ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1187/2023

Ședința publică din data de 11 mai 2023

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la 4 august 2011 în dosar nr. x/2011, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia să plătească în total suma de 1.415.489,488 RON, din care:

- 738.507,928 RON - reprezentând costul lucrărilor de refacere a pragului de priză, a celor șapte baterii de creștere a păstrăvului - potrivit devizului întocmit de SC "C." S.R.L. Alba - Iulia;

- 41.717,16 RON - reprezentând costul lucrărilor de refacere a conductei de aducțiune a apei, stabilit în devizul financiar întocmit de SC "C." S.R.L. Alba - Iulia;

- 635.264,4 RON - reprezentând câștigul net nerealizat și pierderile de producție de păstrăv, în perioada 2009 - 2010, potrivit calculului făcut de expertul D. în raportul de expertiză contabilă extrajudiciară, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat prevederile art. 969, art. 1084 din C. civ., art. 3 pct. 8 din Codul comercial.

Prin sentința administrativă nr. 178/COM din 28 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal pronunțată în dosarul nr. x/2011 a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., împotriva pârâtei B. S.R.L. însă, urmare epuizării căilor de atac, această hotărâre a fost anulată irevocabil, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare.

În rejudecare, prin precizarea acțiunii depusă de reclamantă, la 16 mai 2016, s-a modificat cuantumul daunelor reprezentând câștigul net nerealizat și pierderile de producție de păstrăv, la suma de circa 2.000.000 RON, pentru perioada 2009-prezent.

Ulterior, prin precizarea de acțiune înregistrată la data de 28 octombrie 2020, reclamanta a înțeles să-și precizeze acțiunea introductivă, în urma concluziilor Raportului de expertiză contabilă, pentru:

- 738,507,93 RON - reprezentând costul lucrărilor de refacere a pragului de priză a celor 7 baterii de creștere a păstrăvului, potrivit devizului întocmit de C. S.R.L. Alba Iulia

- 41.717,16 RON - reprezentând costul lucrărilor de refacere a conductei de aducțiune a apei, stabilit în devizul financiar întocmit de C. S.R.L. Alba Iulia

- 653.345 RON - reprezentând pierderea contabilă pe perioada 2009 - 2018

- 2.294.883 RON - reprezentând profitul nerealizat în perioada 2009- 2014.

Prin sentința civilă nr. 81/COM/2021 din 6 octombrie 2021, Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal și de Insolvență pronunțată în dosarul nr. x/2011:

A respins excepțiile privind lipsa interesului legitim al reclamantei și lipsa de obiect al acțiunii, invocate de pârâta B. S.R.L..

A respins cererea pârâtei privind compensația.

A admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată la data de 28 octombrie 2020, exercitată de reclamanta A. S.R.L. - în insolvență, administrată judiciar de E. și, în consecință:

A obligat pârâta B. S.R.L. să-i plătească reclamantei:

- suma de 369.253,96 RON - reprezentând 50% din costul lucrărilor de refacere a pragului de priză a celor 7 (șapte) baterii de creștere a păstrăvului, potrivit Devizului întocmit de C. S.R.L. Alba Iulia;

- suma de 20.858,58 RON - reprezentând 50% din costul lucrărilor de refacere a conductei de aducțiune a apei, stabilit de Devizul financiar întocmit de C. S.R.L. Alba Iulia.

A respins restul pretențiilor reclamantei.

A obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 20.973,32 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut, în privința excepției lipsei de interes, că prin acțiunea dedusă judecății, invocând răspunderea civilă contractuală, reclamanta tinde la recuperarea prejudiciului pretins cauzat de pârâtă, prin executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate prin contractul de antrepriză, încheiat între profesioniști.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că părțile au încheiat Contractul de antrepriză înregistrat sub nr. x/27.06.2007 - la pârâtă, respectiv sub nr. x/27.06.2007 - la reclamantă, potrivit căruia, pârâta s-a obligat să execute lucrări de construcții montaj la obiectivul de investiții Construire Păstrăvărie în Comuna Galda de Jos, Satul Benic, Județul Alba, conform proiectului tehnic pus la dispoziție de către client - reclamantă, precum și în conformitate cu standardele și prescripțiile tehnice în vigoare (art. 1 Contract).

De asemenea, s-a reținut că, potrivit art. 2 din Contract, construcția va fi realizată potrivit planurilor și aprobărilor prezentate de client și care fac parte integrantă din prezentul contract.

Din interpretarea coroborată a celor două clauze contractuale, în conformitate cu regulile de interpretare a contractului prevăzute de art. 977 din C. civ. de la 1864, prima instanță a constatat că intenția comună și expres exprimată a părților contractante este în sensul că ambele și-au asumat în egală măsură implicarea și responsabilitatea în realizarea corespunzătoare a obiectului Contractului, ambele fiind datoare să respecte aceste obligații, conform art. 970 C. civ.

Prima instanță a reținut că pârâta nu se poate prevala de inopozabilitatea, în ceea ce o privește a modificărilor aduse proiectului tehnic inițial prin Dispoziția de șantier nr. 1/26.03.2008 și Memoriul Tehnico-Justificativ la aceasta. Dimpotrivă, astfel cum rezultă expres din cuprinsul Dispoziției de șantier, atât reprezentantul reclamantei beneficiar, cât și reprezentantul pârâtei constructor, precum și reprezentantul proiectantului, care au semnat dispoziția, au convenit efectuarea modificărilor Proiectului tehnic inițial în sensul celor indicate punctual în cuprinsul Dispoziției de șantier, preluate în Memoriul Tehnico-Justificativ.

Așa fiind, instanța a apreciat că sunt lipsite de suport apărările pârâtei în sensul răspunderii exclusive a reclamantei, întemeiată pe modificările aduse proiectului tehnic inițial, prin Dispoziția de șantier nr. 1/26.03.2008 și Memoriul Tehnico-Justificativ la aceasta.

