ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2060/2022

Ședința publică din data de 18 octombrie 2022

Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la plata efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, pentru perioada 01.01.2018 - 31.12.2019, sumă care trebuie actualizată cu indicele de inflație, la care trebuie aplicată dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

În subsidiar, s-a solicitat recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi salariale aferente, pentru perioada 01.01.2018 - 31.12.2019, prin raportare la valoarea de referință sectorială în cuantum de 484,18 RON și drepturile salariale efectiv încasate, precum și obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la plata efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care reclamanții sunt îndreptățiți și venitul efectiv plătit, pentru perioada 01.01.2018 - 31.12.2019, sumă care trebuie actualizată cu indicele de inflație, la care trebuie aplicată dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

În drept, au fost invocate următoarele dispoziții: Ordinul Ministrului Justiției nr. 4988/C/2019, Decizia CCR nr. 794/2016, art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 43/2016, art. 166, art. 253 alin. (1), (2), art. 266, art. 270, art. 272 și art. 275 din Codul muncii, art. 1535 C. civ., art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cele statuate prin Decizia nr. 21/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În considerentele acestei sentințe, instanța a reținut Tribunalul București este competent să soluționeze litigiul, acesta fiind tribunalul în a cărui circumscripție se regăsește locul de muncă al părților reclamante în perioada pentru care s-au formulat pretențiile, părțile solicitând recunoașterea unor drepturi de natură salarială din perioada în care aveau calitate de auditori de justiție în cadrul INM.

Totodată, s-a reținut că Tribunalul Dâmbovița nu este competent teritorial prin raportare art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ., întrucât, în cauză, părțile reclamante nu își desfășoară activitatea la instanța competentă să soluționeze cauza în primă instanță ori apel, tribunal ori curte de apel, și nici la parchetele aferente acestora, ci la parchete de la nivelul unor judecătorii ori chiar la judecătorii.

Instanța consideră că nu poate fi reținută competența teritorială a Tribunalului Dâmbovița nici în considerarea dispozițiilor art. 127 alin. (2) C. proc. civ., deoarece acțiunea este formulată împotriva unor ordonatori de credite, minister de resort, CSM și INM, și nu a instanțelor care sunt competente să soluționeze cauza.

În pronunțarea acestei sentințe, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 269 Codul Muncii, precum și art. 210 din Legea nr. 62/2011, în sensul că cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

S-a mai reținut că art. 127 din C. proc. civ., care instituie un caz de competență teritorială facultativă, este aplicabil doar în situația în care cauza este de competența instanței la care judecătorul își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, situație ce nu se regăsește în cauză.

Prin urmare, Tribunalul București a subliniat că, în speță, se aplică regulile de drept comun în materie de competență teritorială în ceea ce privește litigiile de muncă, astfel încât competența revine instanței de la locul unde se află domiciliul sau locul de muncă al oricăreia dintre părți.

În baza principiului instituit de dispozițiile art. 116 din C. proc. civ., dreptul de a alege între mai multe instanțe deopotrivă competente aparține reclamanților, iar aceștia au ales Tribunalul Dâmbovița, care este competent în raport cu domiciliul reclamantului G., care se află în județul Dâmbovița.

Înalta Curte, constatând existența conflictului negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele trei instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că, în prezenta cauză, este aplicabil C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Obiectul îl reprezintă un litigiu de muncă privind solicitarea reclamanților de recalculare a indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi salariale aferente, pentru perioada 01.01.2018 - 31.12.2019.

Reclamanții au avut calitatea de auditori de justiție în perioada 01.01.2018 - 31.12.2019, iar la momentul formulării acțiunii aceștia dețineau funcția de procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești, Parchetul de pe lângă Judecătoria Făgăraș, Parchetul de pe lângă Judecătoria Puciasa și Judecătoria Piatra Neamț, acțiunea fiind formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Institutul Național al Magistraturii, Consiliul Superior al Magistraturii și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Înalta Curte reține că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenței dispozițiile art. 269 Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din același act normativ stipulează:

"Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

În ceea ce privește dispozițiile art. 127 din C. proc. civ., amintite de instanțele aflate în conflict în cuprinsul considerentelor, aceste dispoziții legale reglementează situația particulară a litigiilor în care este implicat un judecător în calitate de reclamant sau de pârât, rațiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluționare părtinitoare a cauzei, din pricina calității părții.

Textul de lege se aplică întocmai și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor și vizează două situații, respectiv când una dintre aceste persoane are legitimare procesuală activă, respectiv și când are legitimare procesuală pasivă - este pârât.

Potrivit art. 127 alin. (1) și (3) C. proc. civ. "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea. (…)

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor".

Se reține că Legea nr. 310/2018, aplicabilă în raport cu data introducerii acțiunii 9 iulie 2021, a modificat dispozițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. prin extinderea sferei de aplicare a textului legal, în sensul că este incidentă competența facultativă nu numai atunci când magistratul are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, ci și atunci când cererea este de competența unei instanțe inferioare celei la care magistratul își desfășoară activitatea.

În cauză, reclamanții erau auditori de justiție în perioada pentru care s-a solicitat recalcularea indemnizației de încadrare, ulterior fiind încadrați la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești, Parchetul de pe lângă Judecătoria Făgăraș, Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa și Judecătoria Piatra Neamț, de unde rezultă că niciunul dintre ei nu își desfășoară activitatea în cadrul Tribunalului Dâmbovița, instanța inițial învestită.

Prin urmare, în cauză devin incidente dispozițiile art. 269 Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, competența aparținând instanței de la domiciliul reclamantului.

Fiind îndeplinite condițiile unui litisconsorțiu, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată poate fi introdusă la domiciliul oricăruia dintre reclamanți, având în vedere regulile privind competența alternativă. Opțiunea reclamanților a fost de a sesiza Tribunalul Dâmbovița cu soluționarea cererii de chemare în judecată, raportat la faptul că reclamantul G. are domiciliul în Pucioasa, jud. Dâmbovița.

În considerarea celor arătate mai sus, în temeiul dispozițiilor art. 269 Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va stabili competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 octombrie 2022.