ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 451/2021

Ședința publică din data de 23 februarie 2021

Asupra conflictului negativ de competență:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 15.10.2019 sub nr. x/2019, astfel cum a fost precizată la data de 19.11.2019 și la data de 19.12.2019, reclamanții, A., B., C., D., E., F., G. și H., au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apărării Naționale, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: recunoașterea dreptului reclamanților de a beneficia de plata sporului pentru condiții grele de muncă și a sporului pentru încordare psihică foarte ridicată pe toată perioada în care și-au desfășurat activitatea în mod efectiv în cadrul MApN și obligarea pârâtului la plata unei sume compensatorii actualizate cu rata inflației care să acopere neacordarea celor două sporuri în perioada activării în cadrul MapN; obligarea pârâtului MApN la plata sporului pentru condiții grele de muncă și a sporului pentru încordare psihică foarte ridicată în continuare, ulterior rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța în cauză, atât timp cât reclamanții vor îndeplinii condițiile prevăzute de lege și legislația în domeniu acordării celor două beneficii salariale nu se va modifica, către reclamanții A., B. și D.; obligarea pârâtului la plata unor daune-interese reprezentând echivalentul dobânzii legale calculate pentru fiecare sumă în parte de la data scadenței și până la data efectuări efective a plății, pentru neplata până în prezent a obligațiilor învederate la punctul anterior; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că în calitate de cadre militare în activitate au avut statutul de personal aeronautic în cadrul armatei Române, fiind angajați ai Ministerului Apărării Naționale. Au deținut în perioada 2016-prezent și dețin în continuare titlul de clasificare în specializarea parașutiști militari, în sensul prevederilor Statutului personalului aeronautic din aviația militară a României, aprobat prin Legea nr. 35/1990, cu modificările si completările ulterioare. În toată perioada în care aveau dreptul la plata sporului pentru condiții grele de muncă și a sporului pentru încordare psihică foarte ridicată, colegi ai reclamanților, având aceeași specialitate de parașutist militar în cadrul aviației militare a României, au primit cele două sporuri în mod constant pe toată perioada anului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii coroborate cu prevederile art. 30 și art. 194 alin. (1) din C. proc. civ.

La data de 26.11.2019 pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale pentru reclamanții C., D. și F., excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, excepția inadmisibilității acțiunii în constatare și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.09.2016 -14.10.2016, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 13.01.2020 instanța a dispus disjungerea acțiunii formulate de către reclamantul F. și formarea prezentului dosar nr. x/2020, în cadrul căruia a rămas în pronunțare pe excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, invocate de pârât.

Prin sentința nr. 154 din 13 ianuarie 2020 Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetentei teritoriale a instanței, invocată de pârât și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Pentru a pronunța această soluție s-a reținut că domiciliul reclamantului F. este în Petroșani, județul Hunedoara astfel că, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (1) și (2) Codul muncii și a dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 24.02.2020.

Prin sentința nr. 887 din 27 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Hunedoara, secția I-a civilă, invocată de reclamantul F.. A fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale. S-a constatat existența unui conflict negativ de competență între Tribunalul Hunedoara, secția I civilă și Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și s-a dispus trimiterea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

În motivarea soluției s-a reținut că potrivit art. 269 alin. (3) Codul muncii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți, iar potrivit art. 59 C. proc. civ. mai multe persoane pot fi reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

S-a constatat că acțiunea a fost disjunsă dintr-o acțiune formulată de mai mulți reclamanți, printre care și reclamantul, având un obiect identic, iar Tribunalul București s-a declarat competent în Dosarul nr. x/2019, din punct de vedere teritorial, prin raportare la domiciliul celorlalți reclamanți.

Întrucât conform 269 alin. (3) Codul muncii cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți, iar reclamantul din cauza de față a optat pentru instanța competentă de la domiciliile celorlalți reclamanți, Tribunalul Hunedoara a reținut că nu este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza, ci Tribunalul București, instanță pentru care reclamantul a optat deja.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12 octombrie 2020.

Înalta Curte, fiind sesizată conform art. 135 C. proc. civ., constată că în cauză există un conflict negativ de competență în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, motiv pentru care va stabili competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara, pentru următoarele considerente:

În cauza dedusă judecății, instanța a fost învestită să se pronunțe asupra cererii reclamanților privind unele drepturi salariale.

Cauza a fost disjunsă în ce-l privește pe reclamantul F. cu domiciliul în județul Hunedoara, fiind astfel format prezentul dosar.

Potrivit art. 269 din Codul muncii, conflictele de muncă se judecă de către instanța competentă în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, în timp ce art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, fiind, deci, reglementată în mod expres competența teritorială exclusivă în privința litigiilor de muncă.

Dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii permit derogarea de la normele de competență teritorială exclusivă în caz de coparticipare procesuală activă, dar numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ.

Potrivit art. 59 C. proc. civ., coparticiparea procesuală activă este permisă dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile părților au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

Or, reclamantul a invocat drepturi proprii rezultate din raporturile de serviciu derulate în cadrul pârâtului, fără însă a se constata existența unei legături suficient de strânse cu drepturile proprii ale celorlalți reclamanți solicitate în contradictoriu cu același pârât, pentru a justifica judecarea acestora împreună.

Prorogarea de competență este înlăturată de faptul că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, întrucât hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influențeze hotărârea asupra alteia, fiecare dintre reclamanți solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă derulat cu unitatea angajatoare.

Prin urmare, față de inexistența coparticipării procesuale active, prorogarea de competență teritorială a Tribunalului București, nu devine incidentă, fiind aplicabile dispozițiile enunțate anterior cu privire la instanța competentă să soluționeze litigiile de muncă.

Față de considerentele expuse, prin raportare la domiciliul reclamantului, astfel cum este indicat în înscrisurile atașate dosarului, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ. va stabili competența de soluționare în favoarea Tribunalului Hunedoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,23 februarie 2021.