menționat că în dosarul nr. x/2019, soluționat definitiv prin decizia nr. 2329 din 04.11.2021, prin care s-a reținut că acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017 nu produce niciun efect întrucât nu a intervenit acordul părților, au figurat alte părți decât cele din dosarul pendinte, respectiv A.. și B. S.R.L.

Potrivit recurentei, instanțele de fond în mod eronat au avut în vedere considerentele deciziei evocate privind lipsa de efecte a acordului de compensare nr. 836 din 06.09.2017 atunci când au stabilit data de la care a început să curgă termenul de prescripție și când au aplicat regulile de întrerupere a cursului prescripției.

Recurenta susține că nu i s-a adus atingere dreptului subiectiv decât în momentul în care a fost soluționat definitiv dosarul nr. x/2019, prin decizia nr. 2329 din 04.11.2021, prin care, în mod indirect, s-au negat efectele produse de acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017, care până la acest moment a produs efecte.

De asemenea, s-a susținut că instanța de apel a luat în considerare cazul de întrerupere a termenului de prescripție pentru factura nr. x din 11.11.2016 prin recunoașterea datoriei potrivit acordului de compensare 813 din 21.08.2017. Cu toate acestea, instanța de apel nu a luat în considerare stingerea debitului din facturile nr. x din 11.11.2016 și nr. 53516 din 17.11.2016, având în vedere acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017, compensare care a produs efecte încă de la momentul realizării acordului de voință, respectiv din data 08.09.2017.

Așadar, recurenta subliniază că nu se poate reține că hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2019 ar produce efecte retroactive, în sensul că acordul de compensare să fie considerat retroactiv ca nefiind valabil încheiat.

În aprecierea recurentei nu se putea exercita dreptul la acțiune din momentul scadenței facturilor, întrucât intimata nu figura cu vreun debit potrivit acordului de compensare nr. 836 din 06.09.2017. Astfel că, dreptul la acțiune a renăscut doar de la momentul în care decizia 2329 din 04.11.2021 a rămas definitivă.

Autoarea recursului susține că a cunoscut nașterea dreptului la acțiune potrivit art. 2523 C. civ. în momentul pronunțării deciziei evocate, sens în care acțiunea a fost formulată în termenul legal.

De asemenea, s-a susținut că instanța de apel în mod greșit nu a reținut cazul de întrerupere a termenului de prescripție generat de recunoașterea datoriei prin acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017, conform art. 2538 C. civ.

Cauza a fost înregistrată la 16 decembrie 2024 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub același număr, iar prin rezoluția din 17 februarie 2025 s-a fixat termen la 15 mai 2025.

Înalta Curte, analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În prealabil, instanța supremă va analiza criticile recurentei privind greșita reținere de către instanța de apel a chestiunilor dezlegate cu putere de lucru judecat prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2019, care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect recurenta a susținut că aspectele dezlegate în dosarul nr. x/2019 privind inexistența acordului de compensare nr. 836 din 06.09.2017, nu se impun cu autoritate de lucru judecat în dosarul pendinte pe motiv că nu există identitate de părți între cele două dosare.

Este unanim acceptat că o hotărâre judecătorească definitivă se bucură de o prezumție de validitate potrivit principiului res iudicata pro veritatae habetur ("lucrul judecat este considerat că exprimă adevărul"), iar manifestarea efectului pozitiv al lucrului judecat vine să asigure evitarea contrazicerilor între două hotărâri și securitatea circuitului civil.

Potrivit art. 435 alin. (1) Cod procedură civilă hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora, iar cum autoritatea lucrului judecat este un efect al hotărârii, aceasta nu le-ar putea fi opusă decât acelora (sau succesorilor lor) care au fost părți în procesul anterior.

Cu toate acestea, hotărârea este opozabilă și terților, în sensul că efectele hotărârii se impun acestora, atât timp cât nu fac, în condițiile legii, dovada contrară, astfel cum prevede art. 435 alin. (2) Cod procedură civilă.

Cu alte cuvinte, considerentele decisive ale hotărârii prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă se vor opune terților cu valoarea unui mijloc de probă (respectiv, de prezumție relativă), împotriva căruia se poate face dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absența participării lor la proces.

În cauză, instanța de apel a reținut că, aspectele dezlegate în dosarul nr. x/2019 privind lipsirea de efecte a acordului de compensare nr. 836 din 06.09.2017 au legătură cu litigiul pendinte, în care reclamanta solicită plata facturilor cuprinse tocmai în acest acord.

