ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2682/2022

Ședința publică din data de 13 decembrie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial la Judecătoria Alba Iulia, sub dosar nr. x/2017 din 17.03.2017, declinată ulterior la Tribunalul Alba, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., să se dispună rezilierea Contractului de prestări servicii nr. x/05.10.2015 și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 94.161,62 RON, achitată cu titlu de avans, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1321 și art. 1635 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta B. S.R.L. a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, arătând că, după ce pârâta a început lucrările, în luna decembrie 2015, reclamantul, invocând existența unor motive personale, i-a comunicat că nu mai dorește continuarea lucrărilor, iar ulterior, în data de 28.01.2016, i-a notificat rezilierea contractului.

Prin cererea reconvențională formulată, pârâta-reclamantă reconvențională a solicitat obligarea reclamantului-pârât reconvențional la plata profitului pe care l-ar fi realizat ca urmare a derulării și finalizării contractului de prestări servicii, în sumă de 90.000 RON, precum și plata cheltuielilor de judecată.

La 19.09.2017, reclamantul A. a depus la dosar o cerere de modificare a acțiunii, solicitând, ca prin hotărâre, să se constate încetarea Contractului de prestări servicii nr. x/05.10.2015, arătând că își menține celelalte petite din acțiunea introductivă.

Pârâta B. S.R.L. a depus întâmpinare la cererea de modificare a acțiunii introductive formulate de către reclamant, prin care a invocat excepția tardivității depunerii cererii modificatoare.

La 26.04.2018, reclamantul a depus la dosar o precizare de acțiune prin care a menționat că temeiul juridic al cererii de modificare a acțiunii introductive este art. 35 C. proc. civ. și art. 1321 C. civ., precum și faptul ca își reduce pretențiile față de pârât la suma de 80.125,62 RON.

Totodată, a arătat că a solicitat să se constate încetarea contractului prin denunțarea unilaterală de către reclamant, prin notificarea din 28.01.2016 și să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei achitate cu titlu de avans, din care să se deducă lucrările executate de către pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 105/COM/2019 din 17 decembrie 2019, pronunțată în dosar nr. x/2017 de Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal și de Insolvență, a fost anulată ca netimbrată cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamanta reconvențională B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamantul-pârât reconvențional A.; a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei B. S.R.L.

A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei B. S.R.L. și s-a constatat că a încetat, urmare a denunțării unilaterale, contractul de prestări servicii nr. x/05.10.2015; a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 54.798 RON, reprezentând parte din avansul achitat și să plătească acestuia suma de 7.330,91 RON, reprezentând cheltuieli de judecată ce constau în taxa judiciară de timbru; au fost compensate cheltuielile de judecată ce constau în onorariul experților; s-a luat act de declarația reclamantului de a solicita pe cale separată cheltuielile ce constau în onorariul de avocat și s-a dispus respingerea cererii pârâtei privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ce constau în onorariu de avocat.

Împotriva sentinței nr. 105/COM/2019 din 17 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal și de Insolvență a declarat apel pârâta B. S.R.L.

Prin decizia nr. 292/2020 din 23 septembrie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de apelanta B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 105/COM/2019 din 17 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal și de Insolvență.

La 19 august 2021, recurenta-pârâtă B. S.R.L a declarat recurs împotriva deciziei nr. 292/2020 din 23 septembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În principal, în raport de dispozițiile art. 186 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat repunerea în termenul de formulare a recursului. A solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Alba Iulia pentru a se admite apelul și în consecință, să se caseze sentința tribunalului și, rejudecând în fond litigiul, să se respingă cererea de chemare în judecată. Totodată, a solicitat și obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Referitor la cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, recurenta arată că, prin decizia recurată, instanța nu a menționat că hotărârea este supusă căii de atac a recursului.

