ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2117/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. - B. a chemat în judecată pe pârâta C. SRL pentru ca, prin hotărârea ce va pronunța:

2.2. obligarea pârâtei la plata sumei de 6.388,80 RON reprezentând penalități datorate până la data de 20 aprilie 2016 pentru întârzierea plății remunerațiilor menționate la petitul 2.1 din cerere;

2.3.obligarea pârâtei la plata penalităților de 0.5%/zi de întârziere aferente sumei de 2.046,00 RON, datorate de pârâtă începând cu 21 aprilie 2016 și până la data plății efective a acestei sume;

2.4. obligarea pârâtei la plata sumei de 6.004,80 RON, inclusiv TVA, reprezentând remunerație (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în E. din cadrul unității de cazare D., în perioada mai 2013 - aprilie 2016;

2.5. obligarea pârâtei la plata sumei de 13.064,63 RON reprezentând penalități datorate de pârâtă până la data de 20 aprilie 2016 pentru întârzierea plații remunerațiilor menționate la petitul 2.4 din cerere;

2.6. obligarea pârâtei la plata penalităților de 0.5%/zi de întârziere aferentă sumei de 6.004,80 RON, datorate de pârâtă începând cu 21 aprilie 2016 și până la data plații efective a acestei sume;

2.7.obligarea pârâtei la plata sumei de 2.157,60 RON, inclusiv TVA, reprezentând remunerație (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în F. din cadrul unității de cazare D., în perioada mai 2013 - aprilie 2016;

2.8. obligarea pârâtei la plata sumei de 5.605,80 RON reprezentând penalități datorate de pârâtă până la data de 20 aprilie 2016 pentru întârzierea plății remunerațiilor menționate la petitul 2.7 din cerere;

2.9. obligarea pârâtei la plata penalităților de 0.5%/zi de întârziere aferentei sumei de 2.157,60 RON, datorate de pârâtă începând cu 21 aprilie 2016 și până la data plății efective a acestei sume;

2.10. obligarea pârâtei la plata sumei de 2.876,80 RON, inclusiv TVA, reprezentând remunerație (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în F. din cadrul unității de cazare D., în perioada mai 2013 - aprilie 2016;

2.11. obligarea pârâtei la plata sumei de 7.474,40 RON reprezentând penalități datorate de pârâta până la data de 20 aprilie 2016 pentru întârzierea plății remunerațiilor menționate la petitul 2.10 din cerere;

2.12. obligarea pârâtei la plata penalităților de 0.5%/zi de întârziere aferentei sumei de 2.876,80 RON, datorate de pârâta începând cu 21 aprilie 2016 și până la data plății efective a acestei sume; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 8/1996, a drepturilor de autor și a drepturilor conexe, cu modificările ulterioare (în special art. 13 lit. f) art. 15, art. 123

1

alin. (1) lit. e), art. 130 alin. (1) lit. a), art. 131

2

alin. (2) și alin. (8), art. 134 alin. (2) lit. b) și e), art. 139, din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, pe dispozițiile Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 198/2012, cele ale Convenției de la Berna ratificată de România prin Legea nr. 77/1998 și art. 30, alin. (1) și art. 148 și urm. C. proc. civ.

Pârâta S.C. C. S.R.L. a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Pârâta a invocat excepția necompetenței materiale și teritoriale a Tribunalului București.

În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 8/1996, Normele legale la care a făcut referire în cuprinsul prezentei. Noul C. civ., noul C. proc. civ.

Prin Încheierea de la data de 16 noiembrie 2016, instanța a respins ca neîntemeiate excepția necompetenței materiale și excepția necompetenței teritoriale invocate de către pârâtă.