S-a mai reținut că, prin raportul de expertiză judiciară în construcții întocmit în cauză, au fost confirmate deficiențele prezentate în anexa nr. 2 la procesul-verbal de recepție finală din 10 noiembrie 2010, care s-au produs sau au fost constatate în perioada de garanție prevăzută la punctele V 1.1. si 1.2 din contract, expertul apreciind că, deficiențele constatate au putut trece neobservate datorită verificărilor insuficiente efectuate de către Dirigintele de șantier (din partea beneficiarului) și Responsabilul Tehnic cu Execuția (din partea constructorului), fără a putea cuantifica partea de răspundere a fiecăruia, datorită faptului că fiecare are atribuții legale privind verificarea calității execuției lucrărilor.

Prima instanță a reținut că această concluzie se coroborează cu interpretarea clauzelor contractuale privind responsabilitatea ambelor părți, împreună cu proiectantul, în urmărirea executării conforme a lucrărilor.

În concluzie, instanța a reținut culpa comună a reclamantei - beneficiar și a pârâtei-constructor/antreprenor, referitor la executarea necorespunzătoare a obligațiilor asumate prin Contractul de antrepriză.

În ce privește dovada pretențiilor reclamantei, instanța a avut în vedere principiul disponibilității și devizul întocmit de SC "C." S.R.L. Alba- Iulia, notificat de reclamantă pârâtei, potrivit căruia, costul total al reparațiilor pentru pragul de priză, impermeabilizarea bateriilor de pești și devierea apei râului, se ridică la suma de 738.507,928 RON, iar costul total al refacerii conductei de aducțiune este de 41.717,16 RON, chiar dacă expertul a indicat o valoare mai mare (47.960 RON).

Prin urmare, s-a reținut că neexecutarea corespunzătoare a obligațiilor contractuale derivând din Contractul de antrepriză a cauzat un prejudiciu reclamantei, precum și că, raportat la clauzele contractului, probele administrate și prevederile legale privind verificarea calității execuției lucrărilor, atât reclamanta, cât și pârâta sunt culpabile în proporție de 50 % de producerea prejudiciului ce se dorește a fi reparat.

În ceea ce privește beneficiul nerealizat, reclamanta a invocat faptul că, prin neexecutarea corespunzătoare a Contractului de Antrepriză de către pârâta, a pierdut practic șansa realizării indicatorilor din Planul de afaceri întocmit, ceea ce i-ar fi cauzat atât o pierdere contabilă, cât și imposibilitatea realizării profitului scontat.

A mai reținut prima instanță, considerentele deciziei nr. 1450 din 26 aprilie 2018, pronunțate de Înalta Curte, potrivit cărora, pentru ca un prejudiciu cauzat prin "pierderea unei șanse" să fie reparabil prin angajarea răspunderii contractuale, trebuie întrunite mai multe condiții or, în speță, reclamanta nu a produs asemenea dovezi.

În ceea ce privește excepția de neexecutare a contractului, instanța a reținut că acest mijloc de apărare nu poate fi invocat în speță, deoarece obiectul litigiului dedus judecății nu constă în obligarea pârâtei la executarea unor obligații contractuale, pentru ca aceasta să-i poată opune reclamantei neexecutarea de către cea din urmă, a propriilor obligații, ci constă în obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin executarea unor obligații contractuale, însă în mod necorespunzător.

Împotriva sentinței civile nr. 81/COM/2021 din 6 octombrie 2021, precum și a încheierilor premergătoare din 27.05.2013, 07.09.2015, 10.10.2016, 26.02.2018, 18.05.2020, 2.11.2020, 14.12.2020, 15.02.2021, 15.09.2021 și a încheierii nr. 50/COM/08.06.2021 pronunțate de Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal și de Insolvență pronunțată în dosarul nr. x/2011 a declarat apel pârâta B. S.R.L., solicitând admiterea acestuia și, în principal, desființarea în tot a sentinței și încheierilor apelate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Alba, iar în subsidiar, schimbarea în tot a sentinței și a încheierilor apelate în sensul: a) admiterii excepțiilor invocate și respingerii acțiunii; b) admiterii apărărilor formulate și completării probațiunii, cu consecința respingerii în întregime a acțiunii. Solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată integral, în fond și apel.

Împotriva sentinței civile nr. 81/COM/2021 din 6 octombrie 2021 a declarat apel și reclamanta A. S.R.L. - prin administrator special, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii în întregime a acțiunii, așa cum a fost precizată.

Prin decizia civilă nr. 385/2022 din 29 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă au fost respinse apelurile formulate de reclamanta A. S.R.L. și de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 81/COM/2021 6 octombrie 2021 pronunțată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2011, constatând că prima instanță a stabilit corect starea de fapt și a făcut o justă aplicare a legii, context în care a menținut ca legală și temeinică sentința atacată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar E. și administrator special F. a declarat recurs, iar pârâta B. S.R.L. a declarat recurs împotriva încheierilor din 17 noiembrie 2022 și 15 decembrie 2022, precum și împotriva deciziei civile nr. 385/2022 din 29 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar E. și administrator special F. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 5 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului împotriva sentinței civile nr. 81/COM/2021 din 6 octombrie 2021 pronunțată de Tribunalul Alba, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată și acordarea cheltuielilor de judecată.

Primul motiv de recurs fundamentat pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel prin raportare la faptul că a fost încălcat principiul procesual de drept non reformatio in pejus, cu referire la dispozițiile art. 295 alin. (1) și 296 din același Cod

Conform acestui principiu de drept, instanța de judecată în soluționarea căii de atac formulate de către o parte procesuală nu are posibilitatea să pronunțe o hotărâre judecătorească prin care să agraveze situația juridică a acesteia, iar prin decizia pronunțată în calea de atac a apelului instanța de apel a agravat din punct de vedere juridic situația societății comerciale reclamante.

