ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 737/2022
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 737/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)
Ședința publică din data de 30 martie 2022
Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Fetești la 22 iunie 2016, sub nr. x/2016, astfel cum a fost precizată la 12 septembrie 2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator special B. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București anularea actului de reziliere a contractului de arendă nr. x din 7 decembrie 2005, cuprins în adresa din 2 martie 2016.
Prin înscrisurile depuse la 19 iulie 2016, reclamanta a menționat că se află în procedura insolvenței și că a fost numit administrator judiciar CII C..
Pârâta Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București a depus întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătorie Fetești și a solicitat declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
Prin sentința civilă nr. 36 din 19 ianuarie 2017, Judecătoria Fetești a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/2017.
Prin sentința civilă nr. 2361/2017 din 31 martie 2017, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2017.
Prin încheierea de la 17 mai 2017 s-a dispus trimiterea cauzei către secția a VI-a Civilă a Tribunalului București pentru a fi repartizată unui complet specializat în litigii cu profesioniștii.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2017*.
Prin sentința civilă nr. 131 din 18 ianuarie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator special B..
Prin decizia civilă nr. 2295 din 12 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în complet de divergență, cu majoritate, a admis apelul formulat de reclamantă, a anulat sentința civilă apelată și a admis cererea de chemare în judecată, a declarat nul actul juridic nr. 1353 din 2 martie 2016 emis de pârâta Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București.
Prin decizia nr. 959 din 4 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarata de pârâtă, a casat decizia civilă nr. 2295 din 12 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a decide astfel, instanța supremă a constatat întemeiată critica recurentei referitoare la dispozițiile de drept substanțial incidente în cauză și a reținut că, față de data încheierii actului adițional nr. x la contractul de arendă prin care a fost introdus pactul comisoriu, respectiv 7 iulie 2015, în temeiul art. 5 din Legea nr. 71/2011, actul adițional este guvernat de dispozițiile Noului C. civ.. A mai reținut că legalitatea manifestărilor de voință ale părților întemeiate pe clauzele acestuia nu poate fi analizată decât din perspectiva normelor de drept stabilite corect ca fiind incidente, și nu din perspectiva dispozițiilor C. civ. din 1864, cum în mod greșit a procedat curtea de apel.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. x/2017**.
Prin decizia civilă nr. 34 din 14 ianuarie 2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator special B. și prin administrator judiciar CII C. și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 6.728 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator special și prin administrator judiciar, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.
Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:
Recurenta-reclamantă arată că decizia curții de apel nu este motivată întrucât au fost preluate apărările pârâtei și nu au fost analizate argumentele prezentate de reclamantă referitoare la nerespectarea dispozițiilor art. 123 din Legea nr. 85/2014 la momentul rezilierii contractului de arendă și la faptul că administratorul judiciar al recurentei a primit notificarea de reziliere la 2 martie 2016, după deschiderea procedurii de insolvență, aceasta fiind lipsită de efecte în raport de prevederile art. 75 din același act normativ. Mai arată că nu este moivată nici mențiunea din dispozitivul deciziei recurate prin care reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Autoarea căii de atac susține că au fost încălcate prevederile art. 501 C. proc. civ. în sensul că instanța de apel, în rejudecare, nu a ținut cont de cele stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la legea aplicabilă, respectiv Noul C. civ.. Afirmă că decizia nu face referire la niciun temei de drept. Susține că nu au fost respectate dispozițiile art. 452 din același cod în sensul că în mod greșit au fost acordate pârâtei în apel, cu ocazia rejudecării, cheltuielile reprezentând taxa de timbru aferentă recursului din primul ciclu procesual.
Aceeași parte arată că au fost greșit aplicate prevederile art. 123 din Legea nr. 85/2014 care reglementează situația contractelor în derulare la momentul deschiderii procedurii de insolvență și în temeiul căruia toate contractele sunt menținute, iar clauzele care prevăd încetarea contractelor motivat de incidența procedurii de insolvemță sunt nule de drept. Apreciază că instanța de apel a încălcat rolul autorității judecătorești întrucât a permis intimatei să constate rezilierea contractului de arendă după bunul său plac, fără a fi cenzurată de instanță.
Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.
Intimata-pârâtă Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară București a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului și excepția lipsei de interes.
Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.
Prin încheierea din 17 noiembrie 2021 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.
Prin încheierea din 2 februarie 2022 au fost respinse excepția nulității recursului întrucât din cererea de recurs se desprind critici care pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și excepția lipsei de interes, Înalta Curte apreciind că recurenta justifică un interes raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și al cererii de recurs. Prin aceeași încheiere a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar CII C. și administrator special B. împotriva deciziei civile nr. 34 din 14 ianuarie 2021 și s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului în ședință publică la 30 martie 2022.
Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.
Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenta-reclamantă susține că instanța de apel nu a respectat indicațiile din decizia de casare în sensul că nu a indicat temeiul de drept din Noul C. civ. pe care se bazează soluția pronunțată deoarece din considerentele hotărârii recurate rezultă că efectele actului adițional la contractul de arendă nr. x din 7 iulie 2015 au fost analizate în raport de dispozițiile Noului C. civ., astfel cum a indicat instanța supremă prin decizia pronunțată în recurs, în primul ciclu procesual. Astfel, curtea de apel a reținut că prevederile art. 10.5, introduse prin acest act adițional, reprezintă un pact comisoriu conform căruia simpla neexecutare a obligației echivalează cu punerea în întârziere a debitorului și că acest pact comisoriu a fost activat prin manifestarea expresă de voință a intimatei-pârâte exprimată prin adresa din 3 decembrie 2015, în sensul rezilierii contractului de arendă în situația în care recurenta nu achita facturile emise. Această configurație a pactului comisoriu reflectă viziunea Noului C. civ. de a da posibilitatea părților să formuleze clauzele contractuale astfel încât rezoluțiunea sau rezilierea să se producă de plin drept, fără intervenția instanței de judecată.
Vor fi înlăturate și criticile prin care se susține că nu au fost corect aplicate dispozițiile art. 452 C. proc. civ. referitoare la dovedirea existenței și întinderii cheltuielilor de judecată cel mai târziu până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului întrucât suma de 6.728 de RON menționată în dispozitivul deciziei atacate reprezintă taxa judiciară de timbru pe care pârâta a achitat-o pentru soluționarea recursului în primul ciclu procesual și pe care a solicitat-o cu titlu de cheltuieli de judecată, astfel cum rezultă din practicaua deciziei nr. 959 din 4 iunie 2020 și din praticaua deciziei recurate. Față de faptul că recursul a fost admis, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, neprimind o soluție pe fond, se constată că norma de procedură a fost respectată, în mod corect fiind obligată reclamanta la plata acestei sume cu ocazia soluționării apelului în rejudecare.
Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Instanța supremă nu va reține criticile prin care se arată că decizia recurată nu este motivată întrucât instanța de apel s-a conformat celor indicate de Înalta Curte prin decizia de casare nr. 959 din 4 iunie 2020 și a reținut că se aplică prevederile Noului C. civ.. Analizând situația de fapt din această perspectivă, curtea de apel a reținut că părțile au inclus în contractul de arendă un pact comisoriu, activat de neîndeplinirea obligațiilor de către recurentă, și și-a construit propriul raționament plecând de la această premisă, statuând că rezilierea de drept a contractului de arendă a intervenit înainte de data deschiderii procedurii insolvenței împotriva recurentei-reclamante. Înalta Curte constată că decizia recurată conține o motivare logică și suficientă, care respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Referitor la susținerile recurentei în sensul nemotivării soluției de acordare a cheltuielilor de judecată cu privire la natura acestora, acestea nu justifică reformarea hotărârii atacate întrucât partea avea la dispoziție mijlocul procedural al lămuririi dispozitivului, astfel cum este prevăzut de art. 443 C. proc. civ.. Autoarea căii de atac nu a solicitat lămurirea hotărârii pronunțate, ci a contestat în calea de atac a recursului pretinsa omisiune a instanței de a preciza ce reprezintă suma la plata căreia a fost obligată partea, nesocotind prevederile art. 445 din același cod potrivit cărora îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 442 - 444 C C. proc. civ.
Înalta Curte reține că recurenta nu a formulat critici care să poată fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., care permit casarea unei hotărâri atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a altei hotărâri.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.
Instanța supremă va înlătura criticile prin care recurenta susține că nu au fost respectate prevederile art. 123 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență întrucât aceste dispoziții legale nu se aplică în situația de față. Conform acestui articol, "Contractele în derulare se consideră menținute la data deschiderii procedurii, art. 1.417 din C. civ. nefiind aplicabil."
Din textul de lege rezultă cu evidență că situația premisă este aceea a existenței unui contract în derulare la data deschiderii procedurii. Astfel cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 42/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept având ca obiect, în esență, interpretarea prevederilor art. 123 alin. (1) și (3) din Legea nr. 85/2014, în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în rezilierea unui contract cu executare succesivă, în speță contract de arendă, "pentru ca un contract să fie considerat în derulare și deci menținut, este esențial și necesar ca niciuna dintre cauzele de încetare a contractului, stabilite legal sau convențional, să nu fi intervenit cu caracter definitiv până la data deschiderii procedurii insolvenței." Or, curtea de apel în mod corect a constatat că rezilierea de drept a contractului de arendă, în modalitatea agreată de părți prin actul adițional la acesta, a intervenit înainte de deschiderea procedurii insolvenței, contractul nemaifiind în derulare la acea dată.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar CII C. și administrator special B. împotriva deciziei civile nr. 34 din 14 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR CII C. ȘI ADMINISTRATOR SPECIAL B. împotriva deciziei civile nr. 34 din 14 ianuarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 martie 2022.