Decizia nr. 156/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1852/2020 a Judecătoriei Alba

Obiectul cereri de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Alba Iulia sub nr. x/2020, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (A.N.P.R.) a chemat în judecată pe pârâta S.C. Evaluar S.R.L. Alba Iulia, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la restituirea în favoarea reclamantei a sumei de 375.000 RON reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/10.08.2009 emis de A.N.R.P. în favoarea numitei A., sumă care să fie actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective. Prin sentința civilă nr. 1852/2020, Judecătoria Alba Iulia a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 1893/2020, Tribunalul Alba a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta SC "Evaluar" S.R.L. și, în consecință a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva pârâtei SC "Evaluar" S.R.L.. A fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei în sumă de 1500 RON. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Decizia pronunțată în apel: Prin decizia nr. 935 din 3 iunie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.) împotriva sentinței nr. 1893/2020 pronunțată de Tribunalul Alba, secția I civilă în dosar nr. x/2020 și a fost obligată apelanta reclamantă să plătească intimatei S.C. Evaluar S.R.L. Alba Iulia suma de 1500 RON cheltuieli de judecată. Prin încheierea civilă nr. 65/7.07.2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis sesizarea formulată din oficiu și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul deciziei civile nr. 935/03.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. x/2020 în sensul că la alin. (3) al deciziei se va trece: "Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare. Recursul se va depune la Curtea de Apel Alba Iulia sub sancțiunea nulității", în loc de "Definitivă".

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, invocând dipozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. Sub un prim aspect, recurenta consideră că decizia civilă nr. 935/03.06.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020 de către Curtea de Apel Alba Iulia este nelegală întrucât instanța de apel, în mod greșit a considerat că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă la data depunerii rapoartelor de evaluare întocmite de prestator, dată de la care avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită. Reiterează situația de fapt în sensul că, prin Decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat cu ocazia unui control că "Nu au fost respectate cerințele Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării", iar pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Conturi a dispus în sarcina conducătorului Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților a lua măsuri în vederea recuperării, conform prevederilor legale și clauzelor contractuale, de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăților respective, cu termen de aducere la îndeplinire 30.04.2013, prelungit până la data de 28.06.2019. În conformitate cu art. 64 alin. 1 din Legea nr. 94/1992, ANRP este obligată să se conformeze dispozițiilor trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa, rezultând, fără echivoc, că termenul de prescripție începe să curgă de la data când a luat la cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâta S.C. EVALUAR S.R.L. în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată, moment față de care dreptul ANRP de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale este actual, termenul de prescripție extinctivă nefiind împlinit. Cu toate acestea, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că "în niciun caz nu se poate considera că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este de 11.12.2019, data la care a fost întocmit raportul de evaluare de către S.C. B. S.R.L.." De asemenea, instanța de apel, în mod greșit, a respins și criticile formulate privind modul de aplicare a dispozițiilor legale în materia întreruperii sau suspendării cursului prescripției reținând că, atâta timp cât nici măcar decizia Curții de Conturi nu poate fi considerată ca moment de debut al cursului prescripției, cu atât mai puțin se poate conferi această valoare juridică unui act de evaluare ulterior dispus tocmai în considerarea măsurilor impuse de Curtea de Conturi. Un alt motiv de recurs a vizat faptul că instanța de apel, în mod netemeinic și nelegal, a respins motivul de apel și a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, fără a avea în vedere că potrivit, art. 451 alin. (2) C. proc. civ. "instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său." Se susține că o asemenea prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.