Astfel, din analiza argumentelor primei instanțe cât și a instanței de apel în reținerea culpei părților litigante în producerea prejudiciului, redate de către recurentă, se arată că prima instanța, în momentul în care face referire la dispoziția de șantier cu numărul x din 26 martie 2008, relevă că efectele juridice produse de către aceasta sunt acelea de asumare reciprocă a modificărilor realizate la proiectul tehnic, în schimb, instanța de apel interpretează într-un mod diferit acest aspect, în sensul că reține o culpă suplimentară față de cea reținută de către prima instanță de judecată.

Astfel, instanța de apel, în momentul în care judecă căile de atac formulate, dacă acestea sunt exercitate de către ambele părți procesuale nu este ținută de principiul non reformatio in pejus, însă aceasta doar în ipoteza în care admite unul dintre apelurile formulate, însă în cazul în care instanța de apel respinge apelurile formulate de ambele părți procesuale, ea este ținută în continuare să respecte principiul evocat, iar în prezentul raport juridic dedus judecății, instanța de apel deși a respins căile de atac formulate de ambele părți a procedat la depășirea limitelor impuse.

În ceea ce privește cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea pronunțată în cauză este lipsită de temei legal, fiind interpretate greșit prevederile legale aplicabile, iar în acest sens, redă pasaje din hotărârea primei instanțe prin care evidențiază faptul că s-a reținut că și reclamanta este în culpă în ceea ce privește producerea prejudiciului, gradul de culpă al acesteia fiind de 50 %, iar ca și acțiune materială care a dus la producerea prejudiciului s-a reținut neobservarea deficiențelor de natura tehnică în timpul executării lucrărilor de către dirigintele de șantier care ar fi reprezentant al beneficiarului.

Atât prima instanță de judecată, cât și instanța de apel au asimilat dirigintele de șantier ca fiind reprezentant al beneficiarului la obiectivul de investiție și ca urmare, au concluzionat că nerespectarea obligațiilor de diligență și de observare din partea acestuia se repercutează direct asupra societății reclamantei, iar o astfel de modalitate de interpretare a calității dirigintelui de șantier, prezent la un șantier aferent unui obiectiv de investiții este nelegală, fiind astfel încălcate prevederile legale care reglementează calitatea dirigintelui de șantier și obligațiile acestuia.

Astfel, trebuie pornit de la definiția legală a acestei noțiuni juridice evidențiindu-se în cadrul art. 11 lit. a) Procedura din 2007 anexa la Ordin 595/2007 faptul că "diriginte de șantier - persoană fizică învestită de către investitor cu atribuții și competențe privind verificarea calității materialelor și produselor de construcții puse în lucrare și/sau cu verificarea execuției corecte a lucrărilor de construcții, iar în al doilea rând, drepturile și obligațiile dirigintelui de șantier sunt reglementate în mod expres de către legiuitor, unde prin art. 34 Procedura din 2007 anexa la Ordin 595/2007 se arată faptul că "specialiștii autorizați au dreptul să desfășoare activitate de dirigenție de șantier în domeniul autorizat și să presteze această activitate pentru unități, persoane fizice investitoare/utilizatoare sau unități de consultanță specializate în domeniul verificării calității.

Având în vedere prevederile evocate, recurenta susține că din analiza acestora, se desprinde concluzia că dirigintele de șantier nu este un mandatar și nici un reprezentant al beneficiarului unei lucrări de investiție, dirigintele de șantier, fiind un participant impus de către legiuitor la realizarea unui obiectiv de investiție ale cărui obligații sunt reglementate prin intermediul legislației în vigoare.

Așadar, scopul prezenței dirigintelui de șantier la obiectivul de investiție ține de asigurarea respectării legislației în domeniul construcțiilor atât din perspectiva calității, cât și din perspectiva procedurilor care trebuie să fie urmate de către proiectant și de beneficiar.

În acest sens, dirigintele de șantier încheie un contract cu beneficiarul prin care își asumă față de investitorul beneficiar toate obligațiile reglementate de articolul 35 Procedura din 2007 anexa la Ordin 595/2007, practic acesta este o persoană angajată de către beneficiar cu atribuții clare reglementate de către legiuitor.

Prin urmare, răspunderea dirigintelui de șantier în executarea obligațiilor asumate prin intermediul contractului, atrage o răspundere contractuală față de beneficiarul investitor, iar existența unei culpe a dirigintelui de șantier în executarea obligațiilor contractuale asumate, nu poate să ducă la producerea unor consecințe, în ceea ce privește reținerea culpei beneficiarului în derularea investiției, în acest sens fiind și prevederile articolului 37 Procedura din 2007 anexă la Ordin 595/2007.

Mai susține recurenta că, într-adevăr prezentul litigiu este guvernat de principiile instituite de C. civ. în ceea ce privește răspunderea contractuală, pentru că între părți raportul juridic este guvernat de încheierea unui act juridic civil, însă prin hotărârile judecătorești s-a reținut încălcarea de către beneficiar a unor obligații contractuale care au fost realizate nu de către acesta prin fapta sa proprie, ci de către alte persoane, în speță dirigintele de șantier, acesta fiind asimilat unui reprezentant al beneficiarului investitor la obiectivul de investiție.

În acest context, recurenta arată că atât prima instanță de judecată, cât și instanța de apel au diminuat cuantumul pretențiilor solicitate de către societatea reclamantă, mergând pe acest raționament, respectiv faptul că, dirigintele de șantier este reprezentant al beneficiarului investitor în cadrul obiectivului de investiții și culpa acestuia nu este nimic altceva decât culpa societății comerciale pe care o reprezintă.

