ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 740/2022

Ședința publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 30 decembrie 2019 în cadrul dosarului nr. x/2016, S.C. A. S.R.L. a solicitat lămurirea și completarea deciziei nr. 2117 din 16 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, sub aspectul (întregirii) pronunțării și asupra capătului nr. 6 al cererii reconvenționale, ce a făcut obiectul cererii completatoare.

Petenta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 444 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 533 din 17 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, cererea de completare și lămurire a deciziei civile nr. 2117 din 16 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 formulată de petenta S.C. A. S.R.L. A completat decizia civilă nr. 2117 din 16 decembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, în sensul că a obligat reclamanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. să restituie pârâtei-reclamante S.C. A. S.R.L. imobilul de la adresa din Municipiul București, Șos. x, ce a făcut obiectul contractului de închiriere dintre părți.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs petenta S.C. B. S.R.L., solicitând admiterea căii de atac formulate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă susține că sunt aplicabile dispozițiile Noului C. civ., față de faptul că părțile au încheiat acte adiționale la contractul de închiriere din 5 august 2011, la 31 octombrie 2013 și 17 octombrie 2014. Astfel, curtea de apel a aplicat în mod greșit prevederile vechiul C. civ. și a reținut că autoarea căii de atac nu avea posibilitatea de a invoca dreptul de retenție în temeiul dispozițiilor art. 2495 - art. 2499 C. civ.. Mai arată că nu este aplicabil art. 189 din Legea nr. 71/2011 deoarece data actului adițional este ulterioară intrării în vigoare a Noului C. civ. și că prin acest act adițional s-a născut un nou raport juridic de închiriere, guvernat de legea nouă.

Recurenta-reclamantă arată că au fost încălcate normele de drept material referitoare la dreptul de retenție la care aceasta era îndreptățită conform art. 1.1 alin. (4) din contractul de închiriere și că lipsa de folosință a imobilului până la despăgubirea recurentei pentru cheltuielile efectuate cu acordul proprietarului nu justifică ideea săvârșirii unei fapte ilicite în sensul art. 1357 C. civ.

Autoarea căii de atac afirmă că instanța de apel nu a corelat dispozițiile art. 6.1 lit. a) din contractul de închiriere cu cele ale art. 1821 alin. (1) C. civ. și că nu a aplicat art. 578, art. 581, art. 583 alin. (1), art. 584 alin. (1), art. 585 alin. (1) lit. a) și alin. (2) deoarece recurenta a fost de bună-credință. Consideră că dovada efectuării cheltuielilor se poate face cu orice mijloc de probă și că intimata a recunoscut efectuarea lucrărilor prin semnarea anexei la contractul de închiriere, iar obligarea recurentei la restituirea imobilului aduce atingere dreptului acesteia la despăgubiri.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. S.R.L. (fostă S.C. A. S.R.L.) a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității recursului și a solicitat respingerea căii de atac.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 29 septembrie 2021 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere cu privire la raport prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității.

Prin încheierea din 2 februarie 2022 au fost respinse excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității recursului, cu motivarea că recurenta-reclamantă justifică un interes în exercitarea caii de atac, întrucât demersul procesual are o finalitate practică din punct de vedere juridic, iar potrivit regulilor prevăzute de art. 457 alin. (1) și art. 483 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă are deschisă calea de atac a recursului. Prin aceeași încheiere a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 533 din 17 iunie 2020 și s-a stabilit termen de judecată la 30 martie 2022, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenta-reclamantă susține că în mod greșit instanța de apel a aplicat dispozițiile C. civ. din 1864 întrucât prin cererea de chemare în judecată, reclamanta S.C. B. S.R.L. a solicitat să se dispună obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. la plata contravalorii investițiilor realizate în imobilul situat în București, șos. x, estimate provizoriu la suma de 195.000 euro (879.177 RON), și să se constate dreptul de retenție al reclamantei asupra imobilului, în baza contractului de închiriere încheiat între părți la 5 august 2011.

Conform prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., "Dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare", iar art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 prevede "contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa". Față de aceste dispoziții legale, nu se poate reține că încheierea unui act adițional ulterior datei de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Noului C. civ., atrage incidența acestui act normativ în ceea ce privește obiectul prezentului litigiu.

Instanța supremă nu va reține restul criticilor exprimate prin cererea de recurs întrucât în calea de atac împotriva deciziei privind cererea de completare și lămurire de dispozitiv, partea nu poate aduce în discuție aspecte legate de fondul cauzei, cum ar fi existența dreptului de retenție, buna-credință, încetarea contractului. Aceste chestiuni au fost deja soluționate prin decizia pronunțată cu ocazia soluționării apelului și pe care partea nu a atacat-o cu recurs, dobândind astfel autoritate de lucru judecat.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 533 din 17 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 533 din 17 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 martie 2022.