ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1602/2021

Ședința publică din data de 15 septembrie 2021

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub numărul x/2017 din data de 26 octombrie 2017, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. S.R.L, D., în calitate de administrator al societății C. S.R.L, E. S.R.L și F., in calitate de administrator al societății E. S.R.L, obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 39.600 RON, cu titlu de daune materiale, în favoarea reclamantului A. și a sumei de 9.500 RON, cu titlu de daune materiale, în favoarea reclamantei B., obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de daune morale, în favoarea reclamantului A. și a sumei de 1.200.000 RON, cu titlu de daune morale, în favoarea reclamantei B.; obligarea, în solidar, a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 372 din 03.05.2019, Tribunalul Sibiu, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților D. și F., excepție invocată de pârâți și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâților D. și F., ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.R.L,reprezentată de administrator D., și E. S.R.L, reprezentată de administrator F., având ca obiect acțiune în răspundere delictuală. A respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de pârâți împotriva G. S.A. A obligat fiecare dintre reclamanți la plata, în favoarea pârâților, a următoarelor sume, cu titlul de cheltuieli de judecată: 1.487,5 RON, către C. S.R.L., 1.487,5 RON, către E. S.R.L., 595 RON, către F. și 595 RON, către D.. A respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de chemata în garanție G. S.A, referitoare la obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 154 din 20.02.2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, s-a respins ca inadmisibil apelul declarat de pârâții C. S.R.L., E. S.R.L., D. și F. împotriva încheierii pronunțate în camera de consiliu, la data de 8 noiembrie 2017, de Tribunalul Sibiu, în dosarul nr. x 8/85/2017/al.

S-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 372 din 03 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă.

S-a respins apelul incident formulat de pârâții C. S.R.L., E. S.R.L., D. și F. împotriva sentinței civile nr. 372 din 03 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă s-a declarat recurs principal de către reclamanții A. și B. și recurs provocat de către pârâții C. S.R.L., E. S.R.L., D. și F..

4.1. Prin recursul principal s-au invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., reclamanții solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și a încheierii din 20 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, și trimiterea cauzei spre rejudecare, potrivit dispozițiilor art. 497 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat următoarele critici: hotărârea pronunțata de către instanța de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul că aceasta nu își întemeiază hotărârea pe o analiză atentă a motivelor de apel invocate, omițând a răspunde criticilor reclamanților din cererea de apel sau, acolo unde a răspuns, a reținut aspecte contradictorii sau străine de natura cauzei, fapt ce echivalează cu o lipsă de motivare. Mai arată că instanța de apel a preluat din motivarea instanței de fond, fără o cercetare atentă și fără a da eficiență aspectelor pe care apelanții-reclamanți le-au învederat prin cererea lor și, având în vedere caracterul devolutiv al apelului și rolul judecătorului în aflarea adevărului, este evident că modalitatea în care instanța de apel și-a motivat hotărârea este contrară dispozițiilor art. 425 C. proc. civ.

Au mai susținut recurenții-reclamanți că decizia pronunțată în apel nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine de natura cauzei, instanța de apel mulțumindu-se să respingă apelul, deși trebuia să se pronunțe asupra situației de fapt și de drept, ca instanță devolutivă, ceea ce duce la concluzia că hotărârea astfel pronunțată este lipsită de esență, fiind nemotivată, viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii. Arată că instanța a omis din analiza sa să cerceteze planșa foto nr. 1, din care se poate observa că nu existau indicatoare de avertizare, balize, bețe și benzi de delimitare la momentul la care s-a desfășurat concursul de sanie.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1364, art. 1373, art. 209 și art. 219 din C. civ., ale art. 6 și art. 7 lit. b), c) din H.G. nr. 263/2001, precum și ale art. 2.2 lit. c), art. 2.3, art. 2.4, art. 3.1, art. 3.4 și art. 3.6 din Ordinul nr. 491/2001.

Au arătat că, prin modalitatea în care instanța de apel a soluționat cauza, aceasta a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material ori, printr-o asemenea manieră, în mod evident actul de justiție este viciat.

Astfel, în opinia recurenților, are importanță analiza textelor de lege invocate în cuprinsul cererii de recurs și incidența lor prin raportare la starea de fapt și la condițiile existente în data de 12.01.2014 pe domeniul schiabil H., domeniu aflat în administrarea societății C. S.R.L, în cadrul căruia își desfășura activitatea societatea E. S.R.L, precum și analizarea obligațiilor pe care le are profesionistul ce administrează un asemenea domeniu schiabil sau închiriază echipamente specifice practicării sporturilor de iarna în incinta acestui domeniu schiabil.

Soluția pronunțată în ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a numiților D. și F. este în contradicție cu textele de lege invocate în cuprinsul cererii de recurs, impunându-se ca aceștia să răspundă în solidar cu societățile C. S.R L. si E. S.R.L.