În speță, împotriva deciziei pronunțate în apel recurenta a formulat cerere de revizuire, iar prin decizia civilă nr. 224/2021, pronunțată de către Curtea de Apel Alba Iulia în calea de atac a revizuirii formulată împotriva deciziei civile nr. 292/2020, instanța a precizat în pagina 6 a considerentelor hotărârii că litigiul, având ca obiect reziliere contract și restituire prestații, se circumscrie aplicării prevederilor art. 95 pct. 1 coroborat cu art. 94 pct. l lit. k) C. proc. civ. raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ., fiind supus atât apelului, cât și recursului.

În acest context, recurenta precizează că a formulat cerere privind lămurirea aplicării dispozitivului hotărârii, iar instanța de apel, din oficiu, a pronunțat încheierea nr. 45/27.07.2021, prin care a îndreptat eroarea materială și a dispus că decizia pronunțată în apel este supusă recursului.

Raportat la aspectele menționate, recurenta-pârâtă solicită să se constate că lipsa din dispozitivul hotărârii a mențiunii căii de atac a recursului constituie un motiv temeinic pentru repunerea în termenul de formulare a recursului.

Pe fond, recurenta-pârâtă invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 425 C. proc. civ.

Arată că, prin motivele de apel, a fost invocată în mod expres incidența dispozițiilor art. 1203 din C. civ., conform căruia dreptul de a denunța unilateral contractul reprezintă o clauză neuzuală, ceea ce înseamnă că respectiva clauză nu va produce efecte decât în măsura în care această clauză este acceptată în mod expres, în scris, de către cealaltă parte contractuală; dacă clauza de denunțare unilaterală a contractului nu a fost acceptată în mod expres de către cealaltă parte contractantă, clauza respectivă nu va produce efecte,

Recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii privind aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 1203 C. civ. și nu a analizat apelul prin prisma motivului invocat.

Deși în considerentele hotărârii, în pagina 7, instanța face referire la acceptarea notificării intimatului-reclamant privind denunțarea unilaterală a contractului, instanța lipsește de analiză incidența dispozițiilor art. 1203 C. civ. și nu se pronunță cu privire la lipsa acceptării exprese și în scris de către recurentă a denunțării unilaterale a contractului.

Această analiză impunea verificarea unor aspecte de fapt menționate de recurentă, susținând că și-a manifestat întreaga disponibilitate de a relua lucrările și de a termina construcția casei, însă a refuzat modificarea contractului încheiat de părți, deoarece nu exista niciun temei faptic sau legal care să justifice diminuarea prețului.

Totodată, reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată rezilierea contractului de prestări servicii încheiat între părți, fără însă a invoca vreo culpă a recurentei-pârâte în neexecutarea obligațiilor contractuale. Din contră, reclamantul recunoaște că el însuși a hotărât să renunțe la edificarea construcției din motive personale, astfel că a denunțat unilateral contractul.

Recurenta-pârâtă arată că, în speță, nu există o acceptare în scris a denunțării unilaterale a contractului, aspect care nu a fost analizat de către instanța de apel.

Recurenta mai susține și faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la critica privind efectele denunțării unui contract cu executare succesivă, respectiv cu privire la admisibilitatea restituirii prestațiilor și la existența unui termen de preaviz rezonabil.

De asemenea, susține că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la incidența normelor legale care reglementează contractul de antrepriză. Recurenta a invocat în apel faptul că sunt incidente dispozițiile privind încetarea contractului reglementate de art. 1870-1873 C. civ., întrucât contractul încheiat de părți are caracteristicile unui contract de antrepriză.

Art. 1872 C. civ. reglementează cazurile de rezoluțiune sau reziliere a contractului de antrepriză, iar conform art. 1873 C. civ., dacă antreprenorul nu poate începe sau continua executarea contractului din cauza neîndeplinirii fără justificare de către beneficiar a propriilor obligații, antreprenorul este îndreptățit să obțină rezoluțiunea ori rezilierea contractului, cu daune-interese, dacă este cazul.