În opinia recurentei, prevederile art. 37 din Procedura din 2007, anexă la Ordinul nr. 595/2007, care instituie răspunderea dirigintelui de șantier față de beneficiarul investitor, răspundere care este antrenată în baza contractului semnat de către cele două părți face ca raționamentul instanței de judecată să fie unul greșit.

Prin urmare, raportul juridic dintre dirigintele de șantier și beneficiarul investitor se naște în baza unui act juridic, iar nu în baza unei prevederi legale și, pe cale de consecință, răspunderea dirigintelui de șantier față de societatea comercială beneficiară a investițiilor realizate nu poate să fie decât o răspundere contractuală.

În alte cuvinte, societatea recurentă nu poate să fie ținută răspunzătoare pentru fapta realizată de către dirigintele de șantier, care este o entitate juridică distinctă și ale cărei servicii au fost angajate prin intermediul unui contract, aspect ce se coroborează, din punct de vedere legislativ, nu doar cu referire la prevederile legale aferente Procedura din 2007 anexa Ia Ordin 595/2007, ci și prin raportare la art. art. 29 din Legea 10/1995, text de lege care face referire la o răspundere instituită pentru "dirigintele de specialitate", care vizează "viciile ascunse ale construcției, ivite într-un interval de 10 ani de la recepția lucrării".

Din această perspectivă, dirigintele de șantier nu poate fi asimilat unui reprezentant al societății comerciale, care prin acțiunile sale să conducă la atragerea răspunderii contractuale a investitorului beneficiar.

Potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea 10/1995, recurenta susține că aceste prevederi legale instituie o prezumție relativă de răspundere în sarcina executantului în ipoteza în care viciul pentru lucrarea realizată se produce în perioada de garanție.

Astfel, modalitatea în care textul de lege trebuie interpretat este în sensul că obligația de garanție duce la nașterea unei prezumții relative de vinovăție în sarcina antreprenorului, mai precis dacă în interiorul termenului de garanție se produce o defecțiune, se prezumă relativ că vinovăția aparține antreprenorului și ține de felul în care acesta a executat obligația de construire.

Așadar, atât timp cât deficiențele s-au produs în perioada de garanție a lucrării, societatea pârâtă avea obligația de a suporta toate costurile necesare pentru remedierea deficiențelor de natură tehnică, costurile fiind dovedite cu înscrisuri reținute de către ambele instanțe de judecată ca fiind producătoare de efecte juridice, întrucât ele nu au fost contestate de către societatea comercială pârâtă din prezentul litigiu, deci se consideră că au fost acceptate ca și valoare.

Mai susține recurenta, criticarea deciziei din apel, din perspectiva felului în care aceasta a interpretat prevederile legale care vizau noțiunea de prejudiciu suferit de către societatea recurentă, precum și modalitatea în care instanța de fond a soluționat capătul de cerere care vizează pierderea contabilă pe perioada 2009-2018 și profitul nerealizat în perioada 2009-2014.

În continuare, recurenta redă conținutul art. 1082, art. 1084, 1085 și art. 1086 C. civ., context în care apreciază că prejudiciul viitor, pentru a putea să facă obiectul unei hotărâri judecătorești, trebuie să aibă un caracter cert previzibil și să fie rezultatul direct al faptei ilicite, iar conform prevederilor art. 1085 C. civ., autorul faptei ilicite poate să fie ținut nu doar de daunele interese care au fost prevăzute ci și acelea care au putut să fie prevăzute la încheierea contractului.

Prejudiciul care vizează pierderea contabilă pe perioada 2009-2018, cât și prejudiciul care reprezintă profitul nerealizat în perioada 2009-2014, se încadrează în categoria prejudiciului viitor adică a beneficiului nerealizat.

În opinia recurentei, acesta reprezintă beneficiu nerealizat, întrucât singura cauză care a dus la imposibilitatea obținerii acestor sume de bani de către recurentă ține strict de săvârșirea faptei ilicite a intimatei, care a dus la imposibilitatea obținerii producției de păstrăv previzionale și imposibilitatea onorării comenzilor angajate prin contracte comerciale încheiate.

În acest sens, trebuie avut în vedere, cu titlu de probă de specialitate expertiza contabilă, precontractul de vânzare-cumpărare nr. x din 7 ianuarie 2008, prin care recurenta și-a asumat obligația de vânzare a unei cantități de 40 de tone păstrăv pentru perioada noiembrie 2008 noiembrie 2013.

În cazul acestui contract, trebuie observat că o parte din obligațiile asumate de către recurentă față de cumpărător au fost și au putut fi executate, însă doar pentru o perioadă scurtă de timp, ulterior nemaiputându-se onora această obligație datorită faptului că nu s-a mai produs cantitatea de păstrăv necesară în vederea executării obligației contractuale asumate.

În acest context, se arată că cele două instanțe au interpretat greșit prevederile legale incidente, rezumându-se în analiza lor în ceea ce privește prejudiciul viitor strict la cifrele și detaliile evidențiate în cadrul planului de afaceri omițând să observe faptul că societatea comercială avea încheiate contracte care obligau realizarea unei anumite producții, care era deja contractată în totalitate și care nu a mai putut fi onorată datorită faptei ilicite săvârșite de către intimată.

Pentru aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Recursul pârâtei B. S.R.L. declarat împotriva încheierilor din 17 noiembrie 2022 și 15 decembrie 2022, precum și împotriva deciziei civile nr. 385/2022 din 29 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, pârâta a solicitat, în principal, admiterea acestuia, casarea deciziei recurate și pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Alba Iulia ca instanța de apel, iar în subsidiar casarea deciziei recurate și desființarea în tot a sentinței instanței de fond și încheierilor apelate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Alba.

