ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 757/2023

Ședința publică din data de 29 martie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 24.07.2020, reclamanta A.. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 170.106,7 euro, a dobânzii legale aferente și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 407/CA/07.06.2021, Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 173/13.05.2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a respins apelul reclamantei împotriva sentinței și a obligat-o la plata către intimată a sumei de 15.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta A.., solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din toate fazele procesuale.

Prezentând etapele procesuale anterioare ale disputei litigioase, recurenta a arătat că a solicitat obligarea intimatei la plata sumei de 170.106,7 euro, potrivit facturii nr. x/08.06.2017 emise în temeiul contractului de colaborare nr. x/02.09.2013 încheiat între părți, a dobânzii legale și a cheltuielilor de judecată. De asemenea, a arătat că respingerea apelului său a fost determinată de calificarea contractului ca fiind un contract de lohn, fiind înlăturate de la aplicare art. 1.767, 1.678 și 1.274 C. civ. ce reglementează contractul de furnizare, respectiv vânzarea unor bunuri de gen.

În continuare, autoarea recursului a dezvoltat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., punctând modul în care instanța de apel a încălcat normele de drept material.

În primul rând, a criticat interpretarea greșită a art. 1.270 C. civ., prin care a fost denaturată instituția forței obligatorii a contractului, ignorându-se esența și scopul său real.

Recurenta a arătat că, deși a livrat materia primă și a emis factura nr. x/08.06.2017, s-a confruntat cu refuzul intimatei de a o achita la scadența din 08.08.2017. Considerând că imprecizia definirii obiectului a permis interpretarea contractului în sensul prejudicierii sale, autoarea căii de atac a evidențiat că prin decizia recurată s-a reținut că avea dreptul de a obține prelucrarea materiei prime livrate și nu de a încasa prețul acesteia, dar s-a ignorat cauza acestei pretenții și anume imposibilitatea intimatei de a prelucra materia primă furnizată.

În al doilea rând, autoarea căii de atac a apreciat ca fiind contrară art. 1.350 alin. (1) C. civ. statuarea instanței de apel în sensul că, în lipsa unei prevederi contractuale, emiterea facturii nu are aptitudinea de a naște obligația intimatei de remitere a sumei de bani, ci pe aceea de a livra produse finite.

În combaterea considerentului evocat, a reluat situația de fapt, arătând că a livrat materia primă intimatei, care nu și-a executat, din culpă, obligația de livrare a produsul finit, reiterând că intimatei îi revenea obligația de a achita factura în litigiu. A apreciat că această stare de fapt o îndreptățea, în calitate de creditor, să solicite executarea silită în natură, ori să recurgă la alte mijloace juridice prevăzute de lege pentru a obține prestația cuvenită sau constrângerea debitorului în același scop.

În al treilea rând, a imputat instanței de apel greșita interpretare a art. 1.268 alin. (3) și (1).269 C. civ., care a permis concluzia, contrară intenției comune a părților, că intimata nu devine obligată la plata contravalorii materiilor prime nici în cazul în care nu livrează produsul finit.

În al patrulea rând, s-a referit la greșita interpretare a art. 1.530 C. civ., care a condus curtea de apel la a valida îmbogățirea fără just temei a intimatei cu contravaloarea materiei prime furnizate, rezultat al respingerii cererii de obligare a acesteia la plata de daune-interese.

În susținerea acestei critici, a contrazis întemeierea raționamentului instanței de apel pe hotărârea instanței penale care a încetat procesul penal deschis în urma incendiului produs la fabrica intimatei. Pe de o parte, a arătat că aceasta contravine art. 28 C. proc. pen.., care dispune expres că instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal, în privința existenței prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Pe de altă parte, a arătat că prin raportul de expertiză întocmit în dosarul penal ca urmare a incendiului din 2017, nu a fost în mod definitiv înlăturată culpa intimatei.

În continuare, s-a referit la greșita aplicare a art. 1.755 C. civ., criticând concluzia nelegală a instanței de prim control judiciar în sensul că recurenta suportă riscul pieirii bunurilor, ignorându-se că aceasta le predase încă din 12.07.2017, iar toate obligațiile în legătură cu ele - depozitarea, prelucrarea la timp și plata facturii, scadentă la 08.08.2017 - reveneau intimatei și au fost scadente anterior incendiului produs la 12.09.2017.

În același cadru, a susținut că este nereală statuarea instanței de apel care a conchis că recurenta și-ar fi recuperat o parte semnificativă din factura nr. x/2017, subliniind că valoarea prejudiciului creat de intimată depășește 823.354,79 euro.

În drept, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin notele de ședință înregistrate la dosar în 25.01.2023, intimata a invocat, în raport cu art. 431 alin. (2) C. proc. civ., puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2590/07.12.2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2020, prin care au fost definitiv respinse pretențiile reclamantei care se întemeiau pe același contract de colaborare nr. x/02.09.2013, dar pe o factură diferită, nr. x/18.01.2017, în cauza de față fiind urmărită factura nr. x/08.06.2017.

