ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1298/2022

Ședința publică din data de 24 mai 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

- obligarea pârâților la plata diferențelor de drepturi salariale dintre cele efectiv încasate de către reclamanți și cele rezultate prin luarea în calcul la stabilirea drepturilor cuvenite, începând cu data de 09.04.2015 si în continuare, pentru viitor, a coeficienților de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. a) pct. 6-13, în raport cu funcțiile deținute sau cu care sunt asimilați potrivit legii, sume actualizate cu indicele de inflație și la care să se aplice dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective;

- obligarea pârâtului Ministerul Justiției la înlăturarea în integralitate a efectelor situației discriminatorii în care se află reclamanții prin recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la coeficienții de multiplicare stabiliți în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. a) pct. 6-13, în raport cu funcțiile deținute sau cu care sunt asimilați potrivit legii începând cu 09.04.2015 și în continuare, pentru viitor;

- obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective;

- obligarea pârâtului Ministerul Justiției la alocarea către ordonatorii secundari și terțiari de credite a fondurilor necesare efectuării plății sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri constând în diferențele de drepturi salariale obiect al prezentului litigiu.

În drept, reclamanții au invocat Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, Legea nr. 293/2015, Legea nr. 71/2015, art. 253 alin. (1) - (2), art. 266, art. 270, art. 272 și art. 275 din Codul muncii, art. 6 alin. (4), art. 208, art. 210, art. 216 din Legea nr. 62/2011, art. 2517, art. 2526 și art. 1535 din C. civ., art. 1 alin. (51) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2015, Ordonanța 57/2015, Legea nr. 293/2015, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016, Legea 153/2017, prevederile art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, Decizia nr. 21/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la posibilitatea solicitării dobânzii penalizatoare pentru un interval de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată și Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

La data formulării cererii de chemare în judecată reclamantul O. avea funcția de judecător la Judecătoria Cornetu.

Prin încheierea din 8 octombrie 2020 instanța a disjuns cererile formulate de reclamanții care nu aveau domiciliul în Mun. București și au fost formate 8 noi dosare, a respins excepția necompetenței materiale și a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale în dosarele disjunse.

În cazul reclamantului O. a fost format dosarul nr. x/2020.

Prin sentința civilă nr. 6466 din 19.11.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată din oficiu, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

În motivarea soluției, tribunalul a reținut că la data introducerii acțiunii, reclamantul nu avea domiciliul și nici locul de muncă în municipiul București, fiind judecător la Judecătoria Cornetu, iar potrivit art. 127 C. proc. civ., Tribunalul București nu era una dintre instanțele care puteau fi sesizate în mod legal.

De asemenea, a reținut că nu sunt incidente dispozițiile art. 59 C. proc. civ. cu privire la coparticiparea procesuală activă, având în vedere caracterul intuitu personae al raporturilor de muncă și în temeiul dispozițiilor art. 126 C. proc. civ. a stabilit competența de soluționare a cauzei favoarea Tribunalului Constanta, în a cărui circumscripție se află domiciliul reclamantului.

La solicitarea instanței, prin precizări scrise, reclamantul a stabilit limitele cadrului procesual pasiv prin chemarea în judecată a pârâtului Tribunalul Ilfov. De asemenea, reclamantul a mai precizat că nu înțelege să se judece cu pârâții Tribunalul Constanța și Curtea de Apel Constanța, deoarece nu a avut niciun raport specific dreptului muncii cu acești pârâți.

Prin sentința civilă nr. 3896 din 04.11.2021, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, s-a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de reclamant, și, în consecință, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

În motivarea soluției, tribunalul a reținut că la data introducerii cererii de chemare în judecată reclamantul nu locuia în fapt și nici nu avea locul de muncă pe raza județului Constanța, iar în materia conflictelor de muncă competența nu este alternativă, ci absolută, exclusivă. Astfel, în cauză este competent să soluționeze cererea Tribunalul Ilfov, în raport de criteriul locului de muncă al reclamantului.

De asemenea, instanța a reținut că dispozițiile art. 127 C. proc. civ. nu înlătură competența Tribunalului Ilfov, în condițiile în care nu se verifică condițiile impuse de norma juridică precizată, anume, reclamantul nu desfășoară activitatea de judecător la Tribunalul Ilfov, iar litigiul nu este de competența unei instanțe inferioare celei la care acesta activează.

