ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 629/2019
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 629/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
Ședința publică din data de 22 martie 2019
Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11.12.2017 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. unic x/2017, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, să se dispună obligarea pârâtului la plata ajutorului la trecerea în rezervă cuvenit fiecărui reclamant în parte, trecut în rezervă între anii 2011-2017, cu drept la pensie conform art. 20 din Anexa VII, Secțiunea a III-a din Legea nr. 284/2010, având ca bază de calcul solda funcției de bază în vigoare la data trecerii în rezervă, actualizarea sumelor cu indicele prețurilor de consum comunicat de Institutul Național de Statistică și obligarea la plata dobânzii legale începând cu momentul de la care trebuia efectuată plata până la momentul plății integrale a sumelor datorate.
Acțiunea este motivată în drept pe dispozițiile Legii nr. 284/2010.
La termenul din data de 03.04.2018 a fost admisă excepția necompetenței funcționale a secției de contencios administrativ și fiscal, invocată prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Apărării Naționale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VIII-a Litigii de muncă din cadrul Tribunalului București.
Dosarul a fost înregistrat în cadrul secției pentru conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 07.09.2018, sub nr. x/2017*, iar la termenul din data de 11.10.2018, instanța a dispus disjungerea cauzei cu privire la reclamanții care au domiciliul în alte județe, păstrarea în cauză a reclamanților domiciliați în București și formarea unor noi dosare, între care și dosarul nr. x/2018, în care au fost reținuți reclamanții cu domiciliul în județul Constanța.
Prin sentința civilă nr. 7329/12.10.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale a fost admisă exceptia necompetentei teritoriale a Tribunalului București și a fost declinată competenta de solutionare a cauzei in favoarea Tribunalului Constanța.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul București a reținut, în esență, că obiectul cauzei constă în plata ajutorului la trecerea în rezervă, în conformitate cu art. 20 din Anexa VII, Secțiunea a III-a din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
A reținut că în practica judiciară, natura acestui ajutor a suscitat o interpretare neunitară, astfel că prin decizia nr. 5/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în procedura recursului în interesul legii, că litigiile având acest obiect sunt de competența în primă instanță a secțiilor/completurilor specializate în soluționarea litigiilor de muncă, respectiv, raportat la calitatea de funcționar public a reclamanților, a secțiilor/completurilor specializate de contencios administrativ.
După cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanții în cauză au avut calitatea de personal militar trecut în rezervă între anii 2011-2017, nefiind funcționari publici în sensul art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
Întrucât statutul de funcționar public al acestora nu este prevăzut nici în norme speciale, Tribunalul București a stabilit că litigiului de față i se aplică regula de competență de drept comun în materia litigiilor de muncă, fiind competent să judece cauza tribunalul de la domiciliul sau locul de muncă al reclamantului, conform art. 208-210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.
Având în vedere că reclamanții din prezentul dosar sunt domiciliați în județul Constanța și nu au nici locul de muncă în București, fiind trecuți în rezervă, a stabilit că instanța competentă să soluționeze cauza dedusă judecății este Tribunalul Constanța.
Prin sentința civilă nr. 134 din 21 ianuarie 2019 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, a fost admisă exceptia necompetentei teritoriala a Tribunalului Constanta, fiind declinată competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în favoarea Tribunalului București.
Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.
În motivare, Tribunalul Constanța a reținut că prin cererea introductivă, formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, Tribunalul București a fost învestit de un număr de 33 de reclamanți, printre care și A., B., C., D. și E..
A constatat că reclamanții au domiciliile în București și în județele Cluj, Constanța, Galați, Buzău, Ialomița, Brăila, Dolj, Bistrița - Năsăud.
Analizând coroborat textele art. 269 alin. (1)-(3) din Codul Muncii și art. 59 din C. proc. civ., Tribunalul Constanța a constatat că în cazul coparticipării procesuale în materia litigiilor de muncă (cum este și speța de față), cererea de chemare în judecată poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.
Cum în cererea introductivă de chemare în judecată figurează și reclamanții F., G., H., I., J. cu domiciliul în București, în raport de dispozițiile art. 269 alin. (3) Codul Muncii, a stabilit că Tribunalul București a fost legal sesizat, fiind competent material și teritorial a soluționa cauza, în speță neavând nici o relevanta ca reclamanții din acest dosar au domiciliul în jud. Constanta.
Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Constanța competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:
Se reține că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11.12.2017 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, a cărei competență de soluționare a fost declinată, ulterior, în favoarea secției a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale din cadrul Tribunalului București (dosarul nr. x/2017), un număr de 33 de reclamanți au solicitat să se dispună obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naționale la plata ajutorului la trecerea în rezervă cuvenit fiecărui reclamant în parte, ce a fost trecut în rezervă între anii 2011-2017, cu drept la pensie conform art. 20 din Anexa VII, Secțiunea a III-a din Legea nr. 284/2010, având ca bază de calcul solda funcției de bază în vigoare la data trecerii în rezervă, actualizarea sumelor cu indicele prețurilor de consum comunicat de Institutul Național de Statistică și obligarea la plata dobânzii legale începând cu momentul de la care trebuia efectuată plata până la momentul plății integrale a sumelor datorate.
După disjungerea cererilor, în cauza de față sunt reunite cererile formulate de reclamanții A., B., C., D. și E., cu domiciliul în același județ, Constanța.
Prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora conflictul individual de muncă este conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative.
Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează "instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."
Se constată, totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competența de soluționare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.
În consecință, în lumina dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparține tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru situația în care salariatul are calitatea de reclamant.
Înalta Curte reține, de asemenea, că în temeiul dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.
Se observă că Tribunalul București a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată înregistrate sub nr. x/2017*, privind inclusiv pe reclamanții menționați, formând dosare noi.
În dosarul nr. x/2018, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competență supus analizei, Tribunalul București a admis excepția necompetenței sale teritoriale de soluționare a cauzei, pentru salariații domiciliați în județul Constanța.
În speță, fiecare dintre reclamanți (militari trecuți în rezervă între anii 2011-2017) urmărește recunoașterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, chiar dacă solicitarea dedusă judecății, precum și modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiași angajator la plata drepturilor bănești.
Această împrejurare nu este, însă, de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.
Astfel, în speță, pentru o parte dintre reclamanți, instanța de judecată a luat măsura disjungerii și a constituit dosare separate, împrejurare ce face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii împiedică prorogarea de competență ce operează ca urmare a dispozițiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.
În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului București și care nu poate fi cenzurată de instanța învestită cu prezentul regulator de competență.
În consecință, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 269 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul București, competent să judece cauza pentru reclamanții din dosarul nr. x/2017 ce au domiciliul în municipiul București, este competent să judece și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții din dosarul disjuns nr. x/2018, care au domiciliul pe raza teritorială a județului Constanța, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competență.
Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2019.