În contextul textului de lege invocat, intimatul invocându-și propria culpă nu poate să invoce și să obțină restituirea prestațiilor executate.

Recurenta-pârâtă invocă modul greșit de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1203, art. 1276 alin. (1) și (2), art. 1321, art. 1872 și art. 1873 C. civ.

Consideră că nu sunt îndeplinite condițiile denunțării unilaterale a contractului încheiat între părți, pentru simplul motiv că intimatul-reclamant nu avea acest drept conferit nici prin contract, nici prin lege.

Potrivit art. 1276 alin. (1) și (2) C. proc. civ., dacă dreptul de a denunța unilateral contractul este recunoscut uneia dintre părți, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început sau, în cazul contractelor cu executare succesivă sau continuă, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar și după începerea executării contractului.

Prin urmare, arată că pentru a denunța unilateral un contract, dreptul trebuie să fie conferit/recunoscut părții fie prin contract, fie prin lege.

Dispozițiile legale indicate mai sus se corelează cu principiul conform căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante și încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege (art. 1270 alin. (1) și (2) C. civ.).

Or, în ceea ce privește contractul de prestări servicii nr. x/05.10.2015, susține că părțile nu au prevăzut dreptul de denunțare unilaterală a contractului, iar dispozițiile legale care reglementează contractul de antrepriză (art. 1851-1880 C. civ.) nu prevăd nici ele acest drept în favoarea părților.

Pe cale de consecință, denunțarea unilaterală nu era posibilă nici din punct de vedere legal și nici contractual, astfel că orice susținere în sensul că reclamantul intimat a denunțat contractul este vădit neîntemeiată.

Conform art. 1321 C. civ., contractul încetează, în condițiile legii, prin executare, acordul de voință al părților, denunțare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiției, imposibilitate fortuită de executare, precum și din orice alte cauze prevăzute de lege.

Potrivit dispozițiilor din C. civ., denunțarea unilaterală se diferențiază în funcție de cazul în care aceasta intervine într-un contract pe perioadă determinată sau într-un contract pe perioadă nedeterminată.

Astfel, într-un contract pe perioadă determinată, denunțarea unilaterală poate interveni doar dacă părțile au stabilit în contract posibilitatea denunțării unilaterale, reglementându-se și modul în care operează aceasta.

În cazul contractelor cu executare succesivă sau continuă, acest drept este recunoscut chiar și după începerea executării contractului, fiind condiționat de respectarea unui termen de preaviz rezonabil, cu consecința că prestațiile executate nu se restituie ("ce s-a executat rămâne bun executat"). Dacă s-a stipulat o prestație în schimbul denunțării, aceasta produce efecte numai atunci când prestația este executată, termenul de preaviz, acordându-se celeilalte părți contractante tocmai pentru ca aceasta să aibă posibilitatea de a-și găsi un nou partener contractual.

Recurenta arată că părțile nu au inserat în contract clauza referitoare la denunțarea unilaterală și că nu sunt incidente dispozițiile art. 1872-1873 C. civ., considerent pentru care se impunea respingerea cererii.

Mai arată că dreptul de a denunța unilateral contractul reprezintă o clauză neuzuală potrivit art. 1203 din C. civ., ceea ce înseamnă că respectiva clauză nu va produce efecte decât în măsura în care această clauză este acceptată în mod expres, în scris, de către cealaltă parte contractantă.

Dacă clauza de denunțare unilaterală a contractului nu a fost acceptată în mod expres de către cealaltă parte contractantă, clauza respectivă nu va produce efecte.

Apreciază că sancțiunea respectivă (de a nu produce efecte) în cazul neacceptării clauzei de către cealaltă parte contractantă intervine întrucât co-contractantul ar putea fi prejudiciat de o asemenea clauză, aceasta putând avea un efect negativ asupra sa.