Cu toate că nu există identitate între părțile din cele două dosare, în dosarul nr. x/2019 au fost tranșate chestiuni litigioase ce fac și obiectul dosarului pendinte, care se opun părților, care au avut posibilitatea de a-și face propriile apărări și de a discuta în contradictoriu asupra chestiunilor supuse judecății în cadrul prezentului dosar, beneficiind de toate garanțiile procesului civil. Prin urmare, nu se poate invoca o vătămare din acest punct de vedere.

Este adevărat că instanța de apel a reținut în mod greșit efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârilor anterioare, câtă vreme nu există o identitate de părți în aceste litigii, însă, reținerea eronată a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat nu atrage nelegalitatea deciziei pronunțate în apel din moment ce instanța de prim control judiciar și-a fundamentat soluția pe o analiză proprie a elementelor de fapt și de drept ale cauzei și nu exclusiv pe acest efect pozitiv al autorității de lucru judecat.

În acest sens, instanța de apel a reținut cu justețe că reclamanta prin precizarea de acțiune depusă în fața primei instanțe și-a însușit faptul că acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017 nu produce efecte juridice potrivit hotărârilor din dosarul nr. x/2019. Mai mult, reclamanta și-a întemeiat pretențiile tocmai pe lipsa de validitate a acestui acord de compensare, în caz contrar creanța ar fi fost stinsă, iar acțiunea neîntemeiată.

Așadar, însăși recurenta-reclamantă și-a însușit dezlegările date prin hotărârile din dosarul nr. x/2019 privind inexistența acordului de compensare.

Distinct de toate aceasta, este de subliniat și că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. consacră rolul recursului, respectiv acela de a deduce instanței competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și observând, în contrast, că aspectele pe care recurenta înțelege să le opună cu autoritate de lucru judecat vizează aspecte de netemeinicie privind aprecierea probelor administrate în cauză, respectiv a acordului de compensare invocat, aspecte care nu pot forma obiect al controlului judiciar în calea de atac a recursului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă nu este fondat.

Criticile recurentei privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2523 raportat la art. 2524 C. civ. și art. 2537 din același cod, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, nu sunt fondate.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 2523 și art. 2524 C. civ. reținând că acțiunea este prescrisă, deoarece termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data rămânerii definitive a deciziei nr. 2329 din 04.11.2021, pronunțate în dosarul nr. x/2019, prin care s-a constatat că acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017 nu produce efecte juridice și nu de la data scadenței facturilor.

S-a mai arătat că acest acord de compensare nu poate fi considerat că nu mai produce efecte juridice, retroactiv, iar reclamanta trebuia să introducă acțiunea în termen de 3 ani de la scadența facturilor.

Principiul consacrat de art. 2523 C. civ. are un caracter general, în sensul că prescripția se aplică ori de câte ori nu-și găsește incidența vreo regulă specială, edictată pentru un caz particular.

În cauză, prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat plata contravalorii facturilor invocate, respectiv executarea unei obligații contractuale de a face, fiind aplicabile dispozițiile speciale privind începutul termenului de prescripție prevăzute la art. 2524 C. civ., potrivit cărora dreptul la acțiune în executarea unei obligații de a da sau de a face începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel să o execute.

Verificând decizia recurată prin raportare la normele incidente privind începutul prescripției extinctive, se constată că instanța de apel a reținut că termenul de prescripție pentru creanța aferentă facturii din 11.11.2016 a început să curgă la data de 21.08.2017, data încheierii acordului de compensare nr. 813/21.08.2017, ce reprezintă o recunoaștere a creanței consemnată în această factură și s-a împlinit la data de 21.08.2020, iar pentru creanța aferentă facturii din 17.11.2016 a început să curgă la data de 16.01.2017, după expirarea celor 60 de zile menționate în factură și s-a împlinit la data de 16.01.2020.

Contrar celor susținute de recurentă, instanța supremă constată că momentul de început al termenului de prescripție nu poate fi data pronunțării deciziei definitive din dosarul nr. x/2019, prin care s-a constatat că acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017 nu produce efecte juridice între părți, nefiind îndeplinite cerințele de validitate a acestuia.

Înalta Curte subliniază faptul că potrivit art. 2524 alin. (1) C. civ. termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în pretenții începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă.

