ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 205/2021

Ședința publică din data de 3 februarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 3 mai 2017 sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B., în nume propriu și în calitate de titular al Cabinetului Individual de Insolvență B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 635.665,06 RON, reprezentând prejudiciul cauzat, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii pagubei până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4 din 21 februarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Suceava a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și a dispus strămutarea dosarului de la Tribunalul Botoșani la Tribunalul Suceava.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalul Suceava la 2 martie 2018 sub același număr unic.

Prin sentința nr. 303 din 28 decembrie 2018, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B., invocată din oficiu, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această parte ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă și, reținând că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului Cabinet Individual de Insolvență B., fostul administrator judiciar al reclamantei, raportat la dispozițiile legale invocate, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât.

Împotriva sentinței sus-menționate, S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 244 din 12 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă; a fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut, în esență, că prevederile art. 182 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, ce permit angajarea răspunderii civile delictuale, pot fi utilizate doar în măsura în care partea interesată nu avea deschisă calea unei cereri reglementate de prevederile Legii nr. 85/2014; or, acest din urmă act normativ reglementa o astfel de procedură, de care reclamanta nu a uzat.

Împotriva deciziei din apel, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia.

În motivare, a reiterat situația de fapt, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, a susținut că în mod nelegal, cu aplicarea greșită a art. 182 din Legea nr. 85/2014, curtea de apel a reținut că activitatea administratorului judiciar nu ar putea fi verificată în cadrul unei acțiuni separate în răspundere delictuala, în condițiile în care partea interesată nu a exercitat căile de atac prevăzute de legea specială în cadrul procedurii insolvenței.

În acest sens, a redat dispozițiile art. 182 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, subliniind că din cuprinsul acestora nu rezultă în niciun mod că răspunderea administratorului/lichidatorului judiciar pentru exercitarea atribuțiilor cu rea-credință sau gravă neglijență ar putea fi atrasă doar de către judecătorul-sindic în cadrul procedurii insolvenței, prin intermediul căilor de atac de care dispun părțile interesate în această procedură, așa cum în mod greșit a statuat instanța de apel, iar în absența oricărei expresii sau sintagme de natură să sugereze că acest mecanism de tragere la răspundere a practicianului în insolvență ar putea fi utilizat doar prin sesizarea judecătorului-sindic, o astfel de interpretare echivalează cu o adăugare la lege și, implicit, cu nesocotirea principiului "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".

Potrivit recurentei, nelegalitatea raționamentului instanței de apel este confirmată și de faptul că în cuprinsul Legii nr. 85/2014, ori de cate ori legiuitorul a dorit ca răspunderea administratorului judiciar sau a administratorului special să fie atrasă pentru anumite fapte doar prin procedura derulată în fala judecătorului-sindic, competența exclusivă a acestuia a fost reglementată expres, sens în care a evocat dispozițiile art. 60 alin. (2) și (3) și art. 84 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

Prin urmare, ipotezele în care cererile pentru angajarea răspunderii patrimoniale a administratorului judiciar sau a administratorului special sunt date în competența exclusivă a judecătorului-sindic sunt expres reglementate de lege prin norme speciale, care nu pot fi extinse și la alte situații pentru care legea nu prevede expres o competență exclusivă a judecătorului-sindic, întrucât, în caz contrar, ar fi nesocotite dispozițiile art. 10 C. civ., care constituie dreptul comun inclusiv în materia raporturilor dintre profesioniști și care interzic analogia, stipulând că normele speciale se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.

Mai mult decât atât, a arătat că, în condițiile în care însăși instanța de apel a calificat norma cuprinsă în art. 182 din Legea nr. 85/2014 ca fiind una generală în materia atragerii răspunderii practicianului în insolvență, iar în cuprinsul actului normativ sus-menționat există norme speciale care reglementează ipotezele în care o astfel de răspundere poate fi angajată de judecătorul-sindic, este evident că norma generală de la art. 182 nu poate fi interpretată prin extinderea sferei de aplicare a unor norme speciale.

