ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1258/2025

Ședința publică din data de 5 iunie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. x/2023, reclamanții A., B. și C. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, anularea deciziei de invalidare nr. 6881 din 10.01.2023 emisă de către pârâtă; obligarea acesteia la emiterea unei decizii de validare în sensul acordării despăgubirilor în cuantum de 43.698,75 euro pentru toate persoanele îndreptățite; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1020 din 14 decembrie 2023, Tribunalul Sibiu, secția I civilă a admis acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și, în consecință: a anulat decizia de invalidare nr. 6881 din 10.01.2023 emisă de pârâtă; a obligat pârâta să emită o decizie de validare a Hotărârii nr. 291 din 18.08.2020 emisă de Comisia Județeană Sibiu pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în sensul acordării despăgubirilor în cuantum de 43.698,75 euro în favoarea reclamanților, în calitate de persoane îndreptățite; a obligat pârâta să plătească reclamantei A. echivalentul în RON la data plății al sumei de 724,54 MDL, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2666 din 18 iulie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 1020 din 14 decembrie 2023, pronunțate de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, în dosarul nr. x/2023; a obligat apelanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata către intimații C., A. și B. a sumei totale de 3.999 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, câte 1.333 RON pentru fiecare intimat.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 C. proc. civ., A.N.R.P. a arătat, în esență, următoarele:

Recurenta a susținut că, instanța de apel a apreciat în mod eronat faptul că, simpla dovadă a existenței, în patrimoniul autorilor reclamanților, a unui drept de proprietate la un moment anterior refugiului este suficientă pentru a atrage incidența Legii nr. 290/2003. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, despăgubirile se acordă persoanelor deposedate ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, respectiv ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de Pace din 10 februarie 1947, pentru bunurile imobile avute în proprietate în aceste teritorii, în condițiile legii. Așadar, dovada trebuie să privească situația juridică la momentul părăsirii forțate, nu doar un moment anterior.

În susținerea acestei teze, recurenta invocă art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006, potrivit căruia persoanele îndreptățite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită măsuri reparatorii. De asemenea, art. 4 din Legea nr. 164/2014 prevede că dosarele aflate în curs de soluționare pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 se analizează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, emise de autoritățile competente, acte ce pot fi completate cu declarații autentificate de martori, însă nu pot substitui inexistența dovezii proprietății la data relevantă.

De asemenea, înscrisurile depuse în cauză atestă doar dobândirea inițială, nu și menținerea proprietății până la momentul părăsirii forțate. Recurenta arată că reclamanții au depus în dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor deținute de autorii D. și E. următoarele înscrisuri: Titlu definitiv de proprietate nr. x/10.06.1926 emis pe numele lui D. pentru 4 ha și 7.000 mp, în temeiul Reformei Agrare din 13 martie 1920; Foaie de zestre nr. 30398/28.12.1922, din care rezultă că E. a primit ca zestre cinci desetine de pământ arabil; Certificatul nr. x/12.09.1922 al Administrației Financiare a Județului Tighina, care certifică averea E..

Potrivit recurentei, aceste acte probează doar dobândirea inițială a bunurilor, nu și faptul că autorii au păstrat dreptul de proprietate asupra acestora până la momentul părăsirii forțate (anul 1940, conform susținerilor intimaților). Prin urmare, dovada dreptului ar trebui raportată strict la anul 1940, iar o simplă mențiune ori atestare din anii 1922-1926 nu suplinește această cerință temporală.

Totodată, recurenta subliniază că nu are posibilitatea verificării dacă, pentru același teren ori aceeași construcție, au mai fost formulate alte cereri de despăgubire și respingerea recursului ar deschide calea acordării unor despăgubiri duble. A arătat că, pe parcursul a peste 20 de ani, imobilele vizate ar fi putut fi înstrăinate succesiv către alte persoane, care, la rândul lor, să formuleze cereri de despăgubire în baza unor acte mai recente.

În continuare a subliniat faptul că într-o multitudine de dosare dovedirea continuității dreptului de proprietate nu a fost o problemă, aceasta făcându-se fie prin acte emise de administrațiile financiare locale care să ateste existența în proprietate a acestora la momentul evacuării, fie prin declarații ale martorilor, autentificate, în cuprinsul cărora să declare că bunurile pentru care se solicită despăgubiri nu au fost înstrăinate prin convenții încheiate între proprietari sau foștii proprietari și terțe persoane.