Apărările formulate în cauză: Intimata-pârâtă S.C. Evaluar S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică, susținând că este nefondată critica de nelegalitate cu privire la prescripția dreptului material la acțiune al reclamantei, prin decizia recurată instanța aplicând corect dispozițiile referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, la întreruperea sau suspendarea cursului prescripției. La data încheierii Contractului cadru de prestări servicii nr. x/2006 de către recurentă cu intimata erau în vigoare prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă având în vedere dispozițiile art. 6 alin. (4) din C. civ., cele ale art. 201 din Legea nr. 71/2011, iar raportat la temeiul de drept de care s-a prevalat reclamanta în acțiunea în pretenții și anume răspunderea contractuală (art. 1350 C. civ.), în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar termenul de prescripție este de 3 ani, conform art. 3 din același decret. Raportat la dispozițiile legale menționate, la starea de fapt reieșită din probele dosarului, apreciază că termenul de prescripție extinctivă de 3 ani a început să curgă în anul 2009, când a predat reclamantei raportul de evaluare. Prin decizia recurată instanța de apel a apreciat corect că acțiunea de control a Curții de Conturi nu poate fi valorificată ca un caz de întrerupere a cursului prescripției extinctive deoarece nu se regăsește în niciunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Așa fiind, prin decizia atacată instanța de apel a reținut în mod corect că acțiunea reclamantei este prescrisă deoarece termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă în anul 2009, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată abia la data de 23.06.2020, fără să fi dovedit vreun caz de întrerupere a cursului prescripției extinctive. Apreciază că este nul motivul de recurs invocat de reclamantă în legătură cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, deoarece instanța a apreciat corect că nu este cazul a se face aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. și a se reduce cele două onorarii de avocat în cuantum total de 1.500 RON. Critica recurentei cu privire la onorariul de avocat vizează temeinicia (oportunitatea) deciziei recurate, iar motivul de recurs este inadmisibil, fiind sancționat cu nulitatea acestuia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare. Referitor la primul motiv de recurs încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că, potrivit acestuia, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată. Acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. Deși nu indică în concret care norme materiale au fost încălcate sau aplicate greșit, Înalta Curte constată că recurenta are în vedere aplicarea greșită a normelor în materia prescripției extinctive, aplicabile în speță, respectiv a Decretului nr. 167/1958, în privința momentului de la care curge prescripția în cauză și a cauzelor de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, prin raportare la data deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013 prin care s-au dispus măsurile de recuperare a prejudiciului și la data de 11.12.2019, data la care a fost întocmit un nou raport de evaluare de către S.C. B. S.R.L.. Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casație și Justiție reține situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele anterioare, operațiune care nu mai poate forma obiectul unor critici în calea extraordinară de atac a recusului, ce poate viza doar motive de nelegalitate și nu de netemeinicie ale hotărârii atacate. Astfel, între părți a intervenit Contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2006, având ca obiect asigurarea de către prestator (intimata din prezenta cauză) a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În temeiul acestui contract, pârâta a întocmit și a înregistrat la ANRP, în luna ianuarie 2009 raportul de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. x, privind terenul intravilan amplasat în municipiul Arad, str. x, jud. Arad, drept consecință fiind emis în favoarea beneficiarei A. Titlul de Plată nr. x/10.08.2009 în cuantum de 375.000 RON. Cererea dedusă judecății vizează obligarea societății pârâte la restituirea sumei de 375.000 RON, reprezentând contravaloarea Titlului de plată nr. x/2009, susținându-se că, în urma unei acțiuni de control a Curții de Conturi, concretizată prin Decizia nr. 10/10.10.2013 (definitivă prin respingerea contestației formulată împotriva acesteia, conform sentinței civile nr. 2767/17.10.2014), a rezultat că imobilul ce a format obiectul dosarului de despăgubire nr. x a fost supraevaluat. Curtea de apel a statuat asupra temeiului de drept aplicabil speței, iar recurenta nu critică acest aspect, menționând că având în vedere momentul nașterii raportului juridic dintre părți, la baza căruia stă contractul cadru de prestări servicii nr. x/2006, dispozițiile legale incidente în cauză sunt prevederile Decretului nr. 167/1958, date fiind dispozițiile art. 6 alin. (4) din C. civ. și ale art. 201 din Legea 71/2011 conform cărora "prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legale care le-au instituit", astfel cum au fost interpretate prin Decizia în interesul legii nr. 1/2014 pronunțată de ICCJ. De asemenea, instanța de apel, pornind de la premisa că temeiul de drept de care se prevalează reclamanta în acțiunea sa în pretenții este răspunderea contractuală - art. 1350 C. civ. (aspect de asemenea necontestat), a stabilit în mod corect că sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune și art. 3 din același act normativ ce prevede termenul general de prescripție de 3 ani. Recurenta critică însă concluzia instanței de apel referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă, aceasta