În ceea ce privește dispozițiile art. 127 alin. (2

1

) raportat la art. 127 alin. (2) C. proc. civ., în considerarea calității de pârât a Tribunalului Ilfov, norma juridică arătată reglementează o competență teritorială alternativă și nu una exclusivă.

În concluzie, a stabilit competența teritorială a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov în raport locul de muncă al reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 850 din 31 martie 2022, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și s-a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Totodată, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, s-a suspendat soluționarea cauzei și a fost înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

În motivarea soluției, tribunalul a constatat că la dosarul cauzei nu au fost identificate elemente din care să rezulte că reclamantul a înțeles să își schimbe adresa principală, domiciliul acestuia fiind în municipiul Constanța, astfel încât Tribunalul Constanța nu își putea declina competența de soluționare a cauzei decât în situația în care constata că nu este competent, nu și în situația în care altă instanță egală în grad ar fi competentă.

Tribunalul a reținut și dispozițiile art. 127 C. proc. civ., precum și faptul că reclamantul nu a înțeles să sesizeze Tribunalul Ilfov, ci Tribunalul București, care și-a declinat competența Tribunalului Constanța, față de domiciliul reclamantului și dispozițiile privitoare la stabilirea competenței în cazul în care o instanță de judecată are calitatea de pârât.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict de competență, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 teza finală C. proc. civ., în urma declinărilor succesive ale Tribunalelor București, Constanța și Ilfov, va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente.

Înalta Curte constată că cererea a fost formulată de mai mulți reclamanți, printre care și reclamantul din prezentul dosar, și are ca obiect plata drepturilor salariale pentru perioada când au fost judecători.

Astfel, cauza a fost înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2020, în considerarea reclamanților care au domiciliul în București, iar, ulterior, au fost disjunse cererile formulate de reclamanții care nu au domiciliul în Municipiul București, cum este cazul și reclamantului din prezentul dosar.

Întrucât litigiul are natura unui conflict de muncă, sunt aplicabile regulile de competență prevăzute în Codul Muncii și Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit art. 269 alin. din Codul muncii, "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii; (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul; (3) Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți".

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar potrivit art. 216 din același act normativ, "dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.."

În conformitate cu dispozițiile art. 59 C. proc. civ., "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

Întrucât drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanți, în calitate de salariați (judecători), se întemeiază pe aceleași dispoziții legale, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, rezultă că există o strânsă legătură între pretențiile acestora.

Astfel, devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competența de soluționare a cauzei, după criteriile de la alin. (2) al aceluiași articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanții aflați în coparticipare procesuală activă.

Având în vedere configurația raportului litigios dedus judecății, Înalta Curte constată că Tribunalul București a fost în mod corect și legal sesizat în considerarea domiciliului unora dintre reclamanți potrivit art. 269 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă și consecința pierderii competenței instanței inițial învestite, de la soluționarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului.

Atât timp cât, la data învestirii sale, Tribunalul București a fost legal sesizat potrivit dispozițiilor art. 269 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, în caz de disjungere, instanța de judecată rămâne competentă să soluționeze cauza.

Totodată, având în vedere calitatea de judecător a reclamantului, se constată că dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. nu înlătură competența Tribunalului București, în condițiile în care nu se verifică condițiile impuse de norma juridică precizată, anume, reclamantul nu desfășoară activitatea de judecător la Tribunalul București, iar litigiul nu este de competența unei instanțe inferioare celei la care acesta activează (Judecătoria Cornetu).

În ceea ce privește dispozițiile art. 127 alin. (2

1

) raportat la art. 127 alin. (2) C. proc. civ., în considerarea calității de pârât și a Tribunalului Ilfov și, implicit, a competenței Curții de Apel București ca instanță de apel, pârâtă în cauză, această normă reglementează o competență teritorială facultativă, care este înlăturată de la aplicare prin opțiunea tuturor reclamanților de sesizare a instanței Tribunalului București.

Așadar, întrucât, la data învestirii sale cu soluționarea litigiului, Tribunalul București a fost legal sesizat, în virtutea dispozițiilor art. 269 Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, față de împrejurarea că, în caz de disjungere, instanța de judecată rămâne competentă, Înalta Curte, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 mai 2022.