ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 420/2022

Ședința publică din data de 24 februarie 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, la data de 21 mai 2021, sub nr. x/2021, ca urmare a declinării de competență dispusă de către Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 2873/20.04.2021, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Institutul Național al Magistraturii și Consiliul Superior al Magistraturii, cu participarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând următoarele: în principal: 1. Recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi salariale aferente, raportat la o valoare de referință sectoriala de 605,225 (cuantum ce cuprinde majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 57/2015: 484,18+25%=605,225 RON și care se acordă unor categorii de personal din cadrul familiei ocupaționale Justiție din data de 01.08.2016), începând cu data numirii în calitate de auditor de justiție (01.01.2017 și până la 31.12.2018); 2. Obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la plata efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, pentru perioada 01.01.2017 - 31.12.2018, sumă care trebuie actualizată cu indicele de inflație, la care trebuie aplicată dobânda legală penalizatoare, calculata de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective; iar, în subsidiar, 1. Recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi salariale aferente, pentru perioada 01.01.2017 - 31.12.2018, prin raportare la valoarea de referință sectorială în cuantum de 484,18 RON și drepturile salariale efectiv încasate; 2. Obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la plata efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, pentru perioada 01.01.2017 - 31.12.2018, sumă care trebuie actualizată cu indicele de inflație, la care trebuie aplicată dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competență

2.1). Prin sentința civilă nr. 1337/MAS din 22 octombrie 2021, Tribunalul Brașov, secția I civilă a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Brașov în soluționarea pricinii, invocată de instanță din oficiu, și în consecință: a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, Ministerul Justiției, Institutul Național al Magistraturii și Consiliul Superior al Magistraturii, cu participarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Sibiu - Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și de asigurări sociale.

În motivarea acestei hotărâri, s-a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, care reglementează competența instanței de judecată în soluționarea conflictelor individuale de muncă, aceasta aparține tribunalului în circumscripția căruia se afla domiciliul reclamantului sau locul de muncă al acestuia.

S-a reținut că, în ciuda dispozițiilor imperative ale art. 127 C. proc. civ., alin. (1), (2), (2

1

) și (3), reclamanții s-au adresat în vederea soluționării propriului lor litigiu de muncă Tribunalului București, care, l-a rândul său, a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Brașov doar prin prisma art. 210 din Legea nr. 62/2011, text care interzice judecătorului, procurorului, dar și grefierului și asistentului judiciar să sesizeze instanța competenta teritorial, având, însă, alegerea între mai multe instanțe indicate de legiuitor.

Pentru aceste considerente, văzând caracterul imperativ al dispozițiilor redate anterior, excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Brașov, invocată de instanță din oficiu, a fost admisă, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (2) punctul 3 și art. 132 alin. (3) C. proc. civ., s-a declinat competența de soluționare a cererii, în favoarea Tribunalului Sibiu - Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și de asigurări sociale.

2.2). La data de 1 noiembrie 2021, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă, iar prin sentința civilă nr. 1080/2021 din 10 decembrie 2021, a admis exceptia necompetenței teritoriale a Tribunalului Sibiu, invocată de reclamante, și, în consecință: a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de către reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național al Magistraturii, Institutul Național al Magistraturii, Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției, în favoarea Tribunalului Brașov; a constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Sibiu și Tribunalul Brașov, și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru soluționarea conflictului negativ de competență ivit.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

Față de dispozițiile art. 127 C. proc. civ.., s-a observat că legiuitorul a înțeles să restrângă instanțele la care se poate adresa reclamantul doar în cazul în care acesta are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, textul fiind de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extins și la cazul în care competența aparține unei instanțe superioare celei la care reclamantul își desfășoară activitatea, cum este cazul de față.

Dreptul comun în materie este cel dat de prevederile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în care se arată că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă (indiferent dacă sunt individuale sau colective) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul. În cazul de față avem de a face cu o excepție de la dreptul comun, care ține de calitatea părților, or excepțiile sunt de strictă interpretare, (exceptio est strictissimae interpretationis); normele de exceptie trebuie sa-si gaseasca o aplicatie numai la ipotezele la care se refera neputând fi extinse la alte cazuri.

La momentul sesizării Tribunalului Sibiu, instanța a reținut că reclamanții aveau calitatea de judecători în cadrul Judecătoriei Brașov, ceea ce nu atrage necompetența teritorială a Tribunalului Brașov - instanță superioară celei la care reclamanții își desfășoară activitatea, în baza art. 127 C. proc. civ., iar pârâți în cauză sunt Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Institutul Național al Magistraturii, Consiliul Superior al Magistraturii și Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, față de care, de asemenea, a apreciat că Tribunalul Brașov nu este necompetent teritorial în baza dispozițiilor art. 127 C. proc. civ.