Prin Sentința civilă nr. 548 din 21 martie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția netimbrării și excepția insuficientei timbrări invocate de către pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiate; a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de către pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., B., în contradictoriu cu pârâta C. SRL; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 31.710 RON (exclusiv TVA) reprezentând triplul remunerațiilor corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în perioada mai 2013 - aprilie 2016; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.311,67 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din care 100 RON reprezentând taxă judiciară de timbru și 1.211,67 RON reprezentând onorariu expert; a luat act că reclamanta a înțeles să solicite cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul de avocat pe cale separată.

Împotriva sentinței Tribunalului pârâta C. SRL a formulat apel.

Prin Decizia nr. 1249A din 24 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă C. SRL, împotriva Sentinței civile nr. 548 din 21 martie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., B. și a fost obligată pe apelantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.975 RON.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. SRL, solicitând în baza art. 483 și urm., art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., precum și în baza art. 496 și 497, din același cod, admiterea recursului declarat și în consecință casarea deciziei atacate.

În esență, criticile pârâtei vizează soluția adoptată de instanța de apel referitor la excepțiile necompetenței materiale și teritoriale, precum și la excepția lipsei calității procesuale active, pârâta apreciind că hotărârea dată de prima instanță și menținută de curtea de apel este nelegală, învederând că își menține cele expuse cu ocazia invocării acestor excepții.

Se arată că entitatea autorizată inițial este Asociația "Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - Asociația pentru Drepturi de Autor", denumită pe scurt A., având sediul în București, Calea x, cod 71102, începând cu data de 1 ianuarie 1997, și nu A., Asociația Compozitorilor și Muzicologilor din România, cu sediul în București, str. x, denumire folosită de reclamantă în cauza de față.

În ceea ce privește soluția pronunțată pe fondul pricinii se arată ca aceasta este greșită, susținându-se că în situația în care s-ar avea în vedere că orice persoană juridică sau fizică care deține un restaurant sau bar ori pistă de bowling, piscine și unități de alimentație aferente acestora, devine utilizator de opere muzicale (deoarece se presupune că are în dotare televizoare sau aparate radio), fără a se verifica dacă acestea sunt utilizate pentru comunicarea în mod public a unor opere muzicale care sunt gestionate de către organismele de gestiune colectivă (prin raportarea la repertoriul pe care aceste organisme îl reprezintă), atunci în mod automat aceasta ar dobândi calitatea de debitor, putând fi obligată la plata acestor sume. Or, procedând astfel, în opinia recurentei nu se respectă dispozițiile din Directiva europeană 2001/29/CE, ce prevede în paragraful (31) din preambul că trebuie păstrat un just echilibru între deținătorii de drepturi de autor și drepturi conexe și utilizatori.

Se arată că un organism de gestiune colectivă nu poate solicita remunerație atât timp cât operele care fac obiectul drepturilor sale nu au fost utilizate, utilizarea fiind de esența existenței unei folosiri reale, altfel intrând chiar sub incidența dispozițiilor privind îmbogățirea fără justă cauză.

Intimata nu a făcut dovada repertoriului gestionat, conform obligației impuse prin Deciziile ORDA 266/2011, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 198/2012, nu a fost la sediul societății pârâte pentru a constata comunicarea operelor muzicale pe care le gestionează, astfel că nu se poate afirma că există o faptă ilicită, producătoare de prejudiciu în patrimoniul acesteia, cu privire la care ar exista și un raport de cauzalitate.

Pentru aceste considerente, nu se poate susține că pârâta a săvârșit o faptă ilicită sau că ar fi cauzat vreun prejudiciu în patrimoniul reclamantei.

Intimata A., B. nu a formulat întâmpinare în termenul legal prevăzut de art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 alin. (5) C. proc. civ.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește excepția necompetenței materiale a tribunalului de a judeca în primă instanță prezentul litigiu, este de reținut că litigiul de față are ca obiect plata unor sume reprezentând despăgubiri/remunerație datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în unitatea de cazare D., E., F. și G. situate în Odorheiul Secuiesc, comunicare publică a operelor muzicale realizată de pârâta în perioada mai 2013 - aprilie 2016, fără autorizație licență neexclusivă încheiată cu A..