În sprijinul aceleiași concluzii, a arătat că atribuțiile judecătorului-sindic sunt reglementate de art. 45 din Legea nr. 85/2014, că atribuțiile reglementate la lit. a)-q) ale acestui articol nu includ și soluționarea cererilor de angajare a răspunderii patrimoniale a practicianului în insolvență și că prevederea de la art. 45 lit. r), potrivit căreia judecătorul-sindic exercită și alte atribuții prevăzute de lege, nu poate atrage competența exclusivă a judecătorului-sindic de a soluționa o astfel de cerere decât în cazul în care există o prevedere expresă a legii în acest sens; or textul art. 182 din Legea nr. 85/2014 nu reglementează expres atribuția judecătorului-sindic de a soluționa cererile având ca obiect angajarea răspunderii practicianului în insolvență pentru prejudiciile cauzale în exercitarea atribuțiilor sale.

Pe de altă parte, a susținut că tot în mod nelegal a reținut curtea de apel că art. 182 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 conține o normă de completare a reglementării de la alin. (1), raportat la care o acțiune separată de angajare a răspunderii delictuale a practicianului în insolvență nu ar putea fi formulată decât în situația în care Legea nr. 85/2014 nu ar prevedea remedii pentru înlăturarea acțiunilor delictuale ale administratorului/lichidatorului judiciar, apte să producă prejudicii.

Astfel, a susținut că, în primul rând, chiar dacă textul art. 182 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 reprezintă o normă de completare a dispozițiilor art. 182 alin. (1) din aceeași lege, această calificare a reglementării ca fiind o normă de completare nu justifică în niciun mod concluzia potrivit căreia ea ar institui o răspundere cu caracter subsecvent, aplicabilă numai în absența altor remedii ce ar putea fi utilizate în procedura insolvenței, o astfel de relație de subsecventă nerezultând din cuprinsul textelor de lege sus-menționate.

În al doilea rând, a arătat că interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art. 182 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 conduce practic la concluzia inaplicabilității generale a acestei reglementări din moment ce, în această interpretare, o acțiune în răspundere delictuală împotriva practicianului în insolvență nu ar putea fi primită decât în absența oricărui alt remediu prevăzut de aceeași lege pentru sancționarea faptelor ilicite ale administratorului/lichidatorului judiciar.

A subliniat recurenta că, potrivit art. 59 alin. (5) din Legea nr. 84/2015, orice măsură a administratorului/lichidatorului judiciar poate fi contestată în fața judecătorului-sindic de către părțile din procedura insolvenței sau de orice persoană interesată; or, în interpretarea instanței de apel, existența acestui remediu exclude, în toate cazurile, posibilitatea formulării unei acțiuni separate pentru angajarea răspunderii delictuale a practicianului în insolvență, dacă persoana interesată nu a uzat de acel remediu. Pe de altă parte, în ipoteza în care persoana interesată/prejudiciată a uzat de calea de atac a contestației reglementate de art. 59 alin. (5) din Legea nr. 84/2015, posibilitatea formulării ulterioare a unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 182 din același act normativ este exclusă, întrucât un astfel de demers ar fi paralizat prin invocarea autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate de judecătorul-sindic în soluționarea contestației.

Așa fiind, în opinia recurentei este evident faptul că dispozițiile art. 182 alin. (2) din Legea nr. 184/2014, în interpretarea dată de instanța de apel, nu și-ar găsi aplicabilitatea în nicio situație, concluzie ce contravine principiului reglementat de art. 9 alin. (3) C. civ., care impune interpretarea legii în sensul aplicării ei, iar nu în sensul înlăturării aplicării ei.

Or, chiar dacă în redactarea dispozițiilor art. 182 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014 se remarcă în mod evident o lipsă de acuratețe juridică în reglementarea răspunderii practicianului în insolvență, ceea ce rezultă cu claritate din cuprinsul celor două texte de lege este faptul că alin. (1) al art. 182 reglementează o răspundere a practicianului în insolvență limitată doar la cazurile de culpă gravă (comisivă sau omisivă), iar alin. (2) reglementează o răspundere extinsă, civilă, penală, administrativă sau disciplinară, potrivit dreptului comun.