În terțiar, solicită admiterea recursului, casarea deciziei apelate și, în ce privește apelul administratorului special al A. - prin mandatar avocat, să se dispună respingerea acestuia ca urmare a primirii excepțiilor - lipsei calității de reprezentant și lipsei calității procesual pasive, iar în ce privește apelul S.C. B. S.R.L., în rejudecare să se dispună admiterea apelului împotriva sentinței civile nr. 81/COM/2021 și a încheierilor premergătoare pronunțate de Tribunalul Alba în dosarul x/2011, schimbarea în tot a sentinței și a încheierilor apelate, în sensul: a) admiterii excepțiilor invocate si respingerii acțiunii; b) respingerii acțiunii ulterior admiterii apărărilor formulate și completarea probațiunii, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată - în fond, apel și recurs.

În argumentarea memoriului de recurs, privind încheierea pronunțată în apel la 17 noiembrie 2022, recurenta susține excepția lipsei calității de reprezentant a administratorului special și a mandatarului avocat ales, apreciind că dezlegarea dată de instanța de apel acestor excepții este nelegală cu nesocotirea prevederilor legale în materie atât procesual civile, cât și procedura insolvenței - textele de lege relevante fiind art. 18 alin. (1) și (2), art. 20 lit. I), art. 79 respectiv art. 80 din Legea nr. 85/2006.

În acest sens, se arată că excepția lipsei calității de reprezentant a administratorului special și a mandatarului avocat ales a fost invocată în considerarea rolului și calității asumate de către aceștia, aspect ce rezultă din promovarea în nume propriu a apelului.

Tot în acest context, se susține și excepția lipsei calității procesual active, iar argumentele expuse în fundamentarea acestei excepții au în vedere faptul că, lucrând în nume propriu, Legea nr. 85/2006 nu recunoaște legitimarea procesual activă administratorului special.

În continuare, recurenta critică mai multe încheieri pronunțate de către Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ Fiscal și de Insolvență, în dosarul x/2011, prin care se susține greșita soluționare de către instanța de fond a unor excepții și administrarea de probatorii apreciate de aceasta ca fiind utile soluționării cauzei.

Astfel, prin încheierea din 2 noiembrie 2020, s-a invocat nelegalitatea respingerii de către instanță a excepției netimbrării acțiunii introductive, cât și a excepției lipsei calității procesual active, având în vedere că Tribunalul Alba a reținut în mod greșit că administratorul F. nu ar fi acționat în nume propriu, ci ca reprezentant legal.

În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant, invocată prin încheierea din 14 decembrie 2020, recurenta susține că motivul de apel relativ la excepția lipsei calității de reprezentant a administratorului special a fost dezlegată de către instanța de apel în mod sumar - cu o simpla trimitere la istoricul procedurii de insolvență.

Cu referire la excepția inadmisibilității precizării de acțiune, soluționată prin încheierea din 15 februarie 2021 și invocată prin întâmpinare, se arată că a fost în mod greșit respinsă de către instanța de fond cu motivarea că, potrivit art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cererea nu se socotește modificată când reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii.

De asemenea, excepția prescripției extinctive invocată prin încheierea din 15 februarie 2021, se susține că a fost dezlegată în mod eronat de către instanța de fond, întrucât aceasta a apreciat că de fapt precizarea de acțiune se regăsește în petitele acțiunii principale.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes invocată prin încheierea din 15 februarie 2021, recurenta apreciază că soluționarea acesteia se impunea a fi analizată în contextul real de facto dintre părți și a relației dintre organele de conducere.

Cu privire la excepția lipsei dreptului, recurenta arată că aceasta a fost în mod greșit respinsă de către instanța de fond, iar instanța de apel a analizat în mod nelegal critica sa de nelegalitate cu considerente străine de critica invocată, întrucât, în speță, contravine ordinii publice și bunelor moravuri pretinderea unei sume de bani cu titlu de reparație, deși reclamanta era deja la data introducerii acțiunii în posesia sumelor de bani neachitate pârâtei, astfel că, reclamanta folosește acțiunea în instanță deturnând limitele externe și interne ale dreptului subiectiv, urmărind să obțină ruinarea recurentei și obținerea unei despăgubiri colosale, invocându-și propria atitudine culpabilă.

Mai susține recurenta, că și critica privind excepția lipsei de obiect a fost respinsă de către instanța de fond și apel în aceeași manieră, la adăpostul accesului la justiție, cu încălcarea dispozițiilor procesual civile ce reglementează această condiție de exercitare a acțiunii și că, odată ce s-a reținut pe fondul cauzei că suma datorată este urmare a culpei comune - se impunea a se constata că aceasta fusese deja la dispoziția reclamantei și că, acțiunea este fără obiect, în caz contrar ajungându-se la o dublă plată.

Recurenta mai arată că prin, greșita aplicare a normelor de drept material în privința efectelor excepției de neexecutare, instanța de apel a reținut că excepția de neexecutare nu poale fi invocată, deoarece obiectul litigiului nu constă în obligarea la executarea unor obligații contractuale, iar față de acest aspect, recurenta arată că obiectul cauzei este obligarea la plata daunelor materiale - cu titlu contravaloarea lucrări de reparații necesare aducerii în stare de întrebuințare a amenajării piscicole.

În continuare, recurenta dezvoltă critica deciziei din apel prin raportare la respingerea motivelor de apel ce vizau încheierile de sedință pronunțate de Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2011.

Cu privire la încheierea din 27 mai 2013, aceasta viza excepția prescripției extinctive, iar instanța nu a mai analizat acest motiv de apel, făcând astfel, în mod greșit, aplicarea prevederilor legale când a apreciat că viciile fiind descoperite in timpul perioadei de garanție, prescripția curge de la expirarea termenului de garanție și nu de la data descoperirii viciilor.

