ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 931/2023

Ședința publică din data de 26 aprilie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal și de Insolvență la 26.02.2018, reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Alba Iulia a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta să-i restituie suma de 4.056.886,68 RON, achitată în baza unor clauze contractuale nule și să-i plătească suma de 650.670,58 RON, cu titlu de dobândă legală pentru perioada cuprinsă între 10.07.2016 și 01.02.2018, precum și în continuare, până la achitarea integrală a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

La 03.04.2018, pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională.

Prin întâmpinare, a invocat excepțiile netimbrării cererii de chemare în judecată, necompetenței teritoriale a Tribunalului Alba, prescripției dreptului material la acțiune și autorității/puterii de lucru judecat în raport cu sentința comercială nr. 18/COM/2011 a Tribunalului Alba, secția comercială și contencios administrativ; în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă și nefondată.

Prin cererea reconvențională, pârâta-reclamantă a solicitat, în principal, determinarea operațiunilor de mentenanță, intervenție și întreținere curentă pe care le-a efectuat în favoarea reclamantei-pârâte în perioada cuprinsă între lunile iunie 2008 și septembrie 2010, precum și a contravalorii acestor operațiuni, iar în subsidiar, a solicitat repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării reclamantei-pârâte la plata sumei de 3.463.523,64 RON, reprezentând contravaloarea operațiunilor executate, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data scadenței lunare, cu cheltuieli de judecată.

La 14.09.2018, pârâta-reclamantă a modificat cererea reconvențională, solicitând introducerea în cauză și a Consiliului Local al Municipiului Alba Iulia.

Prin sentința nr. 717/CAF/21.09.2018, Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal și de Insolvență a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea din 23.11.2018, Tribunal București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile a aceluiași tribunal.

La 07.11.2019, pârâta S.C. A. S.A. a invocat excepția necompetenței materiale funcționale a secției a VI-a Civile a Tribunalului București și a solicitat declinarea competenței în favoarea secției a II-a de contencios administrativ și fiscal din cadrul tribunalului; această excepție a fost respinsă prin încheierea din 11.11.2019.

Prin încheierea din 20.01.2020, prima instanță a respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și autorității de lucru judecat și a calificat excepția inadmisibilității, drept apărare de fond.

Ulterior, prin încheierea din 24.07.2020, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Alba Iulia, a constatat că excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât a rămas fără obiect, a respins excepțiile lipsei de obiect, lipsei de interes și inadmisibilității capătului principal și a celui subsidiar al cererii reconvenționale și cererea de disjungere a acestei cereri.

Iar prin sentința civilă nr. 1941/26.10.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea principală, a obligat pârâta să-i plătească reclamantei sumele de 4.056.886,68 RON (din care 3.463.523,64 RON reprezintă contravaloarea însumată a facturilor emise în perioada iunie 2008- octombrie 2010, iar 593.363,04 RON, dobândă legală aferentă) și de 650.570,58 RON, reprezentând dobândă legală aferentă debitului principal, calculată pentru perioada 10.07.2016-01.03.2018, precum și în continuare până la achitarea efectivă a debitului; a respins cererea reconvențională modificată, ca nefondată.

Împotriva încheierilor din 11.11.2019, 20.01.2020, 24.07.2020, 12.10.2020 și a sentinței, S.C. A. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 2143/A/02.12.2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei în parte și trimiterea cauzei spre rejudecare secției a IV-a sau a V-a Civile din cadrul Tribunalului București.

În motivare, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., după invocarea dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. și a deciziei nr. 17/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a susținut că din considerentele curții de apel rezultă că o dată anulat un contract administrativ (deși în speță a operat anularea unei clauze și a unei anexe), raportul juridic de drept administrativ se transformă într-unul comercial, prin prisma calității sale de profesionist.

Potrivit autoarei căii de atac, această concluzie este greșită, deoarece acțiunea întemeiată pe dispozițiile C. civ. imprima litigiului un caracter esențialmente civil, ceea ce atrage competența secției a IV-a sau a V-a Civilă din cadrul Tribunalului București.