În aceste condiții, dosarul constituit în baza Legii nr. 290/2003 trebuia completat cu o dovadă scrisă care să ateste continuitatea dreptului de proprietate al autorilor până la anul 1940, având în vedere intervalul de timp dintre actele de proprietate (1922, 1926) și momentul refugiului (1940), interval în care bunurile ar fi putut fi înstrăinate prin convenții civile încheiate între proprietari sau foștii proprietari și terțe persoane.

Recurenta arată că instanța de apel a apreciat eronat că sarcina de a dovedi continuitatea contravine caracterului perpetuu al dreptului de proprietate. Caracterul perpetuu se raportează la durata în timp a dreptului de proprietate. Această durată în timp depinde de existența materială a bunurilor (mobile și imobile) asupra cărora se exercită prerogativele juridice ale dreptului de proprietate.

Prin urmare, același bun poate aparține, succesiv, unor proprietari diferiți, dreptul de proprietate trecând dintr-un patrimoniu în altul. Din această perspectivă, există posibilitatea ca, pentru același bun, să fie formulate cereri distincte de despăgubire în temeiul Legii nr. 290/2003, de către solicitanți diferiți care să fi deținut bunul succesiv până în anul 1940.

O altă critică adusă deciziei recurate este faptul că instanța de apel a considerat, în mod eronat, că nu se poate pretinde reclamanților să obțină mărturiile unor persoane cu putere critică de apreciere și care să fi fost contemporane momentului refugiului.

Recurenta a mai precizat că, deși Legea nr. 290/2003 a suferit modificări între data intrării în vigoare (14.08.2003) și data emiterii deciziei contestate (10.01.2023), posibilitatea susținerii actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri cu declarații de martori nu a fost exclusă.

Dimpotrivă, în temeiul art. 4 din Legea nr. 164/2014, continuitatea dreptului de proprietate poate fi dovedită și cu declarații de martori autentificate. Ceea ce instanța de apel a calificat drept o veritabilă "probatio diabolica" reprezintă, în viziunea recurentei, singurul mijloc efectiv de protecție a statului împotriva acordării unor despăgubiri duble. Recurenta subliniază că, în analizarea dosarelor ulterioare celui finalizat prin decizia contestată, a avut în vedere jurisprudența instanțelor care, în majoritate, au considerat că, potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, continuitatea dreptului de proprietate poate fi dovedită și prin martori.

În speță, la depunerea cererii administrative de acordare a despăgubirilor pentru bunurile deținute de autorii E. și D., nu au fost depuse declarații de martori. Doar în susținerea prezentei acțiuni în fața instanței, reclamanții au depus declarațiile lui F. și G..

Recurenta susține că aceste declarații din dosar nu pot fi reținute ca veritabile "declarații de martori" în sens probator, pentru următoarele motive:

Potrivit regulilor procesual civile/penale, depoziția de martor constă în relatarea personală a unor acte/fapte juridice cunoscute nemijlocit, iar valoarea probatorie se apreciază după criterii precum sinceritatea, obiectivitatea, credibilitatea, sursa de informare (martor ocular sau nu), numărul și tipul informațiilor, vârsta martorului la data faptelor, educația și capacitatea de a înțelege/reproduce detalii relevante pentru teza probatorie.

În cauză, declarațiile martorilor nu prezintă credibilitate întrucât aceștia au menționat situații aflate (nu cunoscute) după mulți ani de la presupusul refugiu din Basarabia, chiar de la H. și nu prin propriile simțuri.

Mai mult, martorul F. este născut în 1948, iar martora G. este născută după anul 1940, nefiind contemporani momentului refugiului autorilor (anul 1940).

Prin raportare la aceste argumente, recurenta apreciază că declarațiile martorilor depuse în fața instanței nu pot constitui dovada continuității dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri.

Recurenta arată că interpretarea instanței de apel contravine cadrului normativ specific Legii nr. 290/2003, în sensul că A.N.R.P. avea obligația de a emite decizia de validare/invalidare în favoarea tuturor moștenitorilor legali sau testamentari ai autorilor.