Acest litigiu are natura unui litigiu în materia proprietății intelectuale, întrucât izvorăște din pretinsa încălcare a unor drepturi conexe dreptului de autor, așadar, a unor drepturi de proprietate intelectuală reglementate de legea specială privind dreptul de autor și drepturile conexe, respectiv Legea nr. 8/1996. De asemenea, se reține că este vorba despre o cerere evaluabilă în bani, față de caracterul patrimonial al dreptului subiectiv dedus judecății.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, noul C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, în vigoare din data de 15 februarie 2013, nu prevede competența tribunalului de soluționare în primă instanță a litigiilor în materia proprietății intelectuale. Pe de altă parte, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., orice alte cereri evaluabile în bani (raportat la cele de la lit. a) - j), după caz), în valoare de până la 200.000 RON, sunt de competența judecătoriei, ceea ce ar însemna că, dacă s-ar aplica în speță criteriul valoric, judecătoria ar fi instanța competentă să soluționeze cererea de față.

Cu toate acestea, competența de primă instanță în materia proprietății intelectuale aparține tribunalului, ca instanță de drept comun, indiferent de valoarea obiectului cererii, pentru considerentele ce vor fi expuse.

După cum rezultă din expunerea de motive a proiectului legii privind noul C. proc. civ., prin adoptarea noii reglementări s-a intenționat reașezarea competenței materiale, astfel încât să conducă atât la apropierea justiției de cetățean, cât și la o justiție previzibilă prin unitatea soluțiilor jurisprudențiale. În acest context, s-a avut în vedere ca judecătoria să judece cauzele de valoare mică și/sau de complexitate redusă, dar de o mare frecvență în practică.

Față de intenția legiuitorului exprimată în motivele care au justificat crearea unui nou cadru legislativ în materia procesului civil, rezultă că enumerarea expresă din art. 94 a materiilor care atrag competența judecătoriei vizează cauzele civile stricto sensu, anume cele reglementate de C. civ., dovadă în acest sens fiind materiile indicate la pct. 1 lit. a) - j), care, într-adevăr, sunt susceptibile de a fi considerate ca fiind frecvente în practică și având un grad redus de complexitate.

Nu au fost avute în vedere acele materii care, fără a fi propriu-zis civile, sunt reglementate, de regulă, prin legi speciale, ale căror dispoziții se completează cu legislația civilă și/sau procesual civilă. Este vorba despre acele materii în care se pot înființa secții specializate sau complete specializate în cadrul secțiilor civile, în temeiul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noul C. proc. civ., coroborat cu normele din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, incidente în funcție de gradul instanței.

În privința acestor materii, nu se poate vorbi despre o frecvență în practică a cauzelor comparabilă cu cea a cererilor enumerate în art. 94, presupunând, de asemenea, un grad de complexitate mai ridicat decât al acelor cereri, ceea ce face ca valoarea obiectului cererii să nu fie esențială în determinarea competenței de soluționare în primă instanță.

Materia proprietății intelectuale se încadrează în categoria celor care nu pot fi considerate ca fiind atribuite prin lege în competența judecătoriei, întrunind exigențele arătate anterior, motiv pentru care litigiile în această materie sunt de competența de primă instanță a tribunalului, în aplicarea art. 95 C. proc. civ.

Art. 95 pct. 1, care prevede că tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, consacră plenitudinea de competență a tribunalului pentru judecata în fond în primă instanță, astfel cum rezultă și din expunerea de motive a proiectului legii privind noul C. proc. civ.

În atare context, art. 94 - ce enumeră expres, însă neexhaustiv, cererile date în competența judecătoriei -, reprezintă o normă de excepție de la regula instituită prin art. 95 pct. 1, în sensul că ceea ce nu intră în competențele atribuite judecătoriei este de competența tribunalului, ca instanță de drept comun.