Tot în același context sunt criticate și soluțiile pronunțate în încheierea din 7 septembrie 2015, prin care s-a respins cererea de verificare a proiectului tehnic, încheierea din 10 octombrie 2016, prin care s-au admis doar în parte obiecțiunile din 22 iunie 2016 - în ce privește expertiza topografică refăcută, încheierea din 26 februarie 2018, prin care s-au respins obiecțiunile la raportul de expertiză în construcții, încheierea din 18 mai 2020, prin care s-au respins obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă, încheierea de ședință nr. 50/com din 8 iunie 2021, prin care s-a respins solicitarea efectuării unei expertize în construcții hidrotehnice/hidrologie/amenajări piscicole) și încheierea din 15 septembrie 2021, ce viza excepția tardivității cererii în probațiune formulată prin notele scrise din 13 septembrie 2021, precum și greșita calificare și respingere a cererii de pronunțare cu privire la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză topografică depuse de pârâtă pentru termenul din 22 iunie 2016 și respectiv pentru termenul din 5 septembrie 2017.

Pe fondul cauzei, recurenta susține că soluția pronunțată în ce privește apelul său cuprinde considerente contrarii, astfel pe de o parte menține ca judicioase statuările instanței de fond legate de nerelevanța admiterii fără obiecțiuni a recepției la terminarea lucrărilor conform procesului-verbal nr. x/30.10.2008, iar pe de altă parte reține tocmai relevanta acestuia, statuând că părțile nu au convenit explicit, ci implicit să modifice panta conductei, aceasta deoarece comisia de recepție care a întocmit procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor a reținut că lucrările respectă proiectul, o depășire a lungimii conductei de aducțiune cu 30% față de dimensiunea din proiect trebuia să fie observată.

Astfel, reține instanța de apel, contrar prevederilor legale, că neconformitățile și deficiențele nu puteau fi observate la momentul executării lucrărilor, ci acestea s-au produs în perioada de garanție, adică ulterior întocmirii procesului-verbal, confundând rezultatele vizibile ale viciilor cu viciile.

Mai arată recurenta, că în interpretarea greșită a normelor legale incidente cauzei, instanța de apel reține că din documentația tehnică aferentă dispoziției de șantier nu rezultă că între modificările convenite, referitoare la diferite componente ale obiectivului, părțile au avut în vedere și soluția tehnică pentru menținerea pantei standard de 0,5% or, un astfel de considerent nu se conciliază, motivarea fiind contradictorie cu considerentul în care se reține că au fost agreate toate celelalte elemente modificate.

Cu privire la greșita interpretare și aplicare a prevederilor legale invocate ca motive de apel, cu referire la art. 22, art. 13 și art. 29 din Legea nr. 10/1995, care redau competențele, atribuțiile și răspunderea solidară sau exclusivă a fiecăruia dintre factorii implicați, recurenta susține că instanța de apel menține implicit cele reproșate de către instanța de fond, și anume, că în calitate de profesionist prudent și diligent nu trebuia asumat contractul dacă nu exista certitudinea că planurile și aprobările care fac parte din contract nu sunt corecte.

În acest context, recurenta arată că nu avea o asemenea obligație de verificare a proiectului, întrucât nici în lege, nici în contract și nici conform uzanțelor nu exista obligația de angajare a unui proiectant care să parcurgă proiectul și să-l refacă, în schimb această obligație aparține reclamantei, textele de lege fiind exprese în acest sens.

Mai susține recurenta, că așa cum se poate observa, instanța de apel reține că nici dispoziția de șantier (încercarea de remediere a deficientelor proiectului) nu a fost corect întocmită fiind incompletă, Curtea constatând că aceste deficiențe ale conductei de aducțiune (panta greșită) se datorează modificărilor conductei, în lipsa unei soluții tehnice pentru păstrarea pantei din proiect. Astfel, în loc să elimine culpa comună și să o exonereze pe pârâtă de răspundere contractuală, instanța a statuat în considerente o situație în care aceasta nu avea de ales.

Prin urmare, recurenta nu a avut atribuții legate de proiect, însă instanța era datoare să verifice dacă era culpă concurentă (creditoare sau un terț) sau exclusivă a pârâtei sau din contră o cauză exoneratoare de răspundere și anume fapta unui terț - fapta terțului proiectant - aspecte în baza cărora pârâta s-a apărat, având în vedere că la dosar existau dovezi în acest sens.

Mai susține recurenta, că instanța de apel a nesocotit prevederile legale invocate de aceasta prin apel și anume art. 14 din H.G. nr. 273/1994 potrivit cu care, examinarea se efectuează în toate cazurile prin cercetarea vizuală a construcției, astfel că, odată în plus rezultă că nici o expertiză nu se poate efectua fără constatări personale la fața locului.

În concluzie, recurenta susține că a criticat soluția instanței de fond prin care a reținut culpa comună, deoarece pe de o parte - executarea lucrării realizându-se conform dispoziției de șantier, în prezența și fără opunerea acestuia, cu modificările de dimensiune și localizare translatate, în baza ordinului acestuia, lucrarea nu poate fi considerată o executare necorespunzătoare, context în care solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

La 4 mai 2023, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, la 8 mai 2023, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității, tardivității, nulității și lipsei de interes a recursului reclamantei.

În ceea ce privește excepțiile invocate de pârâtă, prin întâmpinare, Înalta Curte urmează a le respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Excepția tardivității recursului reclamantei nu poate fi primită, întrucât recursul a fost formulat în termenul legal, în sensul că decizia atacată a fost comunicată la data de 9 martie 2023, dosar apel, iar cererea de recurs a fost depusă la 21 martie 2023, dosar recurs.