A conchis recurenta că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 182 alin. (1) și (2) din Legea nr. 85/2014 este în sensul că aceste reglementări au păstrat regimul sancționator de drept comun, cu tipurile sale clasice de ilicit juridic (civil, penal, disciplinar, administrativ). Cu alte cuvinte, regimul răspunderii administratorului judiciar/lichidatorului judiciar reglementat de art. 182 din Legea nr. 85/2014 este, în principiu, identic cu regimul juridic general, de drept comun, practicianul în insolvență răspunzând în plan civil, penal, administrativ și disciplinar în aceleași condiții cu celelalte subiecte de drept supuse dispozițiilor legale în materiile răspunderilor respective, excepția majoră de la această regulă constând în exonerarea de răspundere pentru faptele și pozițiile exprimate în cadrul procedurii insolvenței, cu bună-credință și în limitele atribuțiilor sale, pe baza informațiilor disponibile.

Cu toate acestea, instanța de apel a apreciat fără temei că în cadrul acțiunii ce face obiectul prezentului dosar nu ar putea fi efectuate verificări cu privire la modul în care administratorul judiciar și-a îndeplinit obligațiile și atribuțiile în procedura insolvenței, pe considerentul că reclamanta nu a exercitat calea de atac a contestației în cadrul respectivei proceduri, reținând astfel un fine de neprimire a pretențiilor deduse judecății, care nu au mai fost examinate pe fond în substanța lor.

În continuare, recurenta a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte.

La 23 decembrie 2019, intimatul Cabinet Individual de Insolvență B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei capacității sale procesuale de folosință, precum și excepția nulității recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat la 20 ianuarie 2020, recurenta a solicitat introducerea în cauză a Lexroinsolv S.P.R.L., în calitate de succesor al intimatului Cabinetul Individual de Insolvență B. sau, în subsidiar, a practicianului în insolvență B.; de asemenea a invocat nulitatea absolută a întâmpinării, în temeiul art. 56 alin. (3) C. proc. civ., întrucât a fost formulată de o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință.

Prin încheierea din 25 noiembrie 2020 a fost respinsă excepția nulității și a fost admis în principiu recursul.

Analizând, cu prioritate, potrivit art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 C. proc. civ., excepția lipsei capacității procesuale de folosință a intimatului Cabinet Individual de Insolvență B., invocată de această parte prin întâmpinarea formulată prin reprezentant convențional, excepție de ordine publică și care, potrivit art. 56 alin. (3) C. proc. civ., poate fi invocată în orice stare a pricinii, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 56 alin. (1) C. proc. civ., poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile.

Așadar, capacitatea procesuală reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacității civile, persoana care are capacitatea de folosință a drepturilor civile având și capacitate procesuală de folosință.

Dacă, în ce privește persoana fizică, capacitatea de folosință se dobândește la momentul nașterii și se pierde odată cu moartea, în cazul persoanelor juridice, în speță a unui cabinet individual de insolvență, aceasta se dobândește la data înregistrării în Registrul formelor de organizare ținut de U.N.P.I.R. și încetează la data încetării persoanei juridice însăși, în oricare dintre modurile prevăzute de lege.

Așa cum s-a arătat în precedent, lipsa capacității procesuale de folosință poate fi invocată, potrivit art. 56 alin. (3) C. proc. civ., în orice stare a procesului.

Cum, în speță, actele dosarului relevă că în ședința din 27 septembrie 2019 Consiliului Național de Conducere al C. a aprobat solicitarea de radiere a Cabinetului Individual de Insolvență B., încetând astfel capacitatea de folosință a acestuia, Înalta Curte, dând eficiență textelor de lege sus-menționate, va admite excepția lipsei capacității procesuale de folosință a intimatului Cabinet Individual de Insolvență B. și va respinge recursul ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei capacității procesuale de folosință a intimatului Cabinet Individual de Insolvență B..

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 244 din 12 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 februarie 2021.