ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 792/2019

Ședința publică din data de 9 aprilie 2019

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 03.02.2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.A Botoșani, prin lichidator judiciar C.I.I. B. a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. Botoșani solicitând să fie obligată pârâta la plata sumei de 710.990 RON reprezentând parte din valoarea obligațiilor de plată neachitate ale debitoarei S.C. D. S.A. Botoșani (societate divizată), pentru care pârâta societate rezultată din divizare răspunde în solidar cu debitoarea, în limita activului net preluat, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare, calculată de la data divizării și până la plata plății efective.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, raportat la art. 42 și 43 Codul comercial.

Prin sentința nr. 325 din 26 mai 2016, Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta S.C. C. S.A. prin întâmpinare, precum și acțiunea reclamantei S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C.I.I. B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C.I.I. B..

Prin decizia nr. 461 din 15 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C.I.I. B., împotriva sentinței nr. 325 din 26 mai 2016 a Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. C. S.A.

Reclamanta S.C. A. S.A. Botoșani - prin lichidator judiciar C.I.I. B., a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 461 din 15 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, solicitând casarea deciziei recurate și, în rejudecare, modificarea în tot a sentinței tribunalului, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 710.990 RON reprezentând o parte din valoarea obligațiilor de plată neachitate de debitoarea S.C. D. S.A. - societate divizată - și a dobânzii legale penalizatoare calculată de la data divizării și până la plata efectivă, în temeiul art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată.

Prin cererea de recurs, s-au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

După ce a reluat criticile expuse în motivarea cererii de apel, referitoare la greșita interpretare dată de prima instanță dispozițiilor art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data proiectului de divizare, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a folosit un raționament de tip sofistic, în sensul că, deși pleacă de la o premisă corectă din punct de vedere contabil, concluzia trasă, potrivit căreia valoarea activului net ar fi zero datorită egalității dintre activ și pasiv, este fundamental greșită.

Recurenta arată că egalitatea dintre activul și pasivul unei societăți comerciale reprezintă o condiție "sine qua non" a bilanțului unei societăți comerciale și un principiu de bază al contabilității societății comerciale.

În același context, invocă dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991 și modul în care se ține contabilitatea în partidă dublă.

Recurenta-reclamantă mai susține că instanța de apel trebuia să aibă în vedere pasivul în sens contabil, bilanțier, care cuprinde sursele de finanțare ale întreprinderii, acestea putând fi proprii sau atrase.

În continuare, recurenta arată că valoarea activului net contabil este dată de diferența dintre active și datorii. Or, pârâta nu a preluat niciun element de pasiv de natura datoriilor - așa cum rezultă din proiectul de divizare, aspect reținut în hotărârea atacată - de unde reiese că valoarea datoriilor este zero, deci activul net preluat este egal cu totalul activelor (710.990,41 RON).

Susține recurenta-reclamantă că acest aspect este reținut în mod contradictoriu în motivarea instanței de apel, în sensul că, pe de o parte s-a menționat că pârâta nu a preluat niciun element de pasiv de natura datoriilor, însă, pe de altă parte, a reținut că aceasta nu ar fi preluat active nete întrucât activele totale sunt egale cu pasivele totale, când de fapt ar fi trebuit să fie consecventă în a constata, ținând cont de formula de calcul a activului net, că nepreluând niciun fel de datorii, care să fie scăzute din activele totale, activul net este egal cu totalul activului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 25 septembrie 2018, s-a dispus comunicarea raportului către părți.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul, stabilind termen în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Prin proiectul de divizare parțială nr. 690 din 13.01.2010, publicat în Monitorul Oficial al României, partea a IV-a, nr. 218 din 29.01.2010, S.C. D. S.A. Botoșani s-a divizat în S.C. D. S.A. (societate divizată) și S.C. C. S.A. (societate beneficiară nou înființată), iar din cuprinsul proiectului rezultă că evaluarea activelor și pasivelor societății ce urma a fi divizată s-a realizat la valoarea contabilă a acestora, așa cum este reflectată în bilanțul întocmit la data de 30.09.2009 conform OMF nr. 1752/2005.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a susținut că, prin proiectul de divizare parțială, creanța a fost repartizată societății divizate D. S.A.

