ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2582/2021

HOTĂRÂRE

24.11.2021

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2021
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2582/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24 februarie 2020 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, inițial sub număr de dosar x/2020, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apărării Naționale, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul la plata sumelor, actualizate cu indicele inflației la data plății, reprezentând contravaloarea dreptului la diurnă și a dreptului pentru facilitarea legăturii cu familia și recreere pentru perioada/perioadele în care fiecare și-a desfășurat atribuțiile de serviciu prin detașare în cadrul unor misiuni de menținere a păcii, organizate de către Organizația Națiunilor Unite; au mai solicitat obligarea pârâtului la plata unor daune-interese, reprezentând echivalentul dobânzii legale calculate pentru fiecare sumă în parte de la data scadenței și până la data efectuării efective a plății, pentru neplata până în prezent a obligațiilor învederate la punctul anterior, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 30 alin. (1) și (3) coroborate cu prevederile art. 59, art. 83, art. 148 alin. (1) și cu prevederile art. 194 din C. proc. civ., art. 269 alin. (1) și (3) din Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011, art. 27 din O.G. nr. 137/2000.

Prin încheierea din 22 octombrie 2020, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a respins excepția necompetenței funcționale, iar în privința excepției necompetenței teritoriale a dispus disjungerea cererilor formulate de 1. B. 2. C. 3. D. și F. 4. E. 5. H. 6. I. 7. L., R., EE., HH. 8. M. 9. N., DD. 10. O. 11. S., Y. 12. T. 13. U., W. 14. V. 15. AA. 16. BB. 17. GG. și formarea a noi dosare, pentru discutarea excepției necompetentei teritoriale.

În cazul reclamanților L., R., EE. și HH. a fost format dosarul nr. x/2020.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2020, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în temeiul art. 177 C. proc. civ., a anulat dispozițiile de la termenul din 22 octombrie 2020, cu motivarea consemnată în încheierea dispusă în dosarul nr. x/2020 și a repus în discuție excepția necompetenței funcționale și măsura disjungerii, fiind respinsă excepția necompetenței funcționale și menținută soluția disjungerii.

Prin sentința civilă nr. 6471 din 19 noiembrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei formulată de reclamanții L., R., EE. și HH., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în favoarea Tribunalului Constanța.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul București a reținut că potrivit dispozițiilor art. 269 din Codul Muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform legii.

S-a arătat că, în ceea ce privește competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă, potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea 62/2011 a dialogului social:

"cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de munca reclamantul."

În speță, la data introducerii acțiunii, reclamanții nu aveau domiciliul si nici locul de munca in municipiul București.

Reclamanții au susținut că Tribunalul București a fost sesizat întrucât angajatorul lor era Ministerul Apărării Naționale, acesta fiind cel care a dispus detașarea în misiunile din afara tării, însă din cuprinsul acțiunii rezultă că reclamanții au fost detașați anterior anului 2019. În ipoteza în care la data sesizării instanței locul de muncă ar fi fost în afara țării (misiune externă), Tribunalul București a apreciat că domiciliul reclamanților ar fi fost criteriul de stabilire a competenței teritoriale.

Instanța a reținut că dispozițiile art. 59 C. proc. civ. cu privire la coparticiparea procesuala activă nu sunt aplicabile, față de caracterul intuitu personae al raporturilor de muncă. Legătura strânsă între obiectul și cauza cererilor formulate de către reclamanți nu există, invocarea acelorași dispoziții legale nefiind suficienta pentru a atrage incidenta dispozițiilor art. 59 C. proc. civ., nici măcar dacă reclamanții ar fi fost detașați în aceeași perioadă sau în cadrul acelorași misiuni, ceea ce nu este cazul după cum rezultă din cuprinsul cererii. Împrejurarea că reclamanții au formulat o singura cerere de chemare în judecată, fiind reprezentați în cauză de același avocat nu presupune existența unui caz de acțiune colectivă ca în cazul cererilor formulate de către sindicate, acestea din urmă având legitimitate procesuală recunoscută printr-o dispoziție legală specială, art. 28 din Legea nr 62/2011. Dacă s-ar accepta argumentul reclamanților Tribunalul București ar deveni singura instanța competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze toate cererile formulate de personalul militar din întreaga țară, cu eludarea dispozițiilor imperative ale art. 210 din Codul muncii.

Așa fiind, reținându-se, totodată, că cei patru reclamanți nu au făcut dovada că ar fi avut la data sesizării instanței, locul de muncă în mun. București, tribunalul a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența soluționării cauzei, în favoarea Tribunalului Constanța, în a cărui circumscripție se află domiciliile reclamantilor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub același număr de dosar.

Prin încheierea din 2 iulie 2021 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul Constanța a reținut, în esență, incidența normelor relative la coparticiparea procesuală activă, art. 59 C. proc. civ., și aplicabilitatatea prevederilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, arătând astfel că Tribunalul București a fost legal sesizat, fiind competent material și teritorial a soluționa cauza, neavând nici o relevanță că există și reclamanți cu domiciliul în jud. Constanța.

Împrejurarea că Tribunalul București a dispus măsura disjungerii cererilor a fost apreciată ca nefiind de natură să înlăture prorogarea de competență, cu consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, în acest sens fiind și decizia nr. 5028 din 20 noiembrie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului București competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Se reține că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2020, mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezenta cauză (L., R., EE. și HH.) au învestit instanța de judecată cu soluționarea unui litigiu de muncă, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, solicitând obligarea acestuia la plata dreptului la diurnă și a dreptului pentru facilitarea legăturii cu familia și recreere pentru perioada/perioadele în care fiecare și-a desfășurat atribuțiile de serviciu prin detașare în cadrul unor misiuni de menținere a păcii, organizate de către Organizația Națiunilor Unite, precum și la plata de daune-interese.

În cauză, reclamanții L., R., EE. și HH. își au domiciliile în județul Constanța, iar locul de muncă în București.

Este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, conform cărora:

"conflictul de muncă are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative".

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii ce reprezintă dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Totodată, conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social care completează art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, iar art. 216 din același act normativ stipulează că:

"Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

Rezultă că, în ipoteza conflictelor individuale de muncă (cum este și cauza dedusă judecății), reclamantul are dreptul de opțiune între instanța locului domiciliului sau a locului de muncă. Însă odată făcută această opțiune de către reclamant, în sensul alegerii instanței în a cărei circumscripție se află locul său de muncă (ce se află în sfera de competență a Tribunalului București), reclamantul nu mai poate reveni, pârâții nu mai pot cere declinarea competenței, iar instanța, dacă a fost corect sesizată (fără încălcarea normelor imperative de competență), nu poate, din oficiu, să își decline competența.

Este adevărat că prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 consacră un drept de opțiune al reclamantului salariat, însă aceste norme rămân imperative, deoarece cererile "se adresează" (în mod imperativ) exclusiv celor două instanțe determinate de legiuitor (nefiind utilizată sintagma "se pot adresa").

Astfel, aceste prevederi legale consacră o competență teritorială exclusivă, fundamentată pe principiul protecției salariaților și odată exercitat dreptul de opțiune, alegerea devine irevocabilă.

Din perspectiva acestor texte de lege, care reprezintă dreptul comun în materie, competența de soluționare a cererii formulate de reclamanții L., R., EE. și HH. aparține Tribunalului București, aceasta fiind instanța în a cărei circumscripție își au reclamanții locul de muncă.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cererii formulate de reclamanții L., R., EE. și HH., în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.