raportându-se la anul 2009 când pârâta a predat raportul de evaluare reclamantei, menționând că din acest moment reclamanta avea posibilitatea și chiar obligația să analizeze dacă evaluarea efectuată de co-contractant respectă cerințele standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietății imobiliare supuse evaluării. De asemenea, Curtea a apreciat că prin emiterea Titlului de Plată nr. x/10.08.2009 ce a avut la bază acest raport de evaluare s-a creat prejudiciul în patrimoniul reclamantei, astfel că din acest moment s-a născut dreptul la acțiune pentru recuperarea prejudiciului, în sensul art. 7 din Decretul nr. 167/1958 care nu poate fi recuperat pe cale judiciară decât în interiorul termenului de prescripție de 3 ani. Înalta Curte constată că nu ar putea fi reținut ca punct de debut al cursului prescripției data emiterii Deciziei Curții de Conturi nr. 10 din 10.10.2013 sau data noului raport de evaluare care, în urma acțiunii de control a Curții de Conturi, a stabilit o altă valoare a imobilului (11.12.2019), așa cum susține recurenta. În mod corect s-a reținut de către instanța anterioară că instituția Curții de Conturi exercită o funcție de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public conform art. 1 din Legea nr. 94/1992, constatând încălcări ale normelor legale, iar faptul că, prin raportul întocmit, Curtea a stabilit în sarcina apelantei obligația de a recupera prejudiciul în legătură cu contractul părților, în considerarea prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, nu prezintă importanță pentru determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripție ce vizează raportul juridic dintre cele două părți contractante. Această concluzie este în concordanță cu considerentele Deciziei nr. 19/2019, prin care ICCJ a admis recursul în interesul legii, statuând că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului." Este adevărat că această decizie are ca premisă un alt tip de raport juridic (acela dintre angajator și angajat), dar raționamentul și argumentele reținute de Înalta Curte pot fi aplicate mutatis mutandis și altor tipuri de raporturi juridice, așa cum în mod just a apreciat Curtea de apel, prin raportare și la considerentele Deciziei nr. 39/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a respins sesizarea Curții de Apel Constanța ca inadmisibilă, apreciindu-se că dezlegările date prin Decizia 19/2019 pot fi aplicate și cauzei pe care s-a grefat sesizarea în discuție, nefiind necesar să se pronunțe o nouă decizie care să cuprindă argumente identice și aceeași soluție. Având în vedere că, prin considerentele expuse în cadrul acestor decizii obligatorii pentru instanțele judecătorești s-a statuat că raportul de control al Curții de Conturi precum și măsurile dispuse în sarcina entității controlate sunt obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condițiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei, fără să constituie prin el însuși izvor al creanței, astfel încât acțiunea de control a Curții de Conturi nu influențează în nici un fel momentul de debut al termenului de prescripție și cum recurenta nu a adus alte argumente din care să rezulte că data la care s-a născut dreptul la acțiune este alta, urmează a fi respinse criticile acesteia. Spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, în privința căreia art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă stabilește că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, răspunderea contractuală presupune îndeplinirea întocmai și la termen a unei obligații asumate prin contract, iar art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabilește în mod clar că în acest caz prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Neîndeplinirea obligației asumate sau îndeplinirea acesteia în mod necorespunzător (cum este cazul reclamat în speța de față) presupune faptul că încă de la data trecerii termenului în care această obligație trebuia îndeplinită sau de la îndeplinirea acesteia în mod necorespunzător se naște dreptul la acțiunea în atragerea răspunderii contractuale și implicit curge termenul de prescripție și nu de la emiterea unui act de control ulterior (Decizia nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi) sau întocmirea unor documente de stabilire a prejudiciului (raportul de evaluare întocmit de către S.C. B. S.R.L. la data de11.12.2019). Or, data la care obligația asumată prin contract, aceea de a evalua conform dispozițiilor legale imobilul, se pretinde că a fost îndeplinită necorespunzător este data depunerii raportului de expertiză, așa cum în mod corect a reținut instanța anterioară, respectiv în anul 2009, termenul de trei ani împlinindu-se în anul 2012. Ca atare, la data emiterii Deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi, invocată ca temei al aplicării suspendării sau întreruperii termenului de prescripție, termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 era deja împlinit. Pe cale de consecință, nu pot fi incidente dispozițiile art. 13 din Decretul nr. 167/1958 privind suspendarea cursului prescripției sau ale art. 16 din același act normativ referitor la întreruperea cursului prescripției, câtă vreme aceste două cauze de prelungire a termenului în care poate fi exercitat dreptul la acțiune sunt aplicabile în cazul unor prescripții aflate în curs și nu a unor prescripții deja împlinite cum este cazul în prezenta speță. Mai mult, așa cum a reținut instanța de apel, Decizia Curții de Conturi nu ar putea fi valorificată ca un caz de întrerupere al cursului prescripției extinctive, întrucât situațiile care au o asemenea valență juridică sunt expres și limitativ prevăzute de art. 16 din Decretul 167/1958, iar un asemenea act de control nu poate fi încadrat în niciuna din ipotezele