Cererile trebuie formulate individual de fiecare moștenitor, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 ("Persoanele îndreptățite vor depune cereri proprii până la data de 1 mai 2007"), legiuitorul nu a recunoscut de plano dreptul tuturor moștenitorilor la despăgubiri în temeiul cererii unuia dintre ei. Dimpotrivă, a instituit în sarcina fiecărui moștenitor obligația formulării unei cereri proprii, condiție pentru a putea beneficia de dreptul la despăgubiri.

Coordonarea cererilor multiple nu suplinește obligația fiecărui moștenitor de a formula cerere proprie, conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, dacă există mai mulți moștenitori pentru bunurile aceluiași proprietar, fiecare dintre ei este obligat să-i menționeze pe ceilalți în cererea sa. Dacă moștenitorii domiciliază în județe diferite, cererile se trimit la Comisia Municipiului București. Finalitatea textului este soluționarea unitară a cererilor formulate de fiecare moștenitor, nu substituirea cererilor individuale printr-o cerere unică a unuia dintre succesori.

Raporturile ulterioare între succesori se rezolvă potrivit dreptului comun având în vedere dispozițiile art. 9 teza a II-a din Legea nr. 290/2003 prevăd că, în situația apariției, după rămânerea definitivă a hotărârii comisiei, a unor persoane cu vocație succesorală în sensul art. 5 alin. (1)-(2), raporturile dintre succesori privind drepturile lor se soluționează potrivit dreptului comun. Rezultă că cererea unuia nu profită de drept celorlalți și nu poate fi considerată ca făcută în numele lor în lipsa unui mandat. Interpretarea instanței de apel - potrivit căreia cererea unui moștenitor ar naște automat dreptul la despăgubiri pentru toți - ar goli de conținut art. 9, întrucât nu ar mai exista "persoane care apar ulterior cu vocație succesorală".

În sprijinul acestor susțineri, recurenta a invocat decizia civilă nr. 37 din 18.01.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. x/2021, depusă în copie la dosarul cauzei, arătând că soluția confirmă caracterul individual al exercițiului dreptului la despăgubiri pe temeiul Legii nr. 290/2003.

În prezenta cauză, cererea administrativă de acordare de compensații potrivit Legii nr. 290/2003 pentru bunurile abandonate în Basarabia de autorii E. și D. a fost formulată de doamna I. (ulterior decedată), al cărei unic succesor este reclamanta C..

Prin urmare, chiar dacă A. și B. au dovedit calitatea de moștenitori ai autorilor, nu pot beneficia de despăgubiri în lipsa unei cereri proprii formulate în condițiile Legii nr. 290/2003.

Recurenta solicită constatarea aplicării greșite a legii de către instanța de apel sub acest aspect și, în consecință, casarea deciziei atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În drept, recurenta a indicat dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Legea nr. 290/2003 (cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 164/2014) și H.G. nr. 1120/2006, solicitând judecarea cauzei în lipsă potrivit art. 223 alin. (3) C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimații A., B. și C. au solicitat respingerea recursului declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.) ca nefondat și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, susținând următoarele apărări principale:

Intimații au susținut că declarațiile autentificate ale martorilor, depuse la dosarul cauzei, nu sunt supuse rigorilor procedurale specifice audierii martorilor în fața instanței, întrucât acestea au fost obținute în fața notarului public, în afara cadrului procesual judiciar. În plus, intimații au subliniat imposibilitatea obiectivă de a audia martori contemporani cu evenimentele din anul 1940, dat fiind intervalul mare de timp scurs, care face improbabilă existența unor persoane în viață care să poată relata din proprie percepție faptele respective.

De asemenea, intimații au evidențiat că imposibilitatea de a obține astfel de declarații nu poate fi imputată reclamanților, având în vedere durata îndelungată a procedurii administrative. Astfel, s-a arătat că declarațiile martorilor F. și G. sunt valabile, martorii cunoscând personal autorii bunurilor care s-au refugiat din Basarabia.

Mai mult, intimații au precizat că s-au făcut demersuri către autoritățile din Republica Moldova și Ucraina, răspunsurile obținute indicând absența documentelor arhivistice cu privire la proprietățile respective. Acest fapt, potrivit intimaților, nu poate constitui motiv de respingere a despăgubirilor, întrucât legislația specială permite completarea dovezilor cu declarații autentice ale martorilor, iar imposibilitatea procurării documentelor justificative originale nu poate duce la pierderea drepturilor consacrate de Legea nr. 290/2003.