Totodată, recurenta a mai susținut că, în raport cu obiectul și natura litigiului, competența nu putea fi stabilită în favoarea secției specializate, iar calitatea sa de profesionist este irelevantă pentru stabilirea competenței. Mai mult, în cazul pretențiilor formulate pe cale reconvențională, a precizat că operează prorogarea de competență, în raport cu art. 123 alin. (1) C. proc. civ.

Sub acest aspect, a evocat interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii prin decizia nr. 18/2016, în sensul că stabilirea competenței în funcție de calitatea de profesionist a uneia dintre părți, iar nu după obiectul sau natura litigiului dedus judecății, contravine art. 122 C. proc. civ.

Cea de-a doua critică se referă la încălcarea normelor de procedură cu privire la timbrajul acțiunilor, în susținerea căreia recurenta a arătat că instanța de apel în mod greșit a încadrat pretențiile intimatei-reclamante ca fiind venituri publice.

Astfel, a relevat că scutirea instituită de art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 nu este aplicabilă ori de câte ori calitatea de reclamant aparține unei instituții publice.

În continuare, a redat conținutul art. 2 pct. 57 din Legea nr. 273/2006 și a arătat că noțiunea de vărsământ este definită ca fiind o modalitate de stingere a unei obligații legale prin virarea unei sume de bani, astfel că sumele de bani pretinse de reclamantă nu pot fi calificate ca fiind vărsăminte, în raport cu art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 273/2006. Mai mult, modalitatea de stingere a unei obligații nu imprimă și nici nu reflectă natura obligației.

Conchizând, recurenta a subliniat că scutirea prevăzută de art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 are în vedere strict situațiile în care instituțiile publice formulează cereri prin care tind la protecția juridică a veniturilor publice, iar în restul situațiilor, în care cererile nu au ca obiect venituri publice, autoritățile publice și particularii se găsesc pe poziții de egalitate din punct de vedere al obligației de timbraj.

Potrivit recurentei, instanțele de fond au stabilit natura civilă a pretențiilor reclamantei, context în care acestea nu pot fi calificate ca fiind venituri publice.

Cea de-a treia critică se referă la încălcarea dispozițiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ., prin prisma căreia recurenta a arătat că instanța de apel, în motivarea menținerii dispoziției de respingere a excepției lipsei capacității procesuale de folosință a Consiliului Local Alba Iulia, s-a raportat la prevederile Codului administrativ, cu toate că acest act normativ nu era în vigoare nici la momentul la care s-a născut raportul juridic și nici la cel al declanșării prezentului litigiu.

Astfel, a susținut că raportul juridic a fost constituit cu Regia Autonomă de Gospodărie Municipală Alba Iulia, în ale cărei drepturi s-a substituit Consiliul Local Alba Iulia, relațiile contractuale desfășurându-se în acest cadru.

În opinia recurentei, calitatea de autoritate deliberativă a Consiliului Local este irelevantă, atât timp cât acesta este parte în actul adițional nr. x, înscris care a generat prezentul litigiu.

În continuare, a mai arătat că în dosarul nr. x/2012, în care s-a dispus anularea clauzei prevăzute la art. 2 lit. a) din actul adițional nr. x și a anexei nr. 2, Consiliul Local Alba Iulia a avut calitatea de reclamant și că nu s-a pus problema eventualei lipse a capacității sale procesuale de folosință.

A mai susținut că este eronat raționamentul instanței de apel cu privire la incidența art. 155 alin. (2) C. proc. civ., deoarece faptul că textul legal nu prevede locul citării nu înseamnă că aceste autorități nu au capacitate procesuală de folosință sau că nu poate fi determinat locul în care acestea pot fi citate.

În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

La 06.06.2022, intimații au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 483 alin. (2) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 28.06.2022, recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu; acesta a fost redactat și comunicat părților, care au fost înștiințate că, în termen de 10 zile, pot formula puncte de vedere la raport; numai recurenta și-a expus punctul de vedere.