Recurenta-pârâtă susține modul greșit de interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 264 C. proc. civ., derivat din faptul că instanța nu a acordat eficiența cuvenită raportului de expertiză întocmit în cauză - singura probă principală administrată în speță.

Arată că, în speță, nu s-au schimbat prețurile din devizul acceptat, ci s-au modificat cantitățile în urma modificării proiectului de mai multe ori, așa cum a arătat și expertul în lucrarea efectuată la instanța de fond.

Recurenta a solicitat ca instanța să ia act de primul raport de expertiză depus la dosar, cu anumite mențiuni.

Consideră că, în mod greșit, instanța a reținut din expertiza efectuată în cadrul dosarului de asigurare dovezi nr. 1786/176/2017, săpături fundații cu un volum de 584 mc și din expertiza întocmită în prezentul dosar un volum de 694,38 mc.

Totodată, recurenta susține că nu există niciun argument pentru ca instanța să nu deducă din avans cheltuielile privind instalare sisteme de supraveghere, organizare șantier, contravaloare porți metalice, transport muncitori, acestea reprezentând operațiuni efectuate în executarea obligațiilor asumate prin contract de către recurentă. Nu prezintă relevanță că acestea nu au fost prevăzute în mod expres în deviz, în contextul în care probele au relevat că intimatul-reclamant a adus mai multe modificări proiectului inițial fără a se mai actualiza devizul, situație care a presupus modificarea în consecință și a prestațiilor recurentei.

Esențială este analiza prestațiilor executate de către recurentă în executarea contractului și cheltuiala efectuată în acest sens - fără ca din acest punct de vedere să prezinte importanță conținutul unui deviz care nu a fost actualizat conform modificărilor de proiect solicitate de către intimatul-reclamant.

Mai arată că, la întrebarea nr. 5 din interogatoriu, intimatul recunoaște că a solicitat de aproximativ 2-3 ori modificarea proiectului arhitectului și constructorului, iar la întrebarea nr. 16 recunoaște că, în momentul în care s-a procedat la trasarea construcției, cotele din teren nu corespundeau celor din proiect, ceea ce a impus modificarea cantității de săpături.

În acest context, recurenta-pârâtă susține că, în mod greșit instanța de apel a respins integral cererea în probațiune formulată de către recurentă, fără o motivare expresă în această modalitate, încălcând dispozițiile art. 22 C. proc. civ., conform căruia judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-reclamant A., la 18 octombrie 2021 .

La 1 noiembrie 2021, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea cererii de repunere în termenul de recurs și respingerea recursului ca fiind tardiv formulat; totodată, a invocat excepția nulității recursului având în vedere că motivele nu se subscriu celor limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 18 noiembrie 2021, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 21 iunie 2022, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a dispus comunicarea raportului către părți, cu mențiunea că au posibilitatea de a depune un punct de vedere la raport, în termen de 10 zile de la efectuarea comunicării.

Prin încheierea din 25 octombrie 2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 292/2020 din 23 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă și a fost stabilit termen în ședința publică.

Totodată, a prorogat soluționarea cererii de repunere în termen pentru declararea recursului și excepției tardivității căii de atac.

Analizând recursul de față, în temeiul motivelor invocate și a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Printr-o primă critică, subsumată de recurenta-pârâtă motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aceasta susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticilor din memoriul de apel privind aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 1203 C. civ.

Astfel, arată că, deși în considerentele deciziei atacate, la pag. 7, instanța de prim control judiciar a făcut referire la acceptarea notificării reclamantului intimat privind denunțarea unilaterală a contractului, instanța de apel nu a analizat incidența dispozițiilor art. 1203 C. civ. și nu s-a pronunțat cu privire la lipsa acceptării exprese și în scris de către pârâtă a denunțării unilaterale a contractului.