În ceea ce privește excepția nulității recursului reclamantei, se constată că recurenta-pârâtă a invocat în mod formal această excepție, având în vedere că au fost doar enunțate dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nefiind dezvoltate critici, în temeiul art. 302

1

C. proc. civ., care stabilește condițiile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă cererea de recurs, cu referire la motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Raportând dispozițiile de mai sus la cererea de recurs se constată că prin recursul promovat de reclamantă s-au indicat motivele de nelegalitate prevăzute de punctele 5 și 9 ale art. 304 C. proc. civ.. În ce privește dezvoltarea motivelor de nelegalitate, se constată din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul motivelor, că recurenta-reclamantă a expus în fapt greșelile, care în opinia sa, au dus la pronunțarea unei soluții netemeinice și nelegale.

Aprecierea acestor argumente și măsura în care se încadrează în cerințele motivelor de nelegalitate invocate presupune examinarea acestora de către instanța de recurs, așa încât, în situația dată nu va putea fi reținută excepția invocată de recurenta-pârâtă privind nulitatea recursului reclamantei, în conformitate cu art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes, cât și excepția inadmisibilității recursului, recurenta-pârâtă susține că reclamanta raportează critica din recurs la considerentele deciziei atacate, iar nu la dispozitivul acesteia, deși prezentul litigiu este guvernat de prevederile C. proc. civ. de la 1865, în condițiile în care, partea din hotărâre care se atacă este numai dispozitivul, iar prin acesta s-a menționat respingerea apelurilor, astfel că, nimic din ceea ce a fost câștigat, de către reclamantă în fața instanței de fond, nu a fost pierdut.

În cauză, se constată că nu poate fi vorba despre o excepție de inadmisibilitate și nici de o lipsă de interes, deoarece există interesul pentru a contesta hotărârea în totalitatea sa, având în vedere că prin respingerea apelurilor a fost menținută hotărârea instanței de fond, care a admis în parte acțiunea, astfel că, reclamanta era îndreptățită să uzeze de calea de atac a recursului, iar faptul că prin memoriu de recurs s-au dezvoltat critici și s-au argumentat aspecte ce vizau modalitatea în care s-au interpretat anumite prevederi nu poate conduce la constatarea inadmisibilității recursului reclamantei.

Pe altă parte, excepția inadmisibilității se referă la exercitarea unei căi de atac neprevăzută de lege, ceea ce nu este cazul în speță, având în vedere că hotărârea atacată este supusă căii de atac a recursului.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar E. și administrator special F., precum și recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar E. și administrator special F.. Potrivit dispozițiilor art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2).

În acest context, recurenta susține că relevante sunt dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 296 din același Cod, respectiv încălcarea principiului procesual de drept non reformatio in pejus, sens în care arată că prima instanța a interpretat într-o anumită manieră dispoziția de șantier nr. 1 din 26 martie 2008, iar curtea de apel a dat o cu totul altă interpretare acestei probe, astfel că, în soluționarea apelului s-ar fi agravat situația juridică a reclamantei, în sensul că dacă instanța de fond interpretând dispoziția de șantier ar releva ca efectele produse de către aceasta sunt de asumare reciprocă a modificărilor realizate la proiectul tehnic, instanța de apel a reținut o culpă suplimentară.

Această susținere nu poate fi primită, întrucât acest principiu nu este incident atunci când și partea potrivnică declară apel.

În susținerea celui de-al doilea motiv de recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legi, recurenta critică faptul că cele două instanțe au asimilat dirigintele de șantier ca fiind reprezentant al beneficiarului la obiectivul de investiție și astfel că, în mod greșit s-a reținut ca nerespectarea obligațiilor de diligență și de observare din partea acestora se repercutează direct asupra beneficiarului, în contextul în care nu s-ar fi ținut cont de prevederile legale - Procedura din 2007 anexa la Ordinul nr. 595/2007 - care nu conferă dirigintelui de șantier calitatea de mandatar și nici reprezentant al beneficiarului unei lucrări, ci este un simplu participant impus de legiuitor.

Din analiza considerentelor instanței de apel, în stabilirea unei culpe comune, s-a reținut că prima instanță și-a întemeiat argumentele pe dispozițiile art. 1 și art. 2 din contractul părților, care fac trimitere la proiectul tehnic, planurile și aprobările prezentate de client, precum și la standardele și prescripțiile tehnice, apreciindu-se, în mod corect că intenția comună și expres exprimată a părților contractante prin aceste clauze contractuale este în sensul că ambele și-au asumat în egală măsura implicarea și responsabilitatea în realizarea corespunzătoare a obiectului contractului.

De asemenea, s-a reținut că, din contractul părților și legislația în materia lucrărilor de construcții, rezultă că obligația de supraveghere este partajată între proiectant, constructor și beneficiar, cadrul procesual fiind stabilit între beneficiar și executant, constatându-se că răspunderea civilă trebuie stabilită prin raportare la un grad egal de culpă, iar această asumare comună a fost respectată de către părți și în ce privește modificarea proiectului tehnic, ca urmare a dispoziției de șantier.

Așadar, prin critica formulată, recurenta încearcă a localiza propria răspundere în sarcina dirigintelui de șantier bazându-se pe faptul că acesta nu ar fi mandatarul său și nici reprezentantul însărcinat cu respectarea executării lucrărilor conform proiectului, deși aceasta ignoră împrejurarea ca ea este autoarea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrării, având obligația asigurării verificării execuției corecte a lucrărilor de construcții prin diriginții de specialitate, pe tot parcursul lucrărilor, iar ulterior, asigurarea recepției lucrărilor de construcții la terminarea lucrărilor și la expirarea perioadei de garanție.