Dat fiind că litigiile în materia proprietății intelectuale nu se încadrează printre cele enumerate în art. 94 pct. 1, nici măcar la lit. k), pentru considerentele expuse anterior, rezultă că sunt de competența în primă instanță a tribunalului.

Confirmarea acestei interpretări este dată de faptul că legiuitorul, după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ. nu a modificat competența specială a tribunalului în domeniile brevetului de invenție și mărcilor și indicațiilor geografice, ce fac parte la rândul lor din materia proprietății intelectuale.

În ceea ce privește excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București de a judeca în primă instanță prezentul litigiu, așa cum s-a reținut anterior litigiul de față are ca obiect plata unor sume reprezentând despăgubiri/remunerație datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în unitatea de cazare D., E., F. și G. situate în Odorheiul Secuiesc, comunicare publică a operelor muzicale realizată de pârâta în perioada mai 2013 - aprilie 2016, fără autorizație licență neexclusivă încheiată cu A., cerere întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a pârâtei.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susține greșita interpretare a prevederilor art. 107 raportat la art. 113 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ.

Potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ., regula generală în materie, "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

Potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., ce reglementează un caz de competență alternativă, în afară de instanțele prevăzute la art. 107 - 112, mai este competentă instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

În speță nu se contestă că acțiunea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 1349 și urm. C. civ.

În schimb recurentul susține că atât fapta ilicită cât și prejudiciul s-au săvârșit/produs la sediul pârâtei întrucât comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental se pretinde a fi fost făcută în unitatea de cazare D., E., F. și G. situate în Odorheiul Secuiesc.

Într-adevăr, fapta ilicită constând în comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental fără plata în prealabil a remunerației datorate titularilor din cazul de față se pretinde a fi fost săvârșită în unitatea de cazare D., E., F. și G. situate în Odorheiul Secuiesc, totuși prejudiciul, care constă în neplata remunerațiilor legal datorate pentru această utilizare s-a produs la sediul reclamantei, aceasta cu atât mai mult cu cât potrivit art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ., în lipsa unei stipulații contrare ori dacă locul plății nu se poate stabili potrivit naturii prestației sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părți ori al uzanțelor obligațiile bănești trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plății.

Faptul că în cauza Pinckney, C-170/12 a CJUE s-a precizat că în materia drepturilor de proprietate intelectuală locul producerii prejudiciului poate diferi de locul producerii evenimentului cauzator de prejudicii în funcție de modalitatea în care se pretinde încălcarea acestui drept, nu contrazice cu nimic cele reținute anterior în favoarea aprecierii ca instanță competentă teritorial a instanței de la locul unde ar fi trebuit plătite remunerațiile datorate, ce fac obiectul prezentului litigiu.

Faptul că în alte cauze unele instanțe au considerat că, în funcție de modalitatea în care s-a pretins încălcarea dreptului de proprietate intelectuală, locul săvârșirii faptei ilicite coincide cu locul producerii prejudiciului, nu poate fi determinant pentru stabilirea competenței în litigiul de față, împrejurările de fapt fiind specifice fiecărei cauze în parte.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, curtea de apel a reținut următoarele:

"(...) A. și A., B. este una și aceeași persoană juridică, care și-a schimbat sediul și denumirea. Aspectul menționat rezultă inclusiv din corespondența purtată în timp între părți, în care apare menționată aceeași sentință de înființare și același Codul fiscal, chiar dacă denumirea este parțial schimbată și este schimbat sediul.

Totodată, reclamanta este organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor aparținând autorilor de opere muzicale, așa cum rezultă din Decizia ORDA nr. 3/1997. Calitatea de organism de gestiune colector a fost stabilită prin chiar cuprinsul Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 266/2011, toate obligațiile utilizatorilor fiind stabilite prin raportare la singurul organism de gestiune colectivă a drepturilor autorilor de opere muzicale - A., conform art. 133 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

Ca atare, reclamanta gestionează colectiv obligatoriu drepturile prevăzute de art. 123

1

alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996 (forma incidentă în prezenta cauză), astfel că are calitate procesuală activă în prezenta cauză, în care se invocă încălcarea drepturilor autorilor de opere muzicale de către pârâtă prin utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică în scop ambiental, fără obținerea în prealabil a autorizațiilor-licență neexclusivă."