Intimații au arătat că dispozițiile Legii nr. 290/2003 nu prevăd obligația formulării cererii de despăgubire individual de către fiecare moștenitor, fiind diferită în această privință de alte acte normative precum Legea nr. 10/2001. Astfel, cererea formulată de unul dintre moștenitori nu conduce la excluderea celorlalți, legea recunoscând implicit dreptul tuturor moștenitorilor legali sau testamentari de a primi despăgubiri.

În plus, intimații au subliniat că apariția unor noi moștenitori în cursul soluționării procedurii administrative nu reprezintă un temei legal pentru invalidarea hotărârii Comisiei Județene și că legea specială reglementează explicit modalitatea prin care eventualii moștenitori suplimentari pot obține despăgubirile ce li se cuvin.

Intimații au mai susținut că însuși recurenta A.N.R.P., în practică judiciară anterioară, a recunoscut obligația validării hotărârii Comisiei Județene în favoarea tuturor moștenitorilor legali sau testamentari ai autorilor bunurilor revendicate, indiferent dacă aceștia au depus sau nu cereri separate.

Intimații au contestat susținerea recurentei potrivit căreia prevederile art. 5 din Legea nr. 290/2003 ar fi fost abrogate implicit prin Legea nr. 164/2014. În acest sens, s-a invocat dispoziția art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, potrivit căreia o normă specială derogatorie nu exclude aplicabilitatea normei generale cadru pentru cazurile nereglementate explicit.

Astfel, intimații au precizat că prevederile art. 5 din Legea nr. 290/2003 continuă să producă efecte juridice și după intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, legea nouă neprevăzând expres abrogarea acestora și nici stipulând că orice dispoziții contrare sunt abrogate implicit. Totodată, au invocat rațiuni morale, subliniind că petenții s-au aflat în imposibilitatea obiectivă de a păstra actele originale din cauza condițiilor dramatice ale refugiului, context care justifică acceptarea declarațiilor autentificate ale martorilor în completarea actelor justificative.

În concluzie, intimații au solicitat menținerea deciziei civile nr. 2666 din 18.07.2024, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, întrucât aceasta reflectă corect aplicarea prevederilor legale relevante și principiile echității, recursul formulat de către A.N.R.P. fiind apreciat ca nefondat și nelegal.

Totodată, intimații au solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată suportate în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor invocate de recurenta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.), Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Criticile recurentei vizează, în esență, modul eronat în care instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile Legii nr. 290/2003, în special referitoare la necesitatea probării continuității dreptului de proprietate, valoarea probatorie a declarațiilor martorilor și obligativitatea formulării individuale a cererilor de despăgubire de către fiecare moștenitor.

Astfel, în privința criticii referitoare la continuitatea dreptului de proprietate, Înalta Curte constată că prin aceasta se pretinde instanței de recurs să reaprecieze probatoriul administrat de către instanța de apel pentru a stabili măsura în care reclamanții au reușit să dovedească existența în patrimoniul autorilor lor, la momentul refugiului, a dreptului de proprietate cu privire la bunurile pentru care s-au solicitat despăgubiri.

Totodată, referitor la motivul de recurs vizând valoarea probatorie a declarațiilor martorilor F. și G., Înalta Curte constată că prin critica invocată se contestă conținutul acestor declarații și aprecierea pe care instanța de apel a conferit-o acestor probe.

În acest sens, se constată că instanța de apel a reținut că "pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-au solicitat despăgubiri, reclamanții au depus următoarele documente: Titlul definitiv de proprietate nr. x/13.03.1920 prin care D. a fost împroprietărit cu suprafața de 4 ha. 7000 mp. teren în Cobușca Nouă, județul Tighina, Foaia de zestre din 07.09.1922, prin care E., căsătorită cu D. a primit cinci desetine pământ arabil, precum și certificatul din 12 septembrie 1922 emis de Administrația Financiară, perceptorul circ. 25 Telița, prin care s-a certificat că doamna E. din comuna Cobușca Veche, cătunul Florești posedă ca avere mobilă 5 desetine pământ arabil, avere neipotecată ."

