ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2293/2022

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2022

Asupra recursului civil de față:

Prin cererea înregistrată la data de 31 mai 2021 pe rolul Tribunalului Alba – secția a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal și de insolvență, sub nr. x/2021, reclamanta AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., a solicitat restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/10.08.2009, emis de AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR în favoarea d-nelor B., C., D. și E., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

Prin sentința nr. 71/COM/2021 din 24 septembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Alba – secția a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal și de insolvență, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare; s-a respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., ca fiind prescrisă; reclamanta a fost obligată la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, către pârâtă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, solicitând admiterea acestuia și, în rejudecarea fondului, admiterea acțiunii.

Prin decizia nr. 67/2022 din 24 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva sentinței nr. 71/COM/2021 din 24 septembrie 2021 a Tribunalului Alba – secția a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal și de insolvență; apelanta a fost obligată la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.

La data de 25 mai 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2021, recursul declarat de recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva deciziei nr. 67/2022 din 24 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivare, autoarea recursului a relatat istoricul litigiului, după care a susținut faptul că instanțele anterioare au considerat, în mod greșit, că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă de la data depunerii rapoartelor de evaluare întocmite de prestator.

S-a arătat că prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, Curtea de Conturi a României a dispus în sarcina sa luarea măsurilor necesare pentru acoperirea prejudiciului suferit prin întocmirea rapoartelor de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale de evaluare; termenul pentru luarea acestor măsuri a fost stabilit inițial la 30 aprilie 2013, fiind prelungit până la 28 iunie 2019.

În acest context, a menționat că termenul de prescripție a început să curgă de la această din urmă dată, când a luat cunoștință de rezultatul final al verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de intimata-pârâtă în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată.

Așadar, dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale este actual, termenul de prescripție extinctivă nefiind împlinit.

Instanța de apel a respins, în mod greșit, criticile vizând modul de aplicare a dispozițiilor legale în materia întreruperii sau suspendării cursului prescripției extinctive, reținând că "susținerile apelantei referitoare la faptul că acțiunea de control desfășurată de Curtea de Conturi constituie o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției sunt lipsite de orice fundament legal". De asemenea, instanța de apel a reținut eronat că sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958 și a constatat că "doar cazurile de întrerupere a cursului prescripției prevăzute la art. 16 din Decret pot fi analizate în speță. Or, motivul de întrerupere invocat, acela al controlului efectuat de către o autoritate a statului, nu este prevăzut de legiuitor ca fiind caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției".

Recurenta-reclamantă a criticat și soluția privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.500 RON, din perspectiva dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, a învederat că reducerea cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat nu contravine Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, deoarece măsura luată de instanță nu ar avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 22 august 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen la data de 3 noiembrie 2022, pentru judecarea căii extraordinare de atac în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă și formularea acestora cu depășirea termenului legal este sancționată cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, se cuvine a fi subliniat faptul că autorul recursului (nefiind vorba despre o cale de atac devolutivă), trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată pretins săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, în sensul că nu pot fi susținute, în mod valabil, critici prin care se tinde la schimbarea situației de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie.

Pe cale de consecință, instanța de recurs nu poate examina decât acele critici privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. și sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanței de recurs.

În speță, recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, deși a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu a relevat nicio dispoziție de drept material pe care instanța de apel să o fi omis de la aplicare sau să o fi aplicat greșit.

Înalta Curte reține că autoarea căii de atac a înțeles să critice decizia instanței de apel din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în răspundere civilă contractuală.

Mai exact, recurenta-reclamantă încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează începutul termenului de prescripție coincide cu data la care a luat cunoștință de rezultatul final al verificărilor efectuate de Curtea de Conturi.

Stabilirea momentului de la care partea prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cauzată prin executarea necorespunzătoare a obligațiilor de către cealaltă parte contractantă impune, însă, verificarea unor aspecte factuale ale cauzei.

Cu alte cuvinte, stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în despăgubiri presupune (re)evaluarea probelor administrate în cauză.

De altfel, instanța de apel a reținut că apelanta-reclamantă a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă de la momentul plății despăgubirii efectuate în baza titlului de plată și a raportului de evaluare, de conținutul căruia se prezumă că a luat cunoștință de la data depunerii lui, astfel că prescripția dreptului material la acțiune al reclamantei pentru sumele pretinse în prezentul dosar s-a împlinit anterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de prim-control judiciar a avut în vedere faptul că, potrivit susținerilor pârâtei, necontestate de către reclamantă, odată cu depunerea raportului de evaluare AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR avea obligația legală de a verifica ca evaluările efectuate de cocontractant să respecte cerințele standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și de a semnala eventualele neconformități.

În cuprinsul deciziei atacate cu recurs, s-a mai reținut că apelanta-reclamantă nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii deciziei Curții de Conturi nr. 10 din data de 10 octombrie 2013, care a statuat condițiile și împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul acesteia.

Așadar, momentul la care recurenta-reclamantă din prezenta cauză avea posibilitatea să cunoască paguba a fost acela la care beneficiarul lucrării a luat cunoștință de conținutul raportului de expertiză, acesta fiind momentul la care putea să constate că prin evaluarea efectuată s-a produs un presupus prejudiciu, iar în termenul de 3 ani trebuia să acționeze în vederea atragerii răspunderii contractuale a prestatorului.

Dat fiind că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a fost stabilit de instanța de apel în urma aprecierii probatoriului, rezultă că data de la care recurenta-reclamantă trebuia să cunoască paguba vizează o chestiune de fapt, câștigată cauzei, ce nu mai poate fi cenzurată în recurs.

În consecință, criticile referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție vizează temeinicia deciziei recurate. Or, în calea extraordinară de atac a recursului controlul judiciar este limitat la verificarea legalității hotărârii recurate, neputând fi reevaluat probatoriul în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea reținută de instanțele devolutive.

De asemenea, nici nemulțumirea părții recurente în legătură cu modul în care instanța de apel a apreciat asupra susținerilor sale referitoare la suspendarea, respectiv întreruperea cursului prescripției extinctive nu reprezintă o critică de nelegalitate, nefiind aduse argumente contrare celor reținute de prima instanță de control judiciar, recurenta nefăcând altceva decât să redea considerentele instanței și să afirme că, în opinia sa, curtea de apel în mod greșit i-a respins criticile referitoare la modul de aplicare a dispozițiilor legale în materia întreruperii sau suspendării cursului prescripției.

Criticile referitoare la reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, în temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., vizează, de asemenea, temeinicia deciziei atacate. Aceasta, deoarece stabilirea caracterului "vădit disproporționat" al cheltuielilor de judecată acordate presupune evaluarea anumitor criterii care intră în marja de apreciere a instanțelor devolutive.

De altfel, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii s-a statuat că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, argumentele anterior prezentate impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat în cauză.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurentei-reclamante, în baza dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata sumei de 3.492,30 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat, taxe poștale și cheltuieli de transport), către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva deciziei nr. 67/2022 din 24 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia – secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR la plata sumei de 3.492,30 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2022.