În recurs recurenta nu a combătut motivarea referitoare la Codul fiscal identic ci a susținut în continuare lipsa de identitate dintre societatea care a primit calitatea de organism de gestiune colector și reclamanta în cauză pentru că ar avea nume și sediu diferite.

Ținând cont că instanța de apel a ajuns la concluzia identității dintre societatea care a primit calitatea de organism de gestiune colector și reclamanta din cauza de față prin interpretarea coroborată a probelor administrate în cauză, aspect ce ține de temeinicia hotărârii, iar recurenta nu a invocat motive de nelegalitate care să vizeze raționamentul instanței de apel expus în analiza motivelor de apel ce vizau această problemă de drept, Înalta Curte constată că aceste critici nu pot fi analizate în recurs din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește motivele de recurs privind fondul litigiului, recurenta a invocat în primul rând faptul că reclamanta trebuia să facă dovada utilizării efective a televizoarelor și radiourilor pe care s-ar presupune că le-ar avea în dotarea unităților sale (hotel, restaurant, bar etc.) și că nefăcându-se această dovadă nu s-ar respecta prevederile din Directiva europeană 2001/29/CE prevede în paragraful (31) din preambul că un just echilibru trebuie păstrat între deținătorii de drepturi de autor și drepturi conexe și utilizatori, susținere nefondată pentru următoarele considerente.

Referitor la susținerile pârâtei din apel că nu ar avea obligația să solicite eliberarea autorizației neexclusive întrucât nu ar desfășura activitate de comunicare publică în scop ambiental, instanța de apel a reținut următoarele:

"Curtea constată vădit nefondată această susținere, având în vedere că aceasta deține spații în care desfășoară activități care, prin natura lor, presupun și comunicarea publică de muzică în scop ambiental (restaurant, bar, hotel 4*), spații care sunt prevăzute în Metodologia aplicabilă. Mai mult, prin hotărârea pronunțată în cauza C-162/10, CJUE a interpretat noțiunile de «utilizator» și «comunicare publică» prin raportare la difuzarea de fonograme la televizoare și/sau la radiouri instalate în camerele de hotel și a stabilit că, prin instalarea sau punerea la dispoziție a unei astfel de aparaturi în camerele de hotel, precum și a semnalului necesar funcționării acestora, hotelierul are calitatea de "utilizator", realizând acte de "comunicare publică". CJUE a considerat că o intervenție efectuată de către administratorul unui hotel prin care urmărea să confere acces clienților săi la o operă radiodifuzată trebuie considerată o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obține un anumit profit din aceasta în măsura în care oferirea acestui serviciu influențează standardul stabilimentului și, prin urmare, prețul camerelor. Or, clasificarea pe stele a unităților de cazare se realizează ținând seama inclusiv de dotarea acestor unități cu televizoare și asigurarea semnalului.

În mod similar, Curtea a statuat că transmisia de opere radiodifuzate de către administratorul unui bar este realizată în scopul, și este susceptibilă să se repercuteze asupra, frecventării acestui local și, în final, asupra rezultatelor sale economice (Hotărârile SGAE și Football Association Premier League și alții)

Or, din moment ce actele respective sunt de comunicare publică, prin comunicarea publică a fonogramelor sau a altor opere radiodifuzate sunt utilizate nu doar drepturile de proprietate intelectuală aferente producătorilor de fonograme, ci și drepturile de proprietate intelectuală aferente conținutului fonogramelor sau operelor radiodifuzate: drepturile autorilor de opere muzicale, drepturile autorilor de opere scrise, drepturi ale artiștilor interpreți sau executanți etc., ale căror opere sau prestații sunt fixate pe fonograme sau sunt incluse în operele radiodifuzate.