4.2. Prin recursul incident declarat de pârâții C. S.R.L., E. S.R.L., D. și F., s-a solicitat, în eventualitatea admiterii recursului reclamanților, modificarea deciziei instanței de apel, în sensul admiterii apelului incident și, în consecință, schimbarea sentinței, în sensul admiterii cererii de chemare în garanție și obligarea asigurătorului la plata sumelor de bani la care reclamanții vor fi, eventual, îndreptățiți, și anume daune și cheltuieli de judecată.

S-a arătat că pârâta deține asigurarea de răspundere civilă nr. x/18.10.2013, încheiată cu G. S.A., privind răspunderea civilă a acesteia pentru activitățile sportive și recreative derulate pe domeniul de schi H. în perioada 18.10.2013-17.10.2014, privind acoperirea daunelor materiale provocate din culpa pârâtei, clienților.

Au menționat că evenimentul a fost notificat asigurătorului, iar, în ipoteza căderii în pretenții, pârâții înțeleg să formuleze preventiv recursul provocat.

În măsura în care instanța de recurs va găsi fondată teza că răspunderea în cauză poate fi partajată între reclamanți și administratorul pârtiei, în condițiile art. 1371 alin. (1) C. civ., astfel cum a fost interpretat prin decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și vor fi găsite fondate o parte din pretențiile reclamanților, recurenții-pârâți au solicitat să se dispună admiterea cererii de chemare în garanție și obligarea asigurătorului la plata sumelor de bani la care reclamanții vor fi găsiți îndreptățiți, însă doar în ceea ce privește parte din daunele materiale și cheltuielile de judecată.

În drept, nu a fost invocat niciunul din motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului din 6 aprilie 2021, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului declarat de reclamanți, invocată de intimații pârâți, a admis în principiu recursurile declarate de reclamanți și de pârâți. A fost acordat termen de judecată în ședință publică la data de 12 mai 2021.

La data de 18 iunie 2020, intimații-pârâți C. S.R.L., E. S.R.L., D. și F. au depus întâmpinare la recursul declarat de reclamanți, precum și cerere de recurs provocat.

In cuprinsul întâmpinării a fost invocată excepția nulității recursului promovat de reclamanți, arătându-se că motivele invocate nu pot fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., indicate de recurenți, criticile vizând exclusiv motive de netemeinicie, precum și de greșită apreciere a probelor. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 22.06.2020, intimata-chemată în garanție G. S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea deciziei atacate, cu consecința respingerii acțiunii formulate.

La data de 25.06.2020, intimata-chemată în garanție G. S.A. a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâți, arătând că în cuprinsul cererii de recurs nu a fost precizat motivul de nelegalitate pe care aceasta se întemeiază. De asemenea, s-a arătat că solicitarea subsidiară a pârâților de a se schimba decizia atacată și a se admite cererea de chemare în garanție este neîntemeiată, recurenții având posibilitatea de a solicita, prin recursul incident, doar casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

La data de 02 iulie 2020, recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâți, solicitând respingerea excepției nulității, invocată de către intimați și, pe cale de consecință, sa se constate că recursul reclamanților este întemeiat și motivat, urmând a fi admis, așa cum a fost formulat.

În ce privește recursul provocat, declarat de către intimații-pârâți, au arătat că se impune admiterea în parte a cererii de chemare în garanție, daunele morale solicitate fiind o obligație solidară a pârâților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce succed.

II.1. În cadrul recursului principal, primul motiv de recurs expus de recurenții reclamanți, încadrat în ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., privește, în esență, faptul că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, lipsa unei analize atente a motivelor de apel invocate, omisiunea răspunderii la unele critici invocate și, în cazul în care s-a răspuns la acestea, reținerea unor aspecte contradictorii sau străine de natura cauzei, aspect ce ar echivala cu lipsa unei motivări.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții susțin că s-ar fi înlăturat abuziv probe concludente (planșe foto) și că s-au preluat selectiv pasaje din declarațiile martorilor, aspecte care indică lipsa de sinceritate a martorilor pârâților și fac dovada existenței faptei ilicite de care susțin că se fac vinovați pârâții. S-a susținut că, în motivare, se preiau argumentele instanței de fond, fără o cercetare atentă și fără a se da eficiență aspectelor învederate în cererea de apel.

Mai susțin recurenții o inadvertență privind persoana care a propus martorul I., în hotărâre reținându-se greșit că martorul a fost propus de recurenți, nu de partea adversă, precum și faptul că instanța nu are o reprezentare clară a pârtiilor în interiorul domeniului schiabil, neputând concluziona dacă existau într-adevăr indicatoare de orientare, de avertizare, balize, bețe și benzi de delimitare, ceea ce conduce la imposibilitatea de verificare a îndeplinirii condițiilor legale de amenajare a pârtiilor.