Prin întâmpinarea formulată la prima instanță, pârâta C. S.A. a susținut că facturile neachitate de D. S.A. au devenit scadente după data publicării proiectului de divizare (29.01.2010), unele facturi fiind emise chiar după această dată (de exemplu, a doua factură ar fi fost emisă la 30.01.2010), astfel încât creanța dedusă judecății nu ar fi reprezentat un element de pasiv care să poată fi transferat conform proiectului de divizare.

Instanțele de fond au reținut, de asemenea, că respectiva creanță invocată de reclamantă a rămas în patrimoniul S.C. D. S.A. în urma divizării, nefiind preluată de societatea nou înființată.

Prima instanță a respins acțiunea cu motivarea că în cauză nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, întrucât creanța invocată de reclamantă nu a fost transferată societății beneficiare, ci a rămas în patrimoniul societății divizate D. S.A.

Prin motivele de apel, reclamanta a invocat interpretarea greșită de către tribunal a dispozițiilor art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, considerând că s-a reținut fără temei că aceste dispoziții legale nu sunt incidente, deoarece în cauză nu ar fi existat un transfer propriu-zis al obligației de la S.C. D. S.A., obligația rămânând în patrimoniul societății și după divizare.

Potrivit dispozițiilor art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data proiectului de divizare, "în cazul divizării, dacă un creditor al societății căreia îi este transferată obligația în conformitate cu proiectul de divizare nu a obținut realizarea creanței sale, toate societățile beneficiare sunt răspunzătoare pentru obligația în cauză, în limita activelor nete care le-au fost transferate prin divizare, cu excepția societății căreia i-a fost transferată obligația respectivă, care răspunde nelimitat".

Prin Ordonanța de urgență nr. 90 din 29 septembrie 2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, publicată în Monitorul Oficial nr. 674 din 4 octombrie 2010, textul de lege a fost modificat, astfel că la art. 241

1

s-a introdus alin. (3), cu următorul cuprins:

"Dacă un creditor nu a obținut realizarea creanței sale de la societatea căreia îi este repartizată creanța prin divizare, toate societățile participante la divizare răspund pentru obligația în cauză, până la concurența valorii activelor nete care le-au fost repartizate prin divizare, cu excepția societății căreia i-a fost repartizată obligația respectivă, care răspunde nelimitat."

În apel, problema de drept esențială ce trebuia dezlegată era incidența prevederilor art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 (în forma în vigoare la 29.01.2010 - data publicării proiectului de divizare), în situația în care creanța, respectiv obligația a rămas în patrimoniul societății divizate parțial, nefiind transferată societății beneficiare.

Or, în motivarea deciziei recurate, curtea de apel a reținut că nu poate fi angajată forma de răspundere reglementată de acest text legal, întrucât intimata-pârâtă S.C. C. S.A. nu a beneficiat de un activ net în urma divizării, din moment ce societatea nou înființată a preluat active în valoare totală de 710.990,41 RON și pasive de aceeași valoare.

Înalta Curte apreciază că motivarea deciziei instanței de apel nu corespunde exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., deoarece nu răspunde motivului de apel privind incidența în speță a dispozițiilor art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, printr-un raționament logico-juridic care să facă posibil controlul judiciar. Astfel, instanța de apel nu a arătat explicit care este dezlegarea problemei de drept mai sus menționate și nici motivele pentru care au fost primite sau înlăturate argumentele părților pe această chestiune, ci a analizat o altă condiție, subsecventă, referitoare la limitele răspunderii, deși nu lămurise în prealabil dacă este îndeplinită situația premisă pentru această formă de răspundere.

Prin urmare, este incident motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care prevede situația în care casarea unei hotărâri poate fi cerută când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Motivarea hotărârii judecătorești este indispensabilă pentru controlul exercitat de instanța ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrarului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel, potrivit art. 496 alin. (2) coroborat cu art. 497 C. proc. civ.

În rejudecare, cu respectarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., instanța de apel va lămuri incidența în cauză a dispozițiilor art. 243 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data proiectului de divizare, în primul rând prin verificarea premisei referitoare la transferarea obligației în conformitate cu proiectul de divizare, inclusiv prin stabilirea situației de fapt, respectiv dacă obligațiile de plată recunoscute prin procesul-verbal încheiat la 09.11.2010 puteau face obiectul proiectului de divizare, în raport de data nașterii și exigibilității creanței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C.I.I. B., împotriva deciziei nr. 461 din 15 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 aprilie 2019.