Prin urmare, plecând de la cele statuate de CJUE în cauzele menționate mai sus, rezultă, în mod implicit, că prin instalarea sau punerea la dispoziție de televizoare și/sau radiouri în camerele de hotel, precum și a semnalului necesar funcționării acestora, precum și prin comunicarea publică de fonograme sau opere radiodifuzate în incinta unui bar sau restaurant, hotelierul sau, după caz, deținătorul barului are calitatea de "utilizator" prin "comunicare publică" și a operelor muzicale fixate pe fonograme sau incluse în operele sau creațiile radiodifuzate."

Astfel, instanța de apel a reținut, pe de o parte, prin raportare la hotărârile CJUE menționate că simpla instalare a televizoarelor și/sau a radiourilor în camerele de hotel, restaurante, baruri, etc, și a semnalului necesar funcționării acestora prezumă existența calității de "utilizator" și realizarea de acte de "comunicare publică".

De asemenea, instanța de apel a prezumat din clasificarea pe stele a unităților de cazare care se realizează ținând seama inclusiv de dotarea acestor unități cu televizoare și asigurarea semnalului, că aceste aparate există și în unitățile recurentei, iar recurenta nu a formulat critici de nelegalitate sub acest aspect.

Or, ceea ce este caracteristic prezumțiilor legale este faptul că răstoarnă sarcina probei. Astfel, în speță, pârâtei îi revenea sarcina să probeze inexistența acestor aparate și a semnalului necesar funcționării acestora, și astfel a neutilizării operelor gestionate colectiv de către reclamantă, ceea ce în speță nu s-a susținut că s-ar fi întâmplat.

Recurenta a mai invocat faptul că facturile proforma nu s-ar putea înregistra în contabilitate, ci doar facturile fiscale, mai ales că nu ar exista un contract scris între cele două entități, deci că ele nu ar putea sta la baza unor solicitări ulterioare de a achita sumele de bani ce figurează în acestea.

Cu privire la această susținere se constată că nu a fost invocată în apel și, ca atare, nu poate fi analizată în recurs conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Atâta timp cât remunerația care face obiectul prezentului litigiu este aferentă unui mod de utilizare a operei muzicale în scop ambiental, diferit de modul de utilizare a operei muzicale prin radiodifuzare, de exemplu, nu se poate reține existența unei duble taxări din simplul fapt că programele sunt furnizate prin societăți de televiziune prin cablu care la rândul lor achită sume de bani către aceste organisme de gestiune colectivă a drepturilor de autor. De altfel, atâta timp cât aceste taxe se colectează în temeiul unor metodologii adoptate potrivit legii nu se poate susține în sine nelegalitatea acestora.

Este nefondată și susținerea recurentei în sensul că reclamanta nu ar fi făcut dovada repertoriului gestionat.

Sub acest aspect instanța de apel a reținut că "apelantei, în calitate de utilizator de opere muzicale în scop ambiental, îi revenea obligația prevăzută la pct. 1 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 266/2011 potrivit căruia:

"Utilizatorii de opere muzicale în scop ambiental au obligația ca, înaintea oricărei utilizări de opere muzicale, să obțină din partea A. autorizația licență neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale și să plătească remunerații potrivit tabelului din prezenta metodologie, indiferent de durata efectivă a utilizării.""

Potrivit dispozițiilor art. 123

1

alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996 - Gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi: (...) e) dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, cu excepția proiecției publice a operelor cinematografice, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.

Ca atare, în speță, raportat la prevederile legale menționate anterior, nu se poate reține existența vreunui motiv de nelegalitate sub acest aspect.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. SRL împotriva Deciziei nr. 1249A din data de 24 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2019.

GGC - LM