ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5028/2018

HOTĂRÂRE

20.11.2018

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5028/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Ședința publică din data de 20 noiembrie 2018

Asupra conflictului negativ de competență, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 09.03.2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apărării Naționale, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate că au dreptul de a beneficia de plata simultană a primei de clasificare și a titlului de specialist de clasă, în vederea includerii acestor beneficii salariale în baza de calcul pentru stabilirea și calcularea pensiei militare și să oblige pârâtul la plata către reclamanți a unei sume compensatorii, actualizate cu indicele de inflație la data plății, care să acopere, retroactiv, diminuarea veniturilor salariale avute în plată la 31.12.2012, ca urmare a încetării plății simultane a primei de clasificare și a titlului de specialist de clasă și menținerii în plată a dreptului cu procentul cel mai mare, începând cu data de 01.02.2015 până la data trecerii fiecărui reclamant în rezervă; de asemenea, au solicitat obligarea pârâtului la plata unor daune interese, reprezentând echivalentul dobânzii legale, calculate pentru fiecare sumă în parte, de la data scadenței până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au invocat dispozițiile art. 269 alin. (1) din Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011, art. 30 C. proc. civ. si art. 27 din O.G. nr. 137/2000.

La termenul de judecată din data de 25.06.2018, instanța a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanții D., G. și A. și a rămas învestită cu acțiunea formulată de B., C., E., F., H., I. și J..

Prin sentința civilă nr. 5235/25.06.2018, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Conform art. 210 din Legea nr. 62/2011, lege specială ce se aplică cu prioritate față de Codul muncii, cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Or, în speță, reclamanții au domiciliul în județul Buzău și în prezent nu mai au un loc de muncă.

Tribunalul București a înlăturat susținerea reclamanților, în sensul că i-ar fi atrasă competența de împrejurarea că sediul pârâtului este situat în municipiul București, subliniind că art. 210 din Legea nr. 62/2011 face referire la domiciliul sau locul de muncă actual al reclamanților, iar nu la sediul pârâtului, fost angajator.

A reținut tribunalul că și în condițiile în care reclamanții au înțeles să invoce o coparticipare activă, pretinzând că drepturile lor au o cauză comună, această coparticipare nu poate conduce la încălcarea normelor imperative ce reglementează competența teritorială în materia conflictelor de muncă.

De asemenea, a reținut că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 112 C. proc. civ., care reglementează pluralitatea de pârâți.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Buzău, secția I civilă la data de 03.08.2018.

La termenul de judecată din 19.10.2018, reclamanții au invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Buzău și au solicitat declinarea competenței în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Prin sentința civilă nr. 1465/19.10.2018, Tribunalul Buzău, secția I civilă a constatat că reclamanții sunt decăzuți din dreptul de a invoca excepția necompetenței materiale, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București; constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că excepția necompetenței materiale a fost invocată peste termenul imperativ prevăzut de dispozițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., astfel că a intervenit sancțiunea decăderii.

Cu privire la excepția necompetenței teritoriale, a reținut că potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a conflictelor de muncă aparține instanței de la domiciliul sau, după caz, sediul reclamantului.

Conform alin. (3) al aceluiași articol, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Or, în speță, acțiunea introductivă de instanță a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și cei din prezentul dosar și a fost adresată Tribunalului București, ca instanță de la locul domiciliului unora dintre reclamanți.

Potrivit art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

Cum, în speță, drepturile pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, dispozițiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile.

În atare situație, devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competența de soluționare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiași articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanții aflați în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, a apreciat că Tribunalul București a fost în mod legal sesizat, raportat la dispozițiile legale incidente, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă și consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanța pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamanților din prezentul dosar.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea litigiului, Înalta Curte reține următoarele:

În speță, mai mulți reclamanți, printre care și D., cu domiciliul în municipiul București, au învestit Tribunalul București cu un litigiu având ca obiect raporturile de muncă dintre aceștia și Ministerul Apărării Naționale.

Tribunalul București a disjuns cererea formulată de reclamantul D., al cărui domiciliu îi atrăgea competența teritorială și a rămas învestit cu acțiunea formulată de B., C., E., F., H., I. și J.; reținând că aceștia își au domiciliul în municipiul Buzău, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența de soluționare a conflictelor de muncă aparține instanței de la domiciliul sau, după caz, sediul reclamantului, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, dacă sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, cererea poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216 din aceeași lege, "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.."

În conformitate cu dispozițiile art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

În speță, domiciliul unuia dintre reclamanții care au învestit instanța cu soluționarea litigiului se află în circumscripția Tribunalului București.

Înalta Curte constată că, raportat la natura și cauza drepturilor pretinse de reclamanți, sunt îndeplinite condițiile coparticipării procesuale active, operând astfel prorogarea de competență, pentru reclamanții care nu au domiciliul în raza instanței sesizate.

Faptul că, ulterior legalei sale învestiri, Tribunalul București a dispus măsura disjungerii cererilor, nu este de natură să înlăture prorogarea de competență, cu consecința pierderii competenței instanței inițial învestite.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competența de soluționare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului București.