Au mai criticat faptul că s-a omis planșa foto nr. 1 din analiză, planșă din care ar rezulta lipsa totală a mijloacelor de avertizare pe pârtie, că reaudierea martorilor a fost respinsă în mod neîntemeiat, lipsa pentru anii 2013 și 2014 a notelor de constatare încheiate în urma unor controale efectuate anual la pârâta C. S.R.L., precum și că instanța a coroborat și interpretat greșit probele.

Au concluzionat că aceste motive dovedesc neconformitatea deciziei atacate cu dispozițiile art. 425 din C. proc. civ.

Înalta Curte, procedând la examinarea acestui motiv de recurs, reține, cu prioritate, că, din expunerea argumentelor, rezultă că partea critică, în realitate, modalitatea de apreciere a probelor (cum ar fi declarații de martori, planșe foto, fișe de control) de către instanța de apel, greșeli care, în opinia recurenților, au condus instanța de apel la o concluzie eronată, în sensul respingerii apelului.

Întrucât recursul este o cale de atac nedevolutivă, în cauză neavând loc o rejudecare a fondului, acesta nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, așa cum este și cazul procesului de apreciere a probatoriului. Aspectele criticate de recurenți privesc modul în care instanța s-a raportat la declarațiile martorilor, presupusa interpretare selectivă a acestora, neluarea în considerare a unei planșe foto, aspecte care nu se circumscriu motivului de nelegalitate invocat în cererea de recurs, și anume art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., astfel că nu pot fi analizate în prezenta cale de atac în care se realizează exclusiv un control de legalitate.

Aceasta întrucât, deși recurenții argumentează în susținerea primului motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază ori cuprinde motive contradictorii, totuși aceștia se prevalează de modalitatea de interpretare a probelor de către instanța de apel.

Mai mult decât atât, recurenții, deși indică drept motiv de nelegalitate contrarietatea motivării instanței de apel, în concret, nu precizează în ce constă acest argument, el fiind formulat doar generic, ceea ce conduce la imposibilitatea verificării lui și la concluzia că nu poate fi primit spre analiză.

În ceea ce privește critica potrivit căreia hotărârea nu întrunește cerințele prevăzute de art. 425 din C. proc. civ., se constată că decizia instanței de apel este motivată în fapt și în drept, instanța procedând la analizarea criticilor formulate în apel, și anume înlăturarea unor probe (declarații de martori, planșe foto), în mod detaliat, printr-o analiză și argumentație proprie, atât în fapt, cât și în drept, nu prin preluarea motivării instanței fondului, așa cum, fără temei, se susține de către recurenți.

Instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere asupra probelor administrate în cauză, din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate. Cu alte cuvinte, criticile recurenților privitoare la stabilirea situației de fapt nu se convertesc în niciun motiv de nelegalitate, și nu doar în cel invocat, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond ori al celei de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar, în cauză, instanța de apel și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că, deși în aparență, motivul de recurs se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în concret, motivele expuse nu sunt unele de nelegalitate, ci constituie critici privind interpretarea probelor. Aceste chestiuni exced controlului de nelegalitate care poate fi realizat de către instanța de recurs, astfel că, în cauză, nu este incident motivul de recurs anterior evocat.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, acesta constă în încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1364, art. 1373, art. 209 și art. 219 din C. civ., ale art. 6 și art. 7 lit. b), c) din H.G. nr. 263/2001, precum și ale art. 2.2 lit. c), art. 2.3, art. 2.4, art. 3.4 și art. 3.6 din Ordinul nr. 491/2001, motiv de recurs încadrabil în ipoteza de casate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Se reține că motivul de recurs invocat privește încălcarea și aplicarea greșită a condițiilor răspunderii civile delictuale, a criteriilor de apreciere a vinovăției, a răspunderii comitenților pentru prepuși, atragerea răspunderii contravenționale prin H.G. nr. 263 din 22 februarie 2001 privind amenajarea, omologarea, întreținerea și exploatarea pârtiilor și traseelor de schi pentru agrement, precum și condițiile legale prevăzute în Ordinul nr. 491 din 5 octombrie 2001 pentru aprobarea Normelor privind omologarea, amenajarea, întreținerea și exploatarea pârtiilor și traseelor de schi pentru agrement.

Din analiza criticilor invocate în cadrul acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată că, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., recurenta a făcut ample referiri atât la situația de fapt și probele ce ar susține dreptul pretins, cât și la aspectele de drept ale litigiului.

Or, criticile aduse deciziei recurate, care nu se raportează la niciun reper legal pe care instanța de apel să îl fi interpretat sau aplicat în mod greșit, ci vizează mijloacele de probă administrate în cauză și modalitatea în care acestea au fost evaluate de către instanțele de fond și de apel, excedează controlului de legalitate care poate fi realizat în recurs, actuala structură a căii de atac a recursului permițând cenzurarea hotărârilor recurate exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie.

În acest sens, criticile vizând nevalorificarea de către instanța