Prin încheierea din 15.02.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepția nulității, a admis în principiu recursul și a acordat termen în ședință publică, dispunând citarea părților pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Prin decizia recurată, instanța de apel a admis apelul declarat de S.C. A. S.A., a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare tribunalului care a soluționat cauza în primă instanță, reținând că sentința nu respectă exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind motivată cu privire la excepțiile autorității de lucru judecat, prin prisma efectului negativ și pozitiv, și a inadmisibilității, în sensul de a se stabili dacă întrunește condițiile unei veritabile excepții sau este o apărare de fond; prin aceeași decizie, curtea de apel a înlăturat criticile apelantei îndreptate împotriva soluției primei instanțe, dată asupra excepțiilor necompetenței sale materiale procesuale, netimbrării și lipsei capacității de folosință a Consiliului Local al Municipiului Alba Iulia.

Prin memoriul de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea căii de atac a criticat decizia instanței de apel doar cu privire la menținerea soluției primei instanțe asupra celor trei excepții.

În dezvoltarea primei critici, privind încălcarea normelor de competență de ordine publică de către instanța de apel, a susținut că decizia recurată este greșită, întrucât a confirmat soluția Tribunalului București, secția a VI-a civilă, care a statuat că este competent să soluționeze prezenta cauză în primă instanță, prin raportare la calitatea de profesionist a recurentei. A mai arătat că nu este corectă concluzia instanței de apel potrivit căreia acțiunea având ca obiect repunerea părților în situația anterioară ca urmare a anulării unui act administrativ, întemeiată pe dispozițiile C. civ., când una din părți are calitatea de profesionist, atrage competența instanței specializate în litigiile cu profesioniștii. A susținut că temeiul juridic al acțiunii și dispozițiile C. civ. imprimă litigiului un caracter civil, ceea ce atrage competența secției a IV-a sau secția a V-a Civile din cadrul Tribunalului București.

Prioritar, Înalta Curte constată că, deși autoarea căii de atac a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în concret, a criticat pronunțarea hotărârii de către prima instanță cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, aspect ce poate fi subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. și va fi examinat în acord cu această încadrare.

Totodată, subliniază că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. vizează fie ipoteza necompetenței instanței care a pronunțat hotărârea recurată, fie ipoteza necompetenței primei instanțe, iar în această situație motivul de casare poate fi invocat numai în condițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în care necompetența primei instanțe a fost criticată prin motivele de apel, după ce fusese invocată în condițiile legii și în fața primei instanțe, iar instanța de apel a respins-o sau a omis să se pronunța asupra ei.

În prezenta cauză, excepția necompetenței a fost invocată în fața primei instanțe, în limitele care vor fi expuse în continuare, soluția a fost criticată prin motivele de apel, iar instanța devolutivă de prim control judiciar a înlăturat-o, apreciind că secția tribunalului care a soluționat litigiul în primă instanță a fost competentă; ca atare, cerințele art. 488 alin. (2) C. proc. civ. sunt îndeplinite și nu există un impediment de ordin procedural, din perspectiva acestui text de lege, ca această critică să fie evaluată în recurs.

Pentru a dezlega chestiunea litigioasă privind instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță, Înalta Curte va evoca cronologic aspectele esențiale privind această problemă de drept.

Astfel, reține că, inițial, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal și de Insolvență, în fața căruia pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale și a solicitat declinarea competenței de soluționare în favoarea Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 717/CAF/21.09.2018, Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal și de Insolvență a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea din 23.11.2018, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului București a admis excepția necompetenței materiale procesuale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile.

În fața instanței astfel învestite, prin cererea depusă la 07.11.2019, pârâta S.C. A. S.A. a invocat excepția necompetenței materiale funcționale a secției a VI-a Civile și a solicitat declinarea competenței în favoarea secției a II-a de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București.

Prin încheierea din 11.11.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția, reținând că pretențiile reclamantei sunt de competența instanței civile, deoarece izvorăsc dintr-un act juridic declarat nul, având ca efect repunerea părților în situația anterioară, temeiul de drept invocat fiind dispozițiile art. 1.254 alin. (3), art. 1.623 și art. 1.635 C. civ. Astfel, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, păstrându-și învestirea, a soluționat cauza pe fond prin sentința civilă nr. 1941/26.10.2020.