A mai reținut instanța de apel că "probarea faptului că imobilele pentru care s-au solicitat despăgubirile s-au aflat în patrimoniul autorilor reclamanților la data refugiului, echivalează cu a se dovedi un fapt negativ, acela că autorii reclamanților nu au înstrăinat aceste imobile anterior refugiului lor. Însă, potrivit regulilor probațiunii, instituite prin art. 249 C. proc. civ., sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă (probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat). Cum faptul negativ poate fi dovedit, numai prin faptul pozitiv contrar și cum într-un asemenea caz sarcina probațiunii este răsturnată, apelanta era cea care ar fi trebuit să facă dovada faptului pozitiv contrar, respectiv să probeze că, la data refugiului autorilor reclamanților, imobilele în cauză nu se mai aflau în proprietatea acestora, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 164/2014 nu cuprinde nicio derogare de la dreptul comun în ceea ce privește sarcina probei.

Prin urmare, în lipsa oricăror dovezi privind transmisiunea dreptului de proprietate, operează prezumția că acesta a rămas în patrimoniul autorilor reclamanților până la data părăsirii forțate a Basarabiei, fiind astfel întrunite exigențele reglementate de art. 4 din Legea nr. 164/2014, cu atât mai mult cu cât această prezumție este confirmată și de declarațiile autentificate ale martorilor existente la dosar."

Astfel, din statuările anterior enunțate rezultă că instanța de apel a considerat că reclamanții au dovedit drepturile autorilor lor asupra bunurilor la momentul refugiului.

Or, în argumentarea criticilor în analiză, recurenta a învederat, în sinteză, următoarele aspecte: (i) prin actele depuse la dosar reclamanții au probat exclusiv dobândirea bunurilor, nu si faptul că au deținut proprietatea asupra acestora la momentul părăsirii forțate a teritoriilor cedate; (ii) instanța de apel în mod eronat a apreciat că sarcina de a face dovada continuității dreptului de proprietate contravine caracterului perpetuu al dreptului de proprietate existând posibilitatea transmiterii bunului dintr-un patrimoniu în altul și ca pentru același bun să fie solicitate despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003 de solicitanți diferiți care, până la momentul 1940, să fi deținut în proprietate succesiv bunul respectiv; (iii) declarațiilor din dosar nu li se poate reține calitatea de "declarații de martori", din următoarele motive: declarațiile martorilor nu prezintă credibilitate întrucât aceștia au menționat situații aflate (nu cunoscute) după mulți ani de la presupusul refugiu din Basarabia, chiar de la H. și nu prin propriile simțuri; martorii sunt născuți în anul 1948, respectiv 1954, mult după refugiul autorilor din anul 1940.

Se observă, în mod evident, că prin toate aceste susțineri, recurenta nu critică modalitatea în care instanța de apel a interpretat sau a aplicat în cauză prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 sau ale art. 2 alin. (1) din H.G nr. 1120/2006 după cum pretinde, ci repune în discuție chestiuni de fapt, care nu pot face obiectul controlului în recurs, întrucât, în această cale extraordinară de atac, se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele prevăzute, expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă sau reevaluarea situației de fapt.

Scopul recursului transcende, așadar, interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea și coroborarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, le poate reaprecia și completa (în apel).

Cu alte cuvinte, nu pot fi supuse cenzurii instanței de recurs acele argumente invocate în cererea de recurs, prin care se critică situația de fapt și se oferă o interpretare proprie a mijloacelor de probă administrate în cauză, cu scopul constatării lipsei dovezii dreptului de proprietate la momentul refugiului asupra bunurilor pentru care s-au solicitat despăgubiri.

Exercitându-și atribuția de determinare a faptelor relevante pentru justa soluționare a cauzei, instanța de apel a stabilit pe baza probelor administrate în cauză, inclusiv a prezumțiilor, că reclamanții au dovedit existența dreptului de proprietate la momentul refugiului asupra bunurilor pentru care s-au solicitat despăgubiri.

Această apreciere a instanței de apel nu poate fi cenzurată în recurs, întrucât se bazează exclusiv pe evaluarea unor elemente de fapt, determinabile doar în urma coroborării mijloacelor de probă administrate.

Reaprecierea în recurs a mijloacelor de probă administrate în fața instanțelor de fond, astfel cum urmărește, în realitate, recurenta nu echivalează cu exercitarea controlului de legalitate a deciziei civile recurate, ci presupune reevaluarea situației de fapt și stabilirea alteia noi, la care să fie aplicate prevederile legale, ceea ce nu este permis în calea de atac extraordinară a recursului, astfel că nu sunt fondate criticile analizate, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Este întemeiată însă critica recurentei bazată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv, susținerea conform căreia s-ar fi făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, atunci când s-a considerat că pentru a beneficia de despăgubiri nu este necesar ca persoana care se consideră îndreptățită să formuleze o cerere în nume propriu, de vreme ce, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, atunci când sunt mai mulți moștenitori, este necesar ca fiecare dintre aceștia să-i menționeze și pe ceilalți în cerere.

Într-adevăr, această interpretare a instanței de apel este una eronată, care ignoră regulile interpretării sistematice, ceea ce presupune că alineatele unui articol nu au sens de sine-stătător, ci că ele trebuie văzute în context, într-o interpretare corelată, unele prin altele.

Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 "Persoanele îndreptățite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor . . . . . . . . . . .", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Dacă pentru bunurile aceluiași proprietar sunt mai mulți moștenitori, fiecare dintre aceștia este obligat să îi menționeze pe ceilalți în cererea formulată. Dacă moștenitorii domiciliază în județe diferite, aceștia vor trimite cererile la Comisia municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003".

Or, din împrejurarea că fiecare moștenitor este obligat să-i menționeze și pe ceilalți moștenitori cu vocație la despăgubiri de pe urma aceluiași autor nu rezultă, cum reține instanța de apel, că este suficientă cererea unuia dintre ei pentru a deschide vocația concretă la compensații tuturor, de vreme ce dispozițiile alin. (1) al aceluiași articol menționează expres că persoanele care se consideră îndreptățite trebuie să depună cereri proprii, înăuntrul unui anumit termen, însoțite de acte doveditoare.

Rațiunea pentru care legiuitorul a instituit obligativitatea indicării și a celorlalți moștenitori cu vocație la compensații a fost aceea a unei soluționări unitare a cererilor, pentru a nu se ajunge în situația anulării hotărârilor comisiilor, pentru nesocotirea unor drepturi, iar nu cea a dispensării de obligația formulării în termen a unei cereri (prin intermediul căreia se tinde la valorificarea unui drept, ce rămâne astfel, la aprecierea persoanei interesate).

Că este așa, rezultă, o dată în plus, și din dispozițiile art. 2 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003 aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, care pun în sarcina titularilor unor astfel de cereri, beneficiari ai Legii nr. 290/2003, obligația de a declara " pe propria răspundere atât bunurile ale căror compensare și despăgubire le solicită, cât și dacă au beneficiat sau nu de despăgubiri ori de compensații parțiale, în bani sau în natură."

Ca atare, o asemenea cerere, pe lângă beneficiul pe care îl deschide (concretizând, în măsura în care este formulată în termen și însoțită de înscrisurile doveditoare, vocația la despăgubiri) poate avea și consecințe pe planul răspunderii juridice personale, în măsura în care datele oferite sunt incorecte, ceea ce înseamnă că ea nu poate fi considerată ca formulată și în numele altor persoane.

Împrejurarea că, potrivit art. 9 din Legea nr. 230/2003, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 164/2014 se statuează că "în cazul în care despăgubirile bănești sunt solicitate de mai mulți moștenitori ai aceleiași persoane, precum și dacă, după adoptarea hotărârii de către comisia competentă și rămânerea definitivă a acesteia, apar persoane având vocație succesorală, conform art. 5 alin. (1) și (2), raporturile dintre succesori privind drepturile lor se soluționează potrivit dreptului comun." nu înseamnă că asemenea succesori (apăruți după adoptarea hotărârii) își pot valorifica în contradictoriu cu recurenta un drept nesolicitat în termen, ci, dimpotrivă, că deși au formulat solicitarea de despăgubiri cu respectarea prescripțiilor legale, au fost omiși, nejustificat, din hotărârea comisiei.

Or, în cauză astfel cum a reținut instanța de apel cererea de despăgubiri după autorii D. și E. a fost formulată doar de defuncta I., autoarea reclamantei C., nu și de reclamanții A. și B..

Față de aceste considerente, în baza art. 496 și art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului de către aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date prin prezenta decizie asupra incidenței prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 și a modului de interpretare a acestor dispoziții legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 2666 din 18 iulie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 iunie 2025.