Cercetând decizia atacată din perspectiva motivului de recurs, astfel cum a fost invocat, instanța supremă constată că instanța de apel a reținut, în primul rând, faptul că, din actele dosarului rezultă că reclamantul este cel care nu a mai dorit ca apelanta pârâtă să execute obligațiile ce au fost stabilite prin contract, notificându-i acesteia denunțarea unilaterală a contractului începând cu luna ianuarie 2016.

În al doilea rând, a reținut că, deși nu a fost stipulată în contract nici denunțarea unilaterală, ca mod de încetare a contractului la inițiativa uneia dintre părți, nici dreptul debitorului obligației neexecutate de a notifica rezilierea unilaterală a contractului, acest aspect este lipsit de relevanță juridică, câtă vreme, din înscrisurile depuse în dosarul de fond la filele x, rezultă că pârâta a acceptat notificarea reclamantului privind denunțarea unilaterală a contractului, neînțelegerile dintre părți intervenind doar cu privire la suma rămasă de restituit de către pârâta apelantă din avansul achitat de către reclamantul-intimat.

Raportat la această stare de fapt, care nu poate fi reevaluată în recurs, a concluzionat prima instanță de control judiciar în sensul că pârâta-apelantă a recunoscut reclamantului dreptul de a denunța unilateral contractul, drept care, așa cum se prevede la art. 1276 alin. (2) C. civ., poate fi exercitat și după începerea executării contractului, fără a produce efecte în privința prestațiilor executate sau care se află în curs de executare.

Instanța de recurs notează că dispozițiile art. 1203 C. civ. se referă la acele clauze prevăzute în contract care nu produc efecte în lipsa acceptării lor exprese de către cealaltă parte.

Cum, în cauză, instanța de apel a reținut, pe de o parte, faptul că părțile nu au prevăzut în contract o clauză privind denunțarea unilaterală, iar pe de altă parte, faptul că recurenta-pârâtă a acceptat notificarea de denunțare unilaterală comunicată de intimatul-reclamant, nu se impunea analiza condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 1203 C. civ., respectiv existența unei clauze scrise care să fie acceptată în mod expres de recurenta-pârâtă.

Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Raportat la aceste considerații, instanța supremă reține că decizia atacată este la adăpost de criticile invocate de recurentă din perspectiva nemotivării, conținând suficiente elemente care fac posibil controlul judecătoresc în etapa procesuală a recursului.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanța de apel nu a răspuns criticilor privind incidența a în cauză a dispozițiilor art. 1870-1873 C. civ., privind încetarea contractului de antrepriză prin rezoluțiune sau reziliere din cauze imputabile antreprenorului, precum și asupra celor privind efectele denunțării unui contract cu executare succesivă asupra prestațiilor executate.

Și această critică este nefondată în contextul în care, așa cum s-a arătat, instanța de apel a reținut faptul că părțile nu au decis încetarea contractului prin rezoluțiune sau reziliere, ci pârâta a acceptat notificarea de denunțare unilaterală a contractului, recunoscând astfel dreptul reclamantei de a denunța unilateral contractul. Totodată, instanța de apel a reținut că, în raport de dispozițiile art. 1276 alin. (2) C. civ., dreptul de a denunța unilateral contractul poate fi exercitat și după începerea executării contractului, fără a produce efecte în privința prestațiilor executate sau care se află în curs de executare.

Prin urmare, instanța supremă reține că, în cauză, nu se impune stabilirea părții culpabile de neexecutarea obligațiilor contractuale, de vreme ce, așa cum a reținut și instanța de apel, pârâta a fost de acord cu denunțarea unilaterală a contractului de către reclamant, iar contractul nu a încetat prin rezoluțiune sau reziliere.

Practic, convenția a încetat prin acordul de voințe al părților.

În același timp, reține, contrar susținerii recurentei-pârâte, că instanța de apel a răspuns criticilor privind efectele denunțării unui contract cu executare succesivă, precizând faptul că denunțarea unilaterală a contractului nu produce efecte în privința prestațiilor executate sau care se află în curs de executare. Astfel, a reținut instanța de apel că, unicul aspect care se impune a fi lămurit este legat de prestațiile ce au fost executate de către părți.