Față de calitatea părților, instanța a apreciat că Tribunalul Sibiu nu este competent teritorial să soluționeze cauza, având în vedere disp. art. 269 C. nuncii și ale art. 127 C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente, stabilind competența soluționării acesteia în favoarea Tribunalului Brașov, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 269 Codul muncii:

"(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii.

(2)Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

(3) Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți".

Totodată, în temeiul art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În cauză, acțiunea introductivă de instanță având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulți reclamanți, între care, și cei din cauza de față.

Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

Cum drepturile bănești pretinse angajatorului de către reclamanții în cauză, în calitate de salariați, se întemeiază pe aceeași cauză juridică, raporturile juridice deduse judecății fiind similare, în situația dată dispozițiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile.

În atare situație, devin incidente dispozițiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competența de soluționare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiași articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanții aflați în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, se apreciază că Tribunalul Brașov a fost în mod corect și legal sesizat prin declinare de către Tribunalul București, în virtutea dispozițiilor art. 269 din Codul muncii, art. 210 din Legea nr. 62/2011. În reglementarea actuală, în materia litigiilor de muncă competența de soluționare a unor asemenea cereri se stabilește în funcție de domiciliul ori, după caz, sediul reclamantului.

Așa fiind, se constată că demersul judiciar inițiat de reclamanții A. și B. se încadrează în materia conflictelor de muncă, competența teritorială revenind, așadar, în primă instanță Tribunalului Brașov, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, tribunal în a cărui circumscripție reclamanții își au domiciliul.

Normele Codul muncii care reglementează competența teritorială, potrivit cărora instanța competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al acestuia.

În acest sens, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 945 din 07 iulie 2011 a stabilit că "reglementarea diferită a Codului muncii față de cea a C. proc. civ., referitoare la competența teritorială a instanțelor de judecată, este justificată de specificul și necesitățile ce decurg din raporturile de muncă; în acest sens trebuie observat că reglementarea criticată urmărește facilitarea accesului la justiție și a apărării salariatului care are, în cele mai multe cazuri, calitatea de reclamant".

Așa fiind, având în vedere că reclamanții locuiesc efectiv în Municipiul Brașov, în raport cu dispozițiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, Înalta Curte apreciază că instanța competentă teritorial să soluționeze prezenta cauză, este Tribunalul Brașov.

Înalta Curte reține că, în mod corect, așa cum a reținut și instanța Tribunalului Sibiu, în cauză nu-și găsesc incidența prevederile art. 127 din C. proc. civ.

Astfel, în raport de particularitatea speței, determinată de calitatea părților, Înalta Curte reține că, potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ.., " (1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.".

Aceste dispoziții speciale reglementează un caz de competență facultativă pentru ipoteza în care judecătorul are calitatea de reclamant/pârât, norma interzicând sesizarea instanței competente doar dacă este aceea la care acesta își desfășoară activitatea.

Or, în speță, reclamanții au calitatea de judecător la Judecătoria Brașov, iară nu la Tribunalul Brașov, care este o instanță superioară celei la care își desfășoară activitatea, împrejurare față de care, în cauză, nu sunt prevalente dispozițiile art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ.., prin care legiuitorul a înțeles să plaseze în sfera de aplicare a acestei norme juridice doar subiecții nominalizați și doar dacă se află în ipoteza textului, norma interzicând sesizarea instanței competente, dacă aceasta este instanța la care acesta își desfășoară activitatea, sau instanța inferioară aceleia, condiție neîndeplinită în acest caz.

Scopul reglementării dispozițiilor art. 127 C. proc. civ.. este acela de a asigura imparțialitatea instanței, mai ales că, în viziunea legiuitorului, exercitarea unei acțiuni de competența de soluționare a instanței la care partea reclamantă își desfășoară activitatea este de natură să nască suspiciuni în privința modului de soluționare a litigiului tocmai de colegii acestuia.

Așadar, textul de lege reglementează un caz de competență facultativă pentru ipoteza în care judecătorul are calitatea de reclamant, norma interzicând sesizarea instanței competente, dacă aceasta este instanța inferioară celei la care acesta își desfășoară activitatea.

Aceste dispoziții au caracter special, derogatoriu și se aplică cu prioritate în domeniul competenței teritoriale atunci când reclamantul îndeplinește condițiile prevăzute în textul de lege enunțat - ceea ce, în speță, așa cum s-a arătat, reclamanții nu îndeplinesc, aceștia desfășurându-și activitatea ca judecători în cadrul Judecătoriei Brașov.

Față de cele de mai sus, în aplicarea art. 210 din Legea nr. 62/2011, și prin raportare la art. 130 alin. (3) C. proc. civ.., se va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

Temeiul legal al soluției

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ.., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Brașov.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2022.