ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 663/2022

Ședința publică din data de 03 februarie 2022

Asupra cererii de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 12 iulie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a solicitat:

- reîncadrarea și recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 01 iulie 2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01 decembrie 2015 și

- obligarea pârâtului la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățit și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență nr. 83/2014 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2015, Ordonanța nr. 57/2015, Legea nr. 293/2015, Ordonanța de urgență nr. 20/2016, Legea-cadru nr. 153/2017, art. 1.531 și art. 1.535 din C. civ., art. 159, 160, 163 și 166 din Codul Muncii, Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 36 din 4 iunie 2018 și nr. 56 din 17 septembrie 2018, precum și Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale.

Prin sentința civilă nr. 5341 din 07 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetentei materiale a Tribunalului București, invocată din oficiu și a declinat competenta de soluționare a cererii privind pe reclamantul A. și pe pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La termenul de judecată din data 03 februarie 2022, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale, invocată din oficiu.

Examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., excepția necompetenței materiale a instanței supreme, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție este reglementată prin dispozițiile art. 97 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

Astfel, competența de judecată a Înaltei Curți de Casație și Justiție se referă, conform art. 97 pct. 1 din C. proc. civ., la recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, instanța supremă neputând fi sesizată direct cu soluționarea pe fond a unei cereri de chemare în judecată, cu excepția celor date prin lege în competența sa.

În ceea ce privește teza de la pct. 4 al art. 97 sus citat:

"orice alte cereri date prin lege în competența sa", raportată la problema de competență materială pusă în discuție și la obiectul cererii de chemare în judecată, se constată că în speță nu sunt incidente nici prevederile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010.

În cauză, reclamantul A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, a solicitat, în principal, obligarea pârâtului la recunoașterea stării de discriminare și la repararea prejudiciului produs, prin plata diferențelor salariale dintre suma plătită și suma ce ar fi trebuit să îi fie plătită prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 01 iulie 2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01 decembrie 2015.

Înalta Curte constată că reclamantul nu supune judecății examinarea legalității unui act administrativ (nici tipic și nici asimilat, câtă vreme nu a făcut referire la vreun ordin de încadrare salarială pe care îl contestă și nici nu a pretins că a adresat o cerere pârâtului pentru recunoașterea drepturilor pretinse).

De asemenea, acțiunea formulată nu prezintă configurația unei contestații promovate potrivit art. 7 din capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 sau potrivit art. 7, sectiunea 1, cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, întrucât reclamantul nu s-a prevalat de existența unei hotărâri a colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care să îi fi fost analizată contestația formulată împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale.

Prin urmare, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, "(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri." ori dispozițiile art. 7, sectiunea 1, cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, conform cărora "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București" și nici dispozițiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile legale anterior menționate sunt de strictă interpretare și aplicare și nu pot fi extinse la alte situații decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor, competența exclusivă, materială și teritorială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal fiind reglementată pentru situații clar determinate, care nu se regăsesc în prezenta cauză.

În raport cu obiectul cererii, având în vedere împrejurarea că pentru litigiile privind drepturile salariale, în afara situației circumstanțiate, prevăzute la art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 ori la art. 7, sectiunea 1, cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, legiuitorul nu a instituit alte norme speciale, prin care să atribuie competența de soluționare instanțelor de contencios administrativ, Înalta Curte constată că raportul juridic dedus judecății este unul civil, guvernat de normele de dreptul muncii, iar competența materială va fi determinată prin aplicarea dispozițiilor art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 și art. 269 din Codul muncii.

Art. 266 din Codul muncii statuează că "jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar potrivit art. 269 alin. (2) din același cod "cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul/reședința/sediul."

Prin urmare, competența soluționării cauzei revine tribunalului, secția specializată în conflicte de muncă și asigurări sociale, instanță pe care, de altfel, reclamantul a ales să o învestească inițial, având în vedere și dispozițiile art. 127 alin. (21) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține și că potrivit dispozițiilor art. 135 alin. (2) din C. proc. civ., (2) Nu se poate crea conflict de competență cu Înalta Curte de Casație și Justiție. Hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

Pentru considerentele arătate, în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 97 pct. 4 din C. proc. civ. și art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 și art. 269 din Codul muncii, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența materială de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Declină competența materială de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 februarie 2022.