În consecință, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, instanța de apel a confirmat soluția instanței de fond cu privire la valoarea cheltuielilor efectuate în temeiul contractului ce pot fi deduse din avansul achitat de reclamant.

Totodată, instanța supremă reține, pe de o parte, că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamantul a solicitat restituirea sumei achitate cu titlu de avans, din care să se deducă lucrările executate de către pârâtă, iar pe de altă parte, că pârâta este de acord cu faptul că, în cazul denunțării unilaterale a unui contract cu executare succesivă prestațiile executate nu se restituie, nemulțumirea acesteia vizând, în concret, suma stabilită de către instanțele anterioare ca reprezentând valoarea lucrărilor executate.

Or, valoarea lucrărilor executate în temeiul contractului a fost stabilită de instanțele anterioare în urma analizării probatoriului administrat, acțiune care este incompatibilă cu cercetarea pe care o poate efectua instanța de recurs, în raport cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că decizia este pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1203, art. 1276 alin. (1) și (2), art. 1321, art. 1872 și art. 1873 C. civ.

Critica este nefondată.

Cu titlu preliminar, instanța supremă reține că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Totodată, reține că recursul este o cale de atac nedevolutivă în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei-pârâte cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În acest context notează că, în urma analizării probatoriului, instanța de apel a reținut că, deși părțile nu au prevăzut prin contract modalitatea de denunțare unilaterală ca mod de încetare a contractului, pârâta a acceptat notificarea de denunțare unilaterală a contractului, neînțelegerile dintre părți intervenind doar cu privire la suma rămasă de restituit de către pârâtă din avansul achitat de către reclamantul-intimat.

Practic, instanța de prim control judiciar a statuat că a încetat convenția prin acordul părților.

Ca o consecință a celor expuse mai sus, instanța de recurs nu poate primi critica recurentei privind interpretarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1203 C. civ., privind clauzele contractuale neuzuale și a dispozițiilor art. 1872-1873 coroborate cu cele ale art. 1321 C. civ., privind încetarea contractului prin rezoluțiune sau reziliere din culpa antreprenorului, întrucât aceste articole nu sunt aplicabile în raport de situația de fapt stabilită în cauză.

Sunt nefondate și criticile recurentei privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1276 alin. (1) și (2) C. civ., în condițiile în care, din probatoriul administrat și pe care instanța de recurs nu îl poate reevalua, a rezultat că pârâta a fost de acord cu încetarea convenției.

Nu în ultimul rând, instanța supremă observă că, prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a reluat criticile din memoriul de apel, ignorând considerentele primei instanțe de control judiciar, prin care aceasta a soluționat cauza.

Totodată, reține că, prin reiterarea criticilor din apel, recurenta urmărește, în realitate, reanalizarea probatoriului în vederea stabilirii unei alte situații de fapt, la care să se aplice normele legale incidente, iar nu dezvoltarea unor critici de nelegalitate a deciziei atacate.

Astfel, a fost invocată în mod formal aplicarea greșită a dispozițiilor art. 22 și art. 264 C. proc. civ., argumentele recurentei relevând nemulțumirea acesteia cu privire la aprecierea instanței de apel asupra probatoriului administrat în cauză, anume expertiza tehnică evaluatorie imobiliară și interogatoriul reclamantului, pe baza căruia au fost stabilite lucrările executate și valoarea acestora.

Or, Înalta Curte reține că interpretarea a probelor - elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecății - ține de aprecierea suverană a instanțelor de fond, atributul esențial al instanței de recurs constituindu-l interpretarea legii.

În considerarea tuturor argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că motivele invocate de către recurentă nu pot să determine o reformare a deciziei din apel, care astfel se dovedește a fi legală; de aceea, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 292/2020 din 23 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 decembrie 2022.