Or, în cauză, creanța a devenit exigibilă la scadența facturii invocate, precum și la recunoașterea acesteia pentru cealaltă factură, în timp ce acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017 nu a condus la amânarea începutului prescripției extinctive, deoarece nu a produs niciun efect juridic între părți, nefiind îndeplinite cerințele de validitate la încheierea acestuia, respectiv a lipsit consimțământul părților pentru stingerea reciprocă a creanțelor prin compensare.

Prin urmare, se constată că nu există niciun temei în baza căruia începutul termenului de prescripție să fie decalat de la data pronunțării deciziei definitive din dosarul nr. x/2019, prin care s-a constatat că acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017 nu produce efecte juridice între părți.

Nu poate fi primită nici critica privind faptul că acordul de compensare nu mai poate produce efecte juridice, retroactiv, astfel că reclamanta ar fi trebuit să introducă acțiunea în termen de 3 ani de la scadența facturilor.

Înalta Curte constată că instanța de apel în mod just a reținut pe baza probatoriului administrat că acest acord de compensare nu a respectat cerințele de validitate pentru perfectarea sa, prin urmare, în lipsa unui astfel act juridic nu se poate pune în discuție eventualele efecte retroactive ale constatării nevalabilității acestuia.

Așadar, instanța supremă constată că în mod corect instanța de apel a aplicat normele privind începutul prescripției extinctive prevăzute la art. 2523 și 2524 alin. (1) Cod procedură, reținând că termenul de prescripție a dreptului la acțiune a început să curgă de la scadența facturii nr. x din 17.11.2016 și de la data recunoașterii creanței din factura nr. x din 11.11.2016, prin acordul de compensare nr. 813/21.08.2017.

Nici critica privind faptul că până la pronunțarea hotărârii definitive în dosarul nr. x/2019 intimata nu figura cu vreun debit nu poate fi primită, pe considerentul că acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017, invocat de reclamantă, nu a fost încheiat valabil, astfel că această creanță a fost exigibilă până la data pronunțării deciziilor în dosarul menționat.

Printr-o altă critică recurenta a susținut că instanța de apel în mod greșit nu a reținut cazul de întrerupere a termenului de prescripție generat de recunoașterea datoriei prin acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017, conform art. 2538 C. civ.

Recunoașterea reprezintă un caz de întrerupere a cursului termenului de prescripție prin care se șterge prescripția începută urmând a curge un nou termen. Este de subliniat și faptul că recunoașterea fiind un act juridic, trebuie să întrunească toate condițiile de validitate, respective capacitate, consimțământ, obiect și cauză.

Or, în cauză s-a reținut că acordul de compensare nr. 836 din 06.09.2017, conform art. 2538 C. civ. nu întrunește condițiile de validitate, lipsind consimțământul părților, astfel că acesta nu produce niciun efect juridic între părți.

Prin urmare, reținându-se practic inexistența acordului de compensare, Înalta Curte constată că nu este incident cazul de întrerupere a termenului de prescripție prin recunoașterea creanței potrivit art. 2538 C. civ.

În considerarea celor prezentate, se constată că instanța de prim control judiciar a aplicat în mod corect normele de drept material privind începutul prescripției și întreruperea acesteia prin recunoașterea dreptului, reținând că acțiunea formulată la 22.12.2022 este prescrisă pe considerentul că termenul general de prescripție extinctivă pentru creanța aferentă facturii nr. x din 11.11.2016 s-a împlinit la data de 21.08.2020, iar pentru creanța din factura nr x din 17.11.2016 s-a împlinit la 16.01.2020.

Astfel, nefiind încălcate sau aplicate greșit dispozițiile legale invocate de recurentă, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă nu este fondat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 249/2024 din 17 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Prin raportare la art. 452 și art. 453 C. proc. civ., aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariul de avocat în cuantum de 47.600 RON, potrivit facturii fiscale nr. x din 07.05.2024 emise de Cabinet Avocat C. și ordinului de plată emis în data de 09.05.2025 de D..

În consecință, constatând că recurentei-reclamante i-a fost respinsă calea extraordinară de atac și având în vedere că nu sunt întrunite cerințele pentru reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată prevăzute de art. 451 alin. (2) Cod procedură civilă, urmează să fie obligată recurenta la plata către intimată a sumei de 47.600 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 249/2024 din 17 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 47.600 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 mai 2025.