Prin apelul declarat, S.C. A. S.A. a criticat soluția instanței cu privire la competență, solicitând anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare fie instanței de contencios administrativ, fie instanței civile, respectiv secției a IV-a Civile sau a V-a Civile din cadrul Tribunalului București. A susținut că oricare dintre aceste secții ale tribunalului poate fi competentă, cea de contencios pe temeiul naturii juridice a raportului de drept administrativ dintre părți, care și-a păstrat acest caracter și după anularea clauzei contractuale privind prețul, iar secțiile civile, pe temeiul naturii civile a raportului juridic dedus judecății.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, analizând această critică, a înlăturat-o, reținând că acțiunea având ca obiect repunerea în situația anterioară, ca urmare a anulării unui contract administrativ, întemeiată pe dispozițiile C. civ., nu atrage competența materială procesuală a instanței de contencios administrativ, ci a instanței specializate în litigii cu profesioniști.

Prin cererea de recurs, autoarea căii de atac solicită casarea deciziei instanței de apel și a sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare secției a IV-a sau secției a V-a Civilă din cadrul Tribunalului București, pe temeiul naturii juridice civile a litigiului.

Înalta Curte observă că, în privința aprecierii competenței, recurenta nu a avut o conduită procesuală consecventă, întrucât, după ce litigiul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a invocat excepția necompetenței materiale procesuale a acestei secții și a solicitat declinarea competenței în favoarea secției a II-a de contencios administrativ și fiscal. Abia în apel, a solicitat anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare fie secției de contencios administrativ, fie uneia dintre Secțiile a IV-a sau a V-a Civile din cadrul Tribunalului București. În prezenta cale de atac, recurenta a susținut competența materială procesuală doar a secțiilor civile ale Tribunalului București.

Prin urmare, o dată cu formularea apelului, recurenta și-a modificat viziunea asupra instanței competente material și a susținut, pe lângă competența secției a II-a de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București, și competența secțiilor a IV-a Civilă sau a V-a Civilă ale aceluiași tribunal, pentru ca în recurs să susțină doar competența materială procesuală a celor două secții civile.

Potrivit art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat, iar conform art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

Pe temeiul acestor dispoziții legale, Înalta Curte reține că ultimul moment la care autoarea căii de atac putea invoca excepția necompetenței materiale procesuale a primei instanțe a fost la termenul de la 11.11.2019, când aceasta invocase deja necompetența materială funcțională a secției specializate în litigii cu profesioniști și solicitase declinarea competenței în favoarea instanței de contencios administrativ. După acest moment, recurenta a fost decăzută din dreptul de a invoca necompetența materială procesuală a primei instanțe și de a susține competența materială procesuală a secțiilor a IV-a Civilă sau a V-a Civilă ale Tribunalului București, având deschisă doar calea de atac a apelului și recursului, prin care să-și susțină consecvent opinia cu privire la instanța de contencios administrativ, pe care a apreciat-o competentă material de la debutul litigiului.

Înalta Curte observă că, prin motivele de apel, apelanta-pârâta a criticat soluția tribunalului cu privire la dezlegarea chestiunii competenței materiale a secției specializate în litigii cu profesioniști, susținând competența instanței de contencios administrativ, dar și pe a secțiilor civile ale Tribunalului București; or, în prezentul recurs, criticile sale privind soluționarea excepției necompetenței materiale procesuale urmăresc trimiterea dosarului doar către una dintre Secțiile a IV-a sau a V-a Civilă a Tribunalului București, a căror competență a fost invocată, în mod nelegal, pentru prima dată în apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Din această perspectivă, este nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât recurenta nu a invocat în termen competența materială a Secțiilor a IV-a Civilă sau a V-a Civilă ale Tribunalului București, fiind decăzută din acest drept.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a criticat soluția de respingere a excepției netimbrării acțiunii, afirmând că au fost încălcate normele de procedură cu privire la timbraj.

Astfel, recurenta a indicat dispozițiile art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G nr. 80/2013 și a arătat că acestea au fost aplicate greșit, deoarece scutirea nu trebuie aplicată automat față de calitatea reclamantei de instituție publică, ci trebuie analizat obiectul cererii pentru a verifica dacă sumele pretinse pot fi încadrate în categoria venituri publice.

De asemenea, a mai invocat și aplicarea greșită a art. 2 pct. 57 din Legea nr. 273/2006, care definește noțiunea de vărsământ, susținând că sumele ce fac obiectul litigiului nu pot fi circumscrise acestei categorii.

Înalta Curte va înlătura critica privind greșita soluționare a excepției netimbrării acțiunii reclamantei, întrucât soluția instanței de apel este legală, prevederile art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 fiind corect aplicate.

Astfel, potrivit dispozițiilor anterior menționate "Sunt scutite de taxa judiciară de timbru acțiunile și cererile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii de (...) alte instituții publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice" și " (...) în categoria veniturilor publice se includ: veniturile (...) bugetelor locale (...)". Așadar, pentru a fi scutită de la plata taxei de timbru, intimata-reclamantă trebuia să îndeplinească două condiții: să fie instituție publică - fără a distinge între instituțiile publice centrale și cele locale, scutirea operând pentru ambele categorii -, și cererea sa să aibă ca obiect venituri publice.

Prima condiție este îndeplinită, Municipiul Alba Iulia fiind instituție publică locală, potrivit art. 2 pct. 39 și 56 din Legea nr. 273/2006.

Și cea de-a doua condiție este îndeplinită, întrucât în conformitate cu art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, în categoria veniturilor publice se includ, printre altele, veniturile bugetelor locale, iar pretențiile ce fac obiectul acțiunii reclamantei constituie un venit public aparținând unității administrativ-teritoriale, sumele cuvenite urmând a intra în bugetul local, în cazul soluționării favorabile a prezentului litigiu. Din această perspectivă, nu prezintă relevanță faptul că ele nu constituie vărsăminte, în sensul art. 2 pct. 57 din Legea nr. 273/2006, de vreme ce pot fi încadrate în categoria "venituri bugetare", astfel cum sunt enumerate la pct. 58 al aceluiași articol.

Ultima critică privește încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 56 alin. (2) C. proc. civ., prin menținerea soluției de admitere a excepției lipsei capacității de folosință a Consiliului Local al Municipiului Alba Iulia; astfel, a susținut că, în temeiul acestei norme de procedură, care recunoaște posibilitatea entităților fără personalitate juridică de a sta în judecată, Consiliul Local al Municipiului Alba Iulia trebuie să fie parte în proces, întrucât a participat și în litigiul în care s-a constatat nulitatea clauzelor contractuale ale contractului administrativ, prezenta cauză fiind subsecventă acelui litigiu, iar hotărârea trebuie să-i fie opozabilă.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că statuările instanței de apel sunt legale, întrucât consiliul local este autoritate deliberativă la nivelul unității administrativ-teritoriale, iar titular de drepturi și obligații este unitatea administrativ-teritorială Municipiul Alba Iulia, care are personalitate juridică, capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu.

Calitatea de parte a Consiliului Local Alba Iulia în litigiul anterior a fost recunoscută în condițiile factuale ale calității sale de semnatar al contractului a cărui nulitate parțială a fost supusă judecății și în condițiile procesuale ale art. 56 alin. (2) C. proc. civ.

Însă, în cauza de față, prin cererea reconvențională se urmărește obligarea Municipiului Alba Iulia și a Consiliului Local Alba Iulia la plata unei sume de bani, ca efect al anulării, în parte, a contractului încheiat între recurentă și Regia Autonomă de Gospodărie Municipală Alba Iulia, căreia i s-a substituit Consiliul Local Alba Iulia.

Cum exprimarea, de către Consiliul Local Alba Iulia, a consimțământului la încheierea acestui contract a condus la angajarea patrimoniului Municipiului Alba Iulia, rezultă că, în considerarea obiectului cererii reconvenționale, doar unitatea administrativ-teritorială putea sta în proces.

Este lipsită de relevanță, din această perspectivă, critica potrivit căreia Codul administrativ nu era aplicabil, cât timp și reglementarea anterioară indica același statut al consiliului local, de autoritate deliberativă, fără personalitate juridică.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2143/A/02.12.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 aprilie 2023.