textului legal și chiar dacă s-ar raporta momentul de început al cursului prescripției la acțiunea de control a Curții de Conturi, mai exact la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 prin care s-a respins contestația formulată împotriva deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi, prezenta acțiune ar fi oricum prescrisă, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată de abia la data de 23.06.2020. Întocmirea raportului de evaluare de către S.C. B. S.R.L. la 11.12.2019, prin care s-a procedat la reevaluarea imobilul în discuție, stabilindu-se o valoare mai mică decat cea din raportul de evaluare al pârâtei, nu poate da dreptul curgerii unui alt termen de prescripție sau modificării momentului la care obligația asumată trebuia îndeplinită în mod corespunzător, nefiind aplicabile, așa cum s-a arătat anterior, regulile mai largi ale prescripției în materia răspunderii civile delictuale, ci ale răspunderii contractuale. Pentru aceste motive, nefiind încălcate sau aplicate greșit normele de drept material care reglementează materia prescripției extinctive, instanța va constata că în speță nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Un alt motiv de recurs a vizat faptul că instanța de apel a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, fără a avea în vedere că potrivit, art. 451 alin. (2) C. proc. civ. "instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, ținând seama și de circumstanțele cauzei." În prealabil analizării acestui motiv de recurs Înalta Curte reamintește că, prin Decizia nr. 3/2020, ÎCCJ a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință, a stabilit că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Ca atare, cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată în recurs este un motiv de netemeinicie și nu de nelegalitate care să poată fi încadrat în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Analizând critica recurentei doar din perspectiva neaplicării dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., urmează a fi încadrate susținerile acesteia în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Sub acest aspect se constată că instanța de apel a reținut că art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prevede câteva repere în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată, putând fi redus onorariul avocaților, doar când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei, dar a apreciat că, în situația de față, raportând cuantumul onorariului de avocat de 1500 RON depus la instanța de fond, la valoarea pretențiilor deduse judecății (375.000 RON), la complexitatea cauzei și la munca efectiv prestată de avocați (depunere de întâmpinare amplu motivată, reprezentarea părții la termenele de judecată), nu se poate reține existența unui cuantum excesiv al onorariului care să justifice intervenția instanței în sensul cenzurării sumei solicitate cu acest titlu, care a fost efectiv plătită și se constituie din cheltuieli necesare care au făcute în mod real și care au un cuantum rezonabil. Aprecierea subiectivă a instanței asupra cuantumului cheltuielilor de judecată și încadrării acestuia în categoria cheltuielilor rezonabile sau excesive nu poate forma obiectul unei cereri de recurs, așa cum s-a arătat anterior, constituind un motiv de netemeinicie și nu de nelegalitate al hotărârii atacate. Onorariul avocatului reprezintă, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, un drept al acestuia și el se stabilește, potrivit art. 133 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, liber, între avocat și client, în limitele legii și ale statutului profesiei, fiind interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei. Curtea, făcând o apreciere a proporționalității, realității și necesității onorariului perceput de către apărător în faza desfășurată în fața instanței de fond, raportat la pretențiile deduse judecății și complexității cauzei, a constatat că onorariul fixat de reclamant cu apărătorul său nu este abuziv și nici disproporționat, astfel încât prin reducerea onorariului plătit avocatului, reclamantul ar fi în imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu se află în culpă procesuală și nici în culpă de a fi convenit cu avocatul un onorariu exagerat. De altfel, aceeași judecată de valoare (necenzurabilă în recurs, prin prisma neîncadrării în cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.) a fost exercitată și cu ocazia obligării apelantei la plata sumei de 1500 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu apărător în apel, apreciind că nici această valoare a onorariului solicitat în apel nu se impune a fi redusă, suma acordată având un cuantum rezonabil raportat la situația dosarului și la munca efectiv prestată de avocați. Pe de altă parte, apelanta nu a solicitat ea însăși reducerea cheltuielilor de judecată, iar Curtea de apel a făcut în mod corect aplicarea în speță a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. reținând culpa procesuală a apelantei reclamante care a căzut în pretenții, apelul fiindu-i respins. În atare situație, criticile recurentei nu pot fi primite, motiv pentru care Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat, menținând ca legală decizia atacată. Pe cale de consecință, ca parte căzută în pretenții, recurenta va fi obligată, în baza dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. la plata sumei de 2600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv onorariu apărător către intimată, cheltuieli care apar ca fiind rezonabile prin raportare la complexitatea și dificultatea cazului, la apărările ce au fost formulate ce au inclus implicit prezența în fața instanței de judecată, astfel încât nu se impun a fi reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE,