ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 913/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 25 ianuarie 2018 pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., D. și B., obligarea acestora la restituirea, în solidar, a sumei de 50.000 euro, cu care s-au îmbogățit fără just temei, reprezentând suma investită de reclamantă între anii 2007-2009 în imobilul proprietatea pârâților, situat în Sibiu, str. x, jud. Sibiu, creanță stabilită prin sentința civilă nr. 6384 din 24 octombrie 2014 a Judecătoriei Sibiu, rămasă definitivă la 19 februarie 2015.

Hotărârea Tribunalului Sibiu Prin sentința nr. 98 din 24 februarie 2022, Tribunalul Sibiu, secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei de interes, invocate de pârâți; a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C., B. și D.; a obligat pe pârâți la plata către reclamantă a sumei totale de 46.539 RON, reprezentând îmbogățire fără justă cauză, proporțional cu cotele de proprietate deținute asupra imobilului, după cum urmează: pârâta B. - suma de 29.086,875 RON, iar pârâții C., B. și D. - suma de 5.817,375 RON, fiecare; a respins, în rest, acțiunea civilă; a respins cererea reconvențională formulată și precizată de pârâta B., în contradictoriu cu reclamanta A.; a obligat pe reclamantă la plata către pârâta B. a sumei de 4.160 RON, reprezentând o parte din onorariul experților judiciari desemnați pentru expertizele în construcții; a obligat pe pârâți la plata către stat a sumei de 1.154,3 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru pentru care s-a acordat ajutor public judiciar prin încheierea din 12 februarie 2018, aferentă pretențiilor admise; a stabilit ca suma de 4.617,2 RON, reprezentând o parte din ajutorul judiciar acordat prin încheierea din 12 februarie 2018, aferentă pretențiilor respinse, să rămână în sarcina statului.

Hotărârea Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă Prin decizia nr. 557 din 1 martie 2023, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a respins apelul declarat de pârâții B., B., C. și D. împotriva sentinței nr. 98 din 24 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă; a respins cererea apelanților-pârâți privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 557 din 1 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, au declarat recurs pârâții B., B., C. și D.. În susținerea motivelor de recurs, recurenții s-au prevalat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederând că instanța de apel a apreciat greșit că nu sunt fondate motivele formulate cu privire la neîndeplinirea condiției subsidiarității actio de in rem verso, față de existența unui titlu executoriu împotriva recurentului C. cu privire la aceeași creanță, reținând că acest pârât nu era proprietarul imobilului la momentul încheierii acordului de mediere cu fosta sa soție, intimata A., la 6 mai 2014, și nu s-a obligat în vreun fel la stingerea, prin plată, a creanței recunoscute în beneficiul fostei soții. Cu referire la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (deciziile nr. 1482/05.10.2017 și nr. 1166/25.05.2022), recurenții au arătat că nu are relevanță faptul că la momentul încheierii acordului de mediere, care a stat la baza pronunțării sentinței nr. 6384/24.10.2014 a Judecătoriei Sibiu, recurentul C. nu era proprietar al imobilului întrucât subsidiaritatea nu impune identitate între persoana îmbogățitului și subiectul pasiv în cadrul acțiunii civile aflate la îndemâna însărăcitului. Condiția subsidiarității actio de in rem verso presupune că aceasta nu poate fi exercitată atunci când cel sărăcit dispune de o acțiune fie contra unui terț, fie contra celui îmbogățit. Au mai arătat că intimata nu a avut la îndemână doar o acțiune ipotetică, fundamentată pe un drept de creanță izvorât, eventual, din proprietatea în devălmășie, ci deține un titlu executoriu, reprezentat de declarația notarială autentificată sub nr. x din 9 iulie 2018 de BNP E. și de sentința de divorț, iar acest titlu executoriu este pus în executare silită în cadrul dosarului nr. x/2018 al F., potrivit dovezilor anexate. Prin urmare, nu poate fi reținut considerentul instanței de apel prin care s-a constatat că recurentul C. nu s-a obligat în vreun fel la stingerea, prin plată, a creanței. Recurenții au apreciat că soluția cuprinsă în decizia recurată este rezultatul aplicării greșite a exigențelor condiției subsidiarității actio de in rem verso, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, în temeiul art. 497 din același act normativ, au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii curții de apel și trimiterea cauzei, spre rejudecare, acestei instanțe.

Întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare Intimata nu a depus întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 29 noiembrie 2023, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâții B., C., D. și B. împotriva deciziei nr. 557 din 1 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă și a fost fixat termen de judecată la 28 martie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prin critica formulată, încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de apel a apreciat greșit cu privire la neîndeplinirea condiției subsidiarității actio de in rem verso, față de existența unui titlu executoriu împotriva recurentului C. cu privire la aceeași creanță, reprezentat de declarația notarială autentificată sub nr. x din 9 iulie 2018 de BNP E. dată ca urmare a acordului de mediere încheiat cu fosta sa soție, reclamanta din prezenta cauză, reținând că acest pârât nu era proprietarul imobilului la momentul încheierii acordului de mediere și nu s-a obligat în vreun fel la stingerea, prin plată, a creanței recunoscute în beneficiul fostei soții. Recurenții învederează că nu prezintă relevanță faptul că la momentul încheierii acordului de mediere, care a stat la baza pronunțării sentinței civile nr. 6384 din 24 octombrie 2014, recurentul C. nu avea calitate de proprietar al imobilului, deci de îmbogățit, întrucât subsidiaritatea nu impune identitatea între persoana îmbogățitului și subiectul pasiv în cadrul acțiunii civile aflate la îndemâna însărăcitului. Astfel, raportat la criteriile jurisprudențiale consacrate în aplicarea C. civ. de la 1864, mecanismul îmbogățirii fără justă cauză constă în trecerea unei valori economice din patrimoniul însărăcitului în cel al îmbogățitului. Acest mecanism se compune din trei elemente, care sunt numite condiții materiale ale îmbogățirii fără justă cauză, și anume: să existe o îmbogățire a pârâtului; să existe o însărăcire a reclamantului; între îmbogățirea pârâtului și însărăcirea reclamantului să existe o corelație sau legătură necesară, directă sau indirectă, ele având o cauză unică. De asemenea, pentru a fi în prezența îmbogățirii fără justă cauză și admisibilității acțiunii de in rem verso mai este necesară îndeplinirea următoarelor trei condiții juridice: îmbogățirea și însărăcirea corelative să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei juridic; îmbogățirea să fie neimputabilă debitorului; însărăcitul să nu aibă la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru realizarea dreptului său de creanță împotriva îmbogățitului-pârât. Această ultimă exigență obligatorie trebuie înțeleasă în sensul în care atunci când, în scopul realizării creanței sale, legea îi pune la dispoziție celui care se pretinde însărăcit o altă acțiune în justiție prin intermediul căreia și-ar putea realiza creanța (sub condiția, desigur, de a fi îndeplinite cerințele legale în raport de care o asemenea acțiune, deși admisibilă, poate fi considerată întemeiată), această acțiune trebuie exercitată nu doar prioritar, ci și exclusiv. Într-o asemenea situație, acțiunea în îmbogățire fără justă cauză devine inadmisibilă, caracteristica ei esențială și definitorie fiind aceea a subsidiarității, ceea ce înseamnă că această acțiune cu statut special poate fi primită doar atunci când, din punct de vedere legal, creditorul este lipsit de orice alt mijloc procesual prin intermediul căruia să obțină recunoașterea și realizarea creanței sale. Procedând la verificarea situației cu privire la faptul că însărăcitul, în speță reclamanta, are la îndemână o altă cale juridică pentru a obține protecția dreptului dedus judecății, instanța de recurs constată că acordul de mediere invocat de recurenți, în baza căruia recurentul pârât C. a dat declarația notarială autentificată sub nr. x din 9 iulie 2018 de BNP E., nu poate fi valorificat în cauză pentru a se putea reține neîndeplinirea condiției subsidiarității actio de in rem verso. Raportat la contextul factual particular al cauzei - care relevă că la data la care s-au desfășurat lucrările de renovare, recurentul pârât C. nu era proprietar al imobilului, ci recurenta pârâtă B. împreună cu soțul acesteia, G. - instanța de apel a reținut, în mod judicios, că nu poate fi primit argumentul potrivit căruia reclamanta are titlu executoriu împotriva fostului soț (recurentul pârât C.) pentru creanța solicitată. Câtă vreme sporul de valoare economică determinat de lucrările de renovare efectuate s-a produs direct în patrimoniul proprietarilor imobilului de la momentul realizării lucrărilor, relația de îmbogățire fără just temei se identifică numai în acest raport. Astfel, în cauză, cheltuielile realizate de către reclamantă pentru lucrările de renovare nu au determinat o sporire a patrimoniului pârâtului C., ci o sporire a patrimoniului subiectului de drept care la data efectuării lucrărilor deținea calitatea de proprietar al construcției, obligarea pârâtului C. prin hotărârea instanței de fond, menținută în calea de atac a apelului, la plata unei sume de bani, reprezentând valoarea pierderii patrimoniale suferite ca urmare a îmbogățirii fără justă cauză, având ca temei doar calitatea acestuia de moștenitor al defunctului său tată, G.. Împrejurarea că, ulterior efectuării lucrărilor de către reclamantă, recurentul pârât C. a încheiat acordul de mediere ce a stat la baza pronunțării sentinței de divorț nr. 6384 din 24 octombrie 2014 de către Judecătoria Sibiu, prin care a recunoscut efectuarea lucrărilor de investiții la imobil, în cuantum de 50.000 euro, de către reclamantă, nu este de natură să conducă la o altă concluzie întrucât acordul de mediere invocat este un act juridic distinct și autonom de cauza generatoare a însărăcirii reclamantei, iar prin acest act recurentul nu s-a obligat la stingerea prin plată a obligației față de reclamantă. Susținerea recurenților potrivit căreia subsidiaritatea nu impune identitatea între persoana îmbogățitului și subiectul pasiv în cadrul acțiunii civile aflate la îndemâna însărăcitului nu poate fi primită. Deși este real că reclamantul poate intenta acțiune împotriva unei alte persoane decât cel îmbogățit, cum este cazul îmbogățirii indirecte, când valoarea ajunge în patrimoniul îmbogățitului tranzitând patrimoniul unui terț, în speță, nu se regăsește această ipoteză pentru a determina caracterul subsidiar al acțiunii de in rem verso întrucât nu s-a realizat o îmbogățire prin intermediul unei alte persoane. În consecință, în mod corect au reținut instanțele fondului și îndeplinirea regulii vizând caracterul subsidiar al acțiunii întemeiate pe îmbogățire fără justă cauză. Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții B., C., D. și B. împotriva deciziei nr. 557 din 1 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.