Analizând actele dosarului și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Cu prioritate se va examina invocarea de către intimată a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 2590/07.12.2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2020.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumția legală a puterii de lucru judecat, ca manifestare pozitivă a autorității de lucru judecat. Spre deosebire de efectul negativ, aceasta nu impune existența unei identități de obiect și cauză între cele două procese și determină ca dezlegarea anterioară a unei chestiuni litigioase - cuprinsă în dispozitivul sau numai în considerentele unei hotărâri judecătorești -, să devină premisa demonstrată, de neignorat, de la care pornește noul proces purtat între aceleași părți. Aceasta întrucât, în lumina noului C. proc. civ., nu este permisă existența unor contradicții între dispozitivele a două hotărâri, dar nici între dispozitiv și considerentele unei alte hotărâri ori între considerentele a două hotărâri judecătorești definitive succesive.

La nivel procesual, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat reprezintă o apărare de fond, întrucât numai efectul negativ, extinctiv, poate fi invocat prin intermediul unei excepții procesuale, în orice stare a procesului, după cum dispune art. 432 C. proc. civ.

Premergător expunerii soluției sale asupra chestiunii invocate, Înalta Curte constată că intimata nu a conceptualizat prin notele de ședință depuse la 25.01.2023 chestiunea dezlegată anterior, pe care o opune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, susținând, generic, că "aspectele de fond ale cauzei" au fost soluționate cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 2590/07.12.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2020. Totodată, la termenul de astăzi, s-a reținut că decizia invocată de intimată nu a fost redactată.

Însă, în raport cu soluția pe care o pronunță asupra prezentului recurs, de respingere a căii de atac, instanța supremă impune concluzia că prezenta decizie nu contrazice decizia nr. 2590/07.12.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2020 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a cărei putere de lucru judecat este, așadar, conservată.

Distinct de aceasta, reamintind că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. consacră rolul recursului, respectiv acela de a deduce instanței competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și observând, în contrast, că aspectele pe care intimata înțelege să le opună cu autoritate de lucru judecat vizează starea de fapt, Înalta Curte reține că, în această cale extraordinară de atac, utilitatea apărării intimatei este limitată.

Aceasta întrucât, instanța de recurs trebuie să examineze legalitatea deciziei obiect al recursului în această cauză și nu starea de fapt care, fiind similară în cele două litigii, a fost într-adevăr confirmată definitiv prin decizia instanței supreme în dosarul nr. x/2020.

Clarificând acest aspect, Înalta Curte va proceda la analiza motivului de nelegalitate invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., asupra căruia reține următoarele:

Ipoteza de casare analizată impune autorului căii de atac să argumenteze nelegalitatea statuărilor în drept ale instanței de apel, printr-un raționament propriu care să îi expună viziunea în privința legalei aplicări a normelor de drept pertinente la situația de fapt fixată în fazele devolutive, aceste exigențe rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) și 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel cum va rezulta din examinarea recursului, numai o parte dintre criticile recurentei satisfac aceste cerințe de motivare a căii de atac.

Instanța supremă va analiza împreună criticile prin care recurenta pretinde încălcarea art. 1.270 C. civ., afirmă că instanța de apel trebuia să aplice regulile de interpretare cuprinse în art. 1.268 alin. (3) și (1).269 alin. (1) C. civ. și susține aplicarea greșită a art. 1.755 C. civ., referitoare la riscul contractului.

Aceste critici au ca premisă opinia recurentei, contrară celei a instanței de apel, în privința calificării contractului de colaborare nr. x/02.09.2013, din care derivă disputa litigioasă.

Examinarea Înaltei Curți relevă, însă, că instanța de prim control judiciar a făcut o legală aplicare a art. 1.270 raportat la art. 1.168, 1.225 și 1.266 C. civ., criticile recurentei fiind nefondate atât în privința calificării contractului încheiat de părți ca fiind un contract nenumit, cât și în privința efectelor acesteia: stabilirea obiectului contractului și reliefarea obligațiilor asumate de părți.

Contrar susținerii recurentei, obiectul contractului este determinat și precis, iar atunci când voința părților este clar exprimată, deci clauzele contractuale sunt lipsite de echivoc, nu este necesară aplicarea regulilor de interpretare a contractelor; interpretatio cessat in claris.

Instanța de apel a respectat art. 1.270 C. civ., când a dat obligațiilor asumate de părți efectele prevăzute de înțelegerea acestora și nu pe cele pretinse de recurentă, care s-a prevalat de dispoziții legale străine tipologiei contractului încheiat între părți. Ansamblul drepturilor și obligațiilor stabilite prin contractul amintit, exclude aplicarea normelor speciale din materia vânzării sau furnizării, fiind îndestulător dreptul comun, consacrat legislativ în capitolul I din Cartea a V-a, Titlul II din C. civ., ca și în alte dispoziții de aplicare generală, ce vor fi indicate în continuare.

Optând pentru o acțiune în răspundere contractuală, recurenta a învestit instanțele cu analiza pretenției sale în perimetrul convenției complexe încheiate cu intimata; această cerere este incompatibilă cu propunerea pe care autoarea căii de atac o face, ca obiectul contractului să fie disjuns în operațiuni juridice distincte -vânzare-cumpărare, furnizare - care să producă efectele lor proprii.

