ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1001/2022

Ședința publică din data de 11 mai 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15.12.2020 pe rolul Tribunalului Gorj, secția I civilă sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Giurgiu, acordarea daunelor morale în cuantum de 1.000.000 RON pentru prejudiciul suferit urmare a condițiilor de detenție necorespunzătoare, pentru perioda 16.12.2013-16.05.2016 și pentru perioada 10.09.2018-19.09.2019.

În drept, au fost invocate, dispozițiile art. 1349 alin. (1) C. civ.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția de netimbrare, iar în subsidiar a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința nr. 47/25.02.2021, Tribunalul Gorj, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 2013-2016; a respins acțiunea, ca neîntemeiată, pentru perioada 2018-2019.

Prin decizia nr. 275/28.10.2021, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul A..

A arătat recurentul că hotărârea recurată conține motive contradictorii și este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurentul a luat cunoștință de prejudiciul suferit după lecturarea cauzei Florea vs. România, respectiv faptul că într-o celulă care deservește în același timp drept cameră și sală de mese condițiile de igienă nu pot fi decât deplorabile. Față de această împrejurare, dreptul la acțiune nu este prescris.

Recurentul a beneficiat doar teoretic de dispozițiile Legii nr. 169/2017 (210 zile compensatorii), întrucât a primit amânare la liberarea condiționată, astfel încât aceste compensații nu i-au fost de folos.

Suma de 3000 de euro primită cu titlu de despăgubire la CEDO pentru perioada 16.12.2013-16.05.2016 a vizat supraaglomerarea, lipsa de apă, lipsa iluminatului și aerului corespunzător, deci nu a fost acordată pentru lipsa unei săli de mese, condiții precare de igienă, umilințe și înjosiri suferite, cum este prezenta acțiune. Pe de altă parte, această sumă este derizorie, raportat la sumele primite de cetățenii italieni aflați în aceeași situație.

În principal solicită admiterea recursului și admiterea acțiunii, iar în subsidiar solicită admiterea în parte a recursului, respectiv acordarea daunelor morale pentru perioada 20.03.2019-16.05.2019, întrucât în prezent Legea nr. 169/2017 este abrogată iar recurentul se află în amânarea liberării condiționate.

Mai arată recurentul că lezarea demnității, afectarea valorilor precum sănătatea, integritatea fizică și psihică, intimitatea vieții persoanei reprezintă situații creatoare de prejudiciu moral, care în mod direct nu pot fi dovedite, însă proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate.

Invocă dispozițiile art. 251, art. 252 alin. (1), art. 255 alin. (2) C. proc. civ. și solicită obligarea pârâtului la plata daunelor morale solicitate, fie pe toată perioada de detenție, fie pentru perioada 20.03.2019-16.05.2019, referitor la care arată că și instanța de apel a constatat că există acest drept, dar în mod greșit nu a obligat pârâtul la despăgubiri.

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul-pârât penitenciarul Giurgiu a invocat excepția de nulitate a căii de atac pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de recurs prevăzute de lege, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În mod corect instanța de apel a constatat că acțiunea este prescrisă în ceea ce privește perioada anterioară datei de 16.05.2016, iar în ce privește perioada 10.09.2018-18.09.2019, din probele administrate nu a rezultat că recurentul a fost supus unui tratament degradant, având condiții de cazare similare cu ceilalți deținuți.

În cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, recurentul a beneficiat de prevederile Legii nr. 169/2017, având un număr de 210 zile considerate ca executate în baza recursului compensatoriu, iar pentru perioada 16.12.2013-16.05.2016, respectiv 14.09.2018-16.05.2019 a fost despăgubit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu suma de 3000 euro cu titlu de daune materiale, morale și cheltuieli de judecată, urmare a Hotărârii Pădureanu împotriva României.

Penitenciarul Giurgiu a oferit recurentului condiții corespunzătoare de detenție, în cauză neputând fi vorba de supunerea la tratamente inumane sau degradante în sensul art. 3 CEDO.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul a solicitat respingerea excepției de nulitate și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin criticile de nelegalitate deduse judecății și subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul se arată nemulțumit pe de o parte, de modalitatea în care instanța de apel a dispus cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, arătând că în cauză este incident art. 2518 C. civ. care reglementează un termen de prescripție de 10 ani, situație față de care acțiunea nu este prescrisă. Pe de altă parte, apreciază că se impune acordarea de despăgubiri pentru perioada 20.03.2019-16.05.2019, referitor la care chiar instanța de apel a reținut că nu i-au fost aplicate dispozițiile din materia recursului compensatoriu.

