ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2199/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra recursului cu care a fost învestită, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 03.02.2016, reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., a chemat în judecată pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 710.990 RON, reprezentând parte din valoarea obligațiilor de plată neachitate de către debitoarea S.C. D. S.A. Botoșani (societate divizată), pentru care pârâta, societatea rezultată din divizare, răspunde în solidar cu societatea originară, în limita activului net preluat; s-a solicitat și plata dobânzii legale penalizatoare, calculată de la data divizării și până la plata plății efective.

În drept, a invocat art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, raportat la art. 42 și 43 Codul comercial.

Prin sentința nr. 325/26.05.2016, pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune și cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 461/15.12.2017, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, apelanta-reclamantă a declarat recurs.

Prin decizia nr. 792/09.04.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia nr. 461/15.12.2017 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 103/04.06.2020, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei curții de apel spre o nouă judecată.

În motivare, a susținut că hotărârea recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a reținut că facturile aflate în discuție au fost emise ulterior datei întocmirii și publicării proiectului de divizare, 30.09.2009, nefiind întrunită cerința de la art. 249 lit. a) din Legea nr. 31/1990.

A afirmat că data întocmirii bilanțului de divizare a fost 30.09.2009, că proiectul de divizare a fost depus la 29.01.2010, iar operațiunea de divizare a devenit efectivă la 07.05.2010 când a fost înființată noua societate, S.C. C. S.A.

A mai afirmat că în acest interval de timp, datoriile societății divizate au suferit modificări inerente dinamicii activității sale.

Societatea înființată prin divizare a dobândit active de 710.990,41 RON, astfel că nu poate fi exonerată de răspundere pentru plata datoriilor societății divizate, cum în mod eronat a statuat instanța de apel.

Astfel, constatarea instanței de apel, potrivit căreia creanța recurentei-reclamante a devenit scadentă ulterior publicării proiectului de divizare, motiv pentru care nu poate subzista obligația plății, nu poate fi primită, de vreme ce potrivit art. 249 lit. a) din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data realizării divizării, "divizarea produce efecte în cazul constituirii uneia sau mai multor societăți noi, de la data înmatriculării în registrul comerțului a noii societăți sau a ultimei dintre ele".

Prin urmare, a arătat că societatea nou înființată prin divizare preia o parte din datoriile pe care societatea divizată le înregistra față de terți până la data înmatriculării ei.

Recurenta-reclamantă a mai relevat că obligația de plată a pârâtei S.C. C. S.A. către S.C. A. S.A. trebuia determinată în raport cu datoria pe care societatea divizată, S.C. D. S.A. o avea la data de 06.05.2010, anterior datei la care a fost înmatriculată S.C. C. S.A., 07.05.2010. Ca atare, creanța de 4.050.816,104 RON, necontestată de debitoare și înscrisă la masa credală a S.C. D. S.A. la data de 12.12.2010 trebuia diminuată cu contravaloarea facturilor emise de S.C. A. S.A. ulterior datei de 06.05.2010.

Așadar, în condițiile în care S.C. C. S.A. avea dreptul de a prelua în contul activelor nete transmise prin divizare o cotă de 0,85% din totalul activelor deținute de S.C. D. S.A., aceasta prelua și aceeași cotă din datoriile societății mame, respectiv de 1.041.874,53 RON. Cum însă, S.C. C. S.A. nu a preluat nicio datorie în urma divizării, reiese că, potrivit normelor legale în materia divizării, aceasta are obligația de a răspunde pentru datoriile neacoperite ale societății divizate în limita activelor nete preluate, ce însumează valoarea de 710.990,41 RON.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă a afirmat că instanța de apel a aplicat eronat prevederile Ordinului M.F. nr. 1376/17.09.2004, dar și pe cele inserate atât în proiectul de divizare parțială nr. 690/13.01.2010, cât și în Raportul privind divizarea, care reiau practic normele Ordinului M.F.

A mai susținut că, potrivit tratamentului fiscal și etapelor inerente finalizării procedurii de divizare parțială, obligațiile de plată datorate de societatea divizată trebuia analizate în raport cu data de 07.05.2010, când a fost finalizată divizarea și nicidecum cu 30.09.2009, când a fost întocmit bilanțul de divizare.

Astfel, conform art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, data de referință era cea a finalizării divizării, când a luat ființă S.C. C. S.A., întrucât atunci s-a realizat transferul propriu-zis al drepturilor și obligațiilor de la societatea divizată la societatea rezultată din divizare.