Pe de altă parte, prin raportare la clauzele convenției, instanțele devolutive au reținut corect caracterul său netranslativ de proprietate, iar această concluzie, pe care recurenta nu o combate, justifică înlăturarea art. 1.755, 1.767, 1.678 și 1.274 C. civ.

Așadar, Înalta Curte înlătură cele trei critici analizate, impunând concluzia că instanța de apel a aplicat legal dispozițiile art. 1.270 C. civ. și nu a încălcat art. 1.268 și 1.269 C. civ.

În continuare, va fi analizată critica vizând aplicarea art. 1.350 C. civ. Această normă legală reprezintă sediul materiei pentru răspunderea contractuală, a cărei angajare presupune existența unei fapte ilicite, sub forma neexecutării unei obligații contractuale, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre cele două și a vinovăției debitorului.

Recurenta susține că a fost greșit înlăturat motivul său de apel prin care a susținut că intimatei îi incumba obligația de plată a contravalorii materiei prime, în situația neexecutării obligațiilor sale de prelucrare și de livrare a produsului finit.

Înalta Curte respinge critica, găsind-o nefondată.

Obiectul contractului, astfel cum au reținut instanțele devolutive, a constat în mai multe operațiuni juridice conexe, în furnizarea de către recurentă a materiilor prime pentru prelucrare și în prelucrarea acestora de către intimată, urmată de livrarea produselor finite recurentei.

Capitolul III din contractul nr. x/02.09.2013 reglementează prețul contractului, iar în legătură cu prețul materiilor prime, intimatei îi revine obligația de a livra produsele finite obținute în urma prelucrării mărfurilor livrate de recurentă.

Plata nu este limitată la remiterea unei sume de bani, ci poate consta și în executarea unei alte prestații, care constituie obiectul însuși al obligației, astfel cum prevede art. 1.469 alin. (2) C. civ..; în aceste condiții, în raport cu art. 1.226, 1.270 și 1.350 C. civ., intimata nu poate fi obligată decât la executarea prestației asumate drept plată.

Acesta este motivul pentru care nu prezintă relevanță emiterea facturii de către recurentă sau scadența acesteia, susținere, de altfel, în mod just înlăturată de instanțele devolutive ca lipsită de temei contractual.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel, de respingere a motivelor circumscrise încălcării art. 1.350 C. civ. este corectă.

Prin critica vizând aplicarea greșită a art. 1.530 C. civ., întemeiată pe instituția executării silite prin echivalent, recurenta susține că i s-a negat dreptul la daune-interese, deși intimata și-a încălcat obligația contractuală.

Într-adevăr, în condițiile în care debitorul nu își execută obligația contractuală, în mod culpabil și fără justificare, creditorul poate solicita executarea silită prin echivalent, în condițiile art. 1.530 C. civ.

Premergător analizei în drept, instanța supremă subliniază că nu poate fi cenzurată în recurs statuarea în fapt a instanței de apel potrivit căreia neexecutarea obligației de plată ce revenea intimatei, clarificată anterior, a fost cauzată de incendiul produs în 12.09.2017 la fabrica sa de prelucrare. În egală măsură, nu poate fi reevaluată aprecierea curții de apel privind caracterul exonerator al acestui eveniment cu privire la obligația intimatei, dat fiind că, prin calea de atac exercitată, recurenta nu a criticat această dezlegare.

Totodată, concordant statuărilor anterioare, Înalta Curte stabilește că art. 558 C. civ. a fost legal aplicat de instanța de prim control judiciar, rezultând concluzia că, până la termenul la care intimata își executa obligația de plată - nestipulat contractual -, riscul pieirii materiilor prime livrate era suportat de recurentă, în sprijinul acestei interpretări fiind și art. IV.2 din convenție, prin care reclamantei îi revenea obligația încheierii unei asigurări a acestora.

Corelativ, intimatei-pârâte îi revenea obligația de a asigura produsul finit pe timpul transportului acestuia, adică din momentul livrării către recurenta-reclamantă și până la momentul recepționării sale de către aceasta din urmă. Or, incendiul în discuție s-a ivit în depozitele intimatei-pârâte, anterior prelucrării materiilor prime, când era operant contractul de asigurare angajat de recurenta-reclamantă.

În acest cadru procesual, Înalta Curte va constata că decizia recurată este legală și prin raportare la art. 1.530 C. civ., coroborat cu art. VII.3 din contract, întrucât cazul fortuit exclude vinovăția și, pe cale de consecință, angajarea răspunderii contractuale a intimatei sub forma obligării acesteia la plata de daune-interese, cu precizarea că, la momentul când a survenit evenimentul, obligația intimatei nu devenise scadentă.

Față de ansamblul considerentelor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura motivele de casare examinate și, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 453, raportat la art. 451 alin. (2) C. proc. civ., va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată reduse până la suma de 25.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 173/13.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a sumei de 25.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 martie 2023.