Totodată, se reține că în cazul schimbării soluțiilor tehnice din proiect pe parcursul execuției sunt incidente dispozițiile art. 67 din Legea nr. 50/1991, iar în situațiile prevăzute la alin. (1), (2) și 3 responsabilitatea privind corectitudinea tehnică a soluției modificatoare aparține proiectantului, în solidar cu verificatorul/verificatorii de proiect, iar titularul autorizației are obligația de a depune (în copie) la emitentul autorizației documentațiile și/sau documentele specificate, ca martor.

Așadar, în cazul modificărilor de soluții tehnice, se constată că autorii acestora sunt proiectantul și verificatorul de proiecte atestat, responsabilitatea privind corectitudinea tehnică a soluției modificatoare aparține tot acestora, executantul neavând atribuții în acest sens, astfel că menționarea acestuia în dispoziția de șantier atestă doar că, nefiind domeniul său accepta ordinul dat de către proiectant și beneficiar de a executa conform noilor soluții adoptate.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, fundamentat pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., recurenta critică interpretarea greșită a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/1995 în vigoare la nivelul anului 2006 care instituie, în opinia sa, o prezumție de culpă în sarcina executantului în momentul în care viciile pentru lucrarea executată apar în termen de 10 ani de la momentul la care s-a realizat lucrarea.

Raționamentul recurentei nu poate fi primit, în condițiile în care, textul de lege instituie răspunderea tuturor celor menționați, însă răspunderea rămâne una personală, în sensul că va fi atrasă doar dacă viciile se datorează lucrărilor/prestărilor de servicii ale fiecărei persoane indicate.

Mai susține recurenta, că beneficiarul lucrării nu are obligația să dovedească faptul că viciul este rezultatul lucrărilor realizate de către executant, ci doar obligația de a dovedi faptul că prejudiciul nu este rezultatul calității lucrărilor și se datorează faptei proprii a beneficiarului investitor.

Așadar, în aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/1995, se constată că răspunderea este partajată, că poate fi exclusivă sau concurentă, iar în cazul în care executarea s-a produs, altfel decât în proiectul inițial, fiind girată de către beneficiar, diriginte, proiectant în diferitele faze ale execuției și apoi la recepția la terminarea lucrării, faptul că executarea defectuoasă s-a produs între recepția la terminarea lucrării și recepția finală nu prezintă relevanță, întrucât toate defecțiunile au fost generate de modificările agreate de comun acord la proiect și de însăși soluția dată de către proiectant.

Într-o ultimă critică, fundamentată pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. se susține interpretarea greșită a prevederilor legale cu privire la aprecierea prejudiciului viitor, context în care arată că prejudiciul trebuie să aibă un caracter cert și previzibil, să fie rezultatul direct al faptei ilicite, iar autorul faptei ilicite poate fi ținut nu numai de daunele interese care au fost prevăzute, ci și de acelea care nu au putut fi prevăzute, însă aceste aspecte au fost corect analizate de către instanța de apel.

În ceea ce privește beneficiul nerealizat se reține că la calculul daunelor interese trebuie avută în vedere și clarificarea prejudiciilor în previzibile și imprevizibile, directe și indirecte, iar art. 1085 C. civ. de la 1864 statuează că debitorul răspunde numai de prejudiciile care au fost prevăzute sau au putut fi prevăzute la încheierea contractului, iar în acest context, instanța de apel a constatat că profitul scontat de reclamantă, nu rezultă din contractul de antrepriză încheiat de aceasta cu pârâta ci, dintr-o activitate profesională ulterioară a acesteia, distinctă de contractul de evocat.

Așadar, contractul încheiat de reclamantă cu SAPARD a vizat strict finanțarea investiției constând în edificarea construcției, așa încât, acest contract nu poate fi corelat cu contractul de antrepriză, deoarece ar reprezenta o încălcare a dispozițiilor art. 973 C. civ. de la 1864, pârâta fiind un terț față de acest contract și nu îi pot fi opuse drepturile și obligațiile părților, aspect ce rezultă și din prevederile art. 1086 din același Cod, unde debitorul este obligat să repare numai prejudiciul care constituie o consecință directă și necesară a neexecutării obligației, nefiind supuse reparării prejudiciile indirecte.

Tot în același context se reține că, instanța de judecată apreciind că producerea prejudiciului nu era o certitudine a verificat dacă cel puțin nu a reprezentant pierderea unei șanse sau dacă se putea încadra în aproape o certitudine, constatând în final că nu s-a putut reține nici măcar șansa unui câștig.

În ceea ce privește planul de afaceri, s-a reținut că nu este opozabil și nu generează nici drepturi sau obligații nici măcar în raporturile dintre reclamantă și SAPARD, în speță neexistând nici o prevedere legală sau contractuală între aceste părți din care să rezulte că neatingerea profitului propus prin plan ar reprezenta o neregulă și, deci o neexecutare a obligației contractuale cu consecința retragerii fondului.

In ce privește pierderea financiară, instanța a reținut concluziile raportului de expertiză contabilă, unde rezultatele au fost stabilite pe baza documentelor financiar contabile ale firmei și reprezintă un rezultat contabil, adică o pierdere contabilă, rezultate pe baza documentelor contabile care au stat la baza înregistrărilor și stabilirea rezultatelor financiar contabile si nu au fost influențate de alte pierderi. Iar în ceea ce privește prejudiciul, s-a reținut că, în urma expertizării documentelor puse la dispoziție, prejudiciul rezultat ca urmare a nefuncționării "Păstrăvăriei" la capacitate maximă, nu poate fi determinat, experții pronunțându-se asupra pierderilor contabile realizate ce rezulta strict din documentele contabile.

Cu referire la profitul nerealizat susținut de reclamantă, s-a reținut din probe, că profitul nerealizat de către societate în perioada 2009-2014 în sumă de 2.294.883 RON este datorat ca urmare a nerealizării indicatorilor din planul d