Ca atare, la stabilirea cuantumului efectiv al obligațiilor transferate trebuia să se țină cont atât de plățile făcute la data publicării proiectului de divizare până la data când divizarea a devenit efectivă, cât și de creanțele născute în aceeași perioadă de referință.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că în perioada de tranziție creanțele născute urmează soarta celor principale, transferate prin planul de divizare, iar valoarea creanței exigibile la 07.05.2010, data finalizării divizării, era de 3.288.731,15 RON.

În continuare, a mai susținut că la data divizării nu putea anticipa dacă S.C. D. S.A. îi va achita sau nu creanța, acest lucru devenind evident ulterior, când societatea a intrat în faliment și a încetat să mai realizeze venituri și când fondurile au devenit determinabile, ca efect al acțiunilor de anulare a transferurilor patrimoniale frauduloase.

În opinia sa, împrejurarea că această creanță s-a născut ulterior datei publicării proiectului de divizare nu conduce la concluzia că nu ar fi putut fi transferată prin proiectul de divizare, pentru că astfel s-ar crea un dezechilibru, în sensul că societatea divizată se încarcă prin mărirea datoriei, în timp ce societatea rezultată din divizare s-ar îmbogăți.

În final, a conchis că, așa cum rezultă din proiectul de divizare, S.C. C. S.A. nu a preluat niciun element de pasiv de natura datoriilor, de unde rezultă că valoarea datoriilor este zero, deci activul net preluat este egal cu totalul activelor (710.990,41 RON).

În drept, a invocat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 02.11.2020 intimata-pârâtă a formulat întâmpinare la recurs, solicitând respingerea lui, întrucât hotărârea recurată este legală, iar criticile recurentei-reclamante subsumate cazului de casare indicat nu pot fi reținute, având în vedere că în rejudecare instanța de apel a respectat îndrumările din decizia instanței supreme cu privire la lămurirea incidenței în speță a art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Potrivit dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., aplicabile în litigiu conform art. 24 din același cod, în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, comunicat părților; părțile nu au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea completului de filtru din 23.06.2021, recursul a fost admis în principiu, părțile fiind citate pentru dezbateri.

Astăzi, în ședință publică, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat, din oficiu, excepția tardivității recursului, asupra căreia reține următoarele:

Cu titlu prealabil, este de subliniat că, în raport cu data declanșării procesului, 03.02.2016, în cauză sunt incidente prevederile C. proc. civ., în forma în vigoare anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, conform art. 24 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Articolul 181 alin. (3) C. proc. civ. prevede că atunci când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul și nici ziua când acesta se împlinește.

De asemenea, conform art. 182 alin. (1) și (2) C. proc. civ., termenul care se socotește pe zile se împlinește la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură, cu excepția situației în care este vorba de un act ce trebuie depus la instanță sau într-un alt loc, când termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispozițiile art. 183 fiind aplicabile.

Totodată, se reține că, prin dezlegarea dată prin Decizia nr. 34/2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 803/11.10.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 182 și art. 183 din C. proc. civ., actul de procedură transmis prin fax sau poștă electronică, în ultima zi a termenului care se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, nu este socotit a fi depus în termen".

În speță, decizia atacată a fost comunicată recurentei-reclamante la 19.06.2020, dată de la care a început să curgă termenul de 30 zile de la comunicare, care, calculat pe zile libere în condițiile art. 181 alin. (1) alin. (1) pct. 2 și art. 182 C. proc. civ., s-a împlinit la 20.07.2020.

Cererea de recurs a fost transmisă prin fax la 20.07.2020, ora 18:02 și prin e-mail, la aceeași dată, ora 19:18, după ora la care programul serviciului registratură al instanței la care actul de procedură trebuia înaintat s-a încheiat.

Dând eficiență prevederilor art. 182 și art. 183 C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 34/2017, sus-evocată, Înalta Curte constată că cererea autoarei căii de atac a fost depusă după expirarea termenului de 30 zile.

Recurenta-reclamantă nu a solicitat repunerea în termenul pentru exercitarea căii de atac a recursului, în condițiile art. 186 C. proc. civ.

Așa fiind, recursul a fost declarat după împlinirea termenului, împrejurare care atrage incidența art. 185 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia nerespectarea termenului stabilit pentru exercitarea unui act procedural atrage decăderea părții din dreptul de a valorifica dreptul procesual respectiv, actul afectat de acest viciu fiind lovit de nulitate.

Obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil și într-un termen rezonabil, potrivit art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instituirea unor termene procedurale servind unei juste și previzibile administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca tardiv recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca tardiv recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., împotriva deciziei nr. 103/04.06.2020, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2021.