Referitor la modalitatea de motivare a hotărârii atacate, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs a fost invocat pur formal, nefiind susținut de argumente care să susțină critica de nelegalitate. Pe de altă parte, hotărârea instanței de apel respectă rigorile legii în ceea ce privește motivarea, respectiv cuprinde motivele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția, apărările formulate în cauză și răspunde tuturor aspectelor cu care a fost învestită, situație față de care în cauză nu este incident motivul de casare invocat.

În ce privește interpretarea și aplicarea normelor de drept material, Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Potrivit art. 2518 C. civ. invocat de către recurent, termenul de prescripție este de 10 ani, în cazul acțiunilor referitoare la "1. drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de preacripție; 2. Repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violență ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința; 3. Repararea prejudiciului adus mediului înconjurător."

Prin memoriul de recurs se pretinde că recurentul se află în situația prevăzută de pct. 2 teza ultimă a textului legal anterior menționat, respectiv, prin faptul că se află în starea de detenție recurentul ar fi o persoană aflată în imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința, fapt ce ar atrage în cauză termenul de prescripție specială de 10 ani instituit de această normă.

În susținerea stării de persoană aflată în imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința, recurentul afirmă că datorită stării de privare de libertate nu s-a putut opune unor pretinse abuzuri ale pârâtului constând fie în neacordarea zilelor executate suplimentar, potrivit legislației speciale în materie (Legea nr. 169/2017, Legea nr. 254/2013), fie prin condițiile de detenție necorespunzătoare în ce privește servirea mesei în penitenciar.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 2518 C. civ. nu sunt incidente cauzei pendinte, recurentul nefiind o persoană aflată în imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința, fapt ce rezultă atât din promovarea prezentului demers judiciar, dar și din inițierea unei acțiuni anterioare în urma căreia recurentul a fost despăgubit de CEDO cu acordarea sumei de 3000 euro pentru perioada 16.12.2013-16.05.2016.

Starea de detenție a unei persoane nu presupune privarea acesteia de drepturile fundamentale recunoscute în plan național și internațional, printre care se regăsesc dreptul la viață, dreptul de a se exprima, de a se apăra, dreptul la un proces echitabil, etc, dovadă în acest sens fiind, așa cum s-a arătat, chiar inițiativele procesuale ale recurentului, care nu a fost restricționat în vreun fel în a-și valorifica pretențiile în instanță.

Calitatea condițiilor de detenție sub aspectul invocat în prezenta acțiune (servirea mesei într-un spațiu și o modalitate inadecvate) nu se circumscrie unor pretinse abuzuri din partea intimatului împotriva cărora recurentul nu s-ar fi putut opune, câtă vreme acesta a formulat prezenta acțiune în pretenții, rezultând astfel că nu este împiedicat în a recurge la calea jurisdicțională atunci când apreciază că este cazul.

Prin urmare, față de cele arătate, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 2517 C. civ. privind termenul de prescripție de 3 ani, socotit de la data când recurentul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, respectiv data consumării fiecărei zile de detenție.

În acest context și raportat la momentul introducerii acțiunii (11.12.2020), în mod corect au fost constatate ca fiind prescrise pretențiile aferente perioadei 16.12.2013-16.05.2016, iar susținerea recurentului în sensul că a realizat că a fost prejudiciat abia la momentul lecturării, cu câteva zile înainte de introducerea acțiunii, a hotărârii CEDO dată în cauza Florea vs România, nu poate fi primită.

Întrucât pentru pretențiile aferente perioadei 10.09.2018-19.09.2019, instanța de apel a menținut soluție primei instanțe, de respingere a acțiunii, ca neîntemeiată, dar a reținut că pentru perioada 20.03.2019-16.05.2019 reclamantului nu i-au fost aplicate, dintr-o eroare de calcul, prevederile recursului compensatoriu, recurentul a apreciat că este îndreptățit să primească despăgubiri pentru această din urmă perioadă, cu argumentul că o astfel de împrejurare este de natură să dovedească fapta ilicită a pârâtului.

Contrar acestor afirmații și pe baza constatărilor de fapt realizate de către instanța de apel, Înalta Curte reține că recurentului i-au fost aplicate dispozițiile recursului compensatoriu pentru perioada 10.09.2018-13.09.2018 și 17.05.2019-19.09.2019, fiind săvârșită o eroare de calcul în ce privește intervalul 20.03.2019-16.05.2019, eroare ce se poate îndrepta în procedura administrativă specifică și nu reprezintă un aspect de nelegalitate care să conducă la admiterea prezentului recurs.

Prin urmare, recurentul beneficiază de un remediu efectiv de a obține o reparație cu privire la perioada mai sus indicată, consecința fiind aceea a înlăturării posibilității de a recurge la acordarea de despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, așa cum a promovat prezentul demers judiciar.

În cauză nu există un drept de opțiune între a cere despăgubiri și reducerea pedepsei cu închisoarea ca formă de compensare, cum eronat pretinde recurentul, câtă vreme acesta are la dispoziție, așa cum s-a arătat, un remediu intern apt să ofere o reparație adecvată și suficientă în cazul constatării încălcării dispozițiilor art. 3 din CEDO, sub aspectul condițiilor de detenție, și anume recursul compensatoriu reglementat de art. 55

1

din Legea nr. 254/2013 (preluat și modificat prin Legea nr. 169/2017), în sensul îndreptării erorii de calcul a zilelor ce se acordă în compensare pentru executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare de detenție.

Așadar, despăgubirea la care se referă recurentul se acordă numai dacă victima încălcării art. 3 din CEDO nu poate obține o reparație adecvată într-un alt mod or, în cauză, o astfel de posibilitate există și este reglementată de lege (care, chiar abrogată fiind, se aplică perioadei de referință indicată de către recurent în cererea de chemare în judecată și care nu a fost constatată ca prescrisă).

De asemenea, recurentul a invocat dispozițiile art. 251, art. 252 alin. (1) art. 255 alin. (2) C. proc. civ., învederând că situația din penitenciare este de notorietate și de necontestat, ținând cont și de condamnările CEDO împotriva României în acest domeniu, iar instanța de apel trebuia să cunoască, din oficiu, că recursul compensatoriu prevăzut de Legea nr. 169/2017 a fost abrogat.

O astfel de critică nu poate fi primită, întrucât notorietatea condițiilor din penitenciare și situația condamnării României la CEDO în materie nu conduc, de plano, la admiterea acțiunii, acestea reprezentând aspecte cu caracter general ce nu pot fi sancționate ca atare de către instanță.

Contrar afirmațiilor recurentului, instanța de apel a reținut că abrogarea dispozițiilor art. 55

1

din Legea nr. 254/2013 nu produce efecte asupra situației acestuia întrucât textul legal se aplică, în continuare, pentru perioada 24.07.2012-22.12.2019, conform art. III din Legea nr. 240/19.12.2019 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1028/20.12.2019, act normativ care a abrogat Legea nr. 169/2017.

Față de cele arătate, rezultă că recurentul are deschisă calea unei acțiuni în despăgubire pentru intervalul 20.03.2019-16.05.2019 numai în măsura în care nu i se va recunoaște beneficiul recursului compensatoriu, iar dispozițiile legale în această materie, deși abrogate, prevăd, în legea de abrogare, aplicarea lor pentru perioada 24.07.2012-22.12.2019 (art. III din legea nr. 240/19.12.2019 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1028/20.12.2019), în care se regăsește inclusă chiar perioada la care face referire recurentul (20.03.2019-16.05.2019).

În ceea ce privește perioada 14.09.2018-19.03.2019, se reține că recurentul a fost despăgubit în baza hotărârii CEDO Pădureanu și alții vs România din 16.05.2019, situație față de care acesta nu mai poate emite pretenții care să privească perioada respectivă, întrucât s-ar ajunge la o dublă reparație, fiind fără relevanță nuanțarea la care se referă recurentul în sensul că acea despăgubire a vizat alte aspecte ale condițiilor de detenție respectiv, supraaglomerarea, lipsa accesului la apă, lipsa iluminatului și aerului corespunzător, în timp ce în prezenta acțiune se invocă lipsa unei săli de mese și condiții precare de igienă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 275 din 28 octombrie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 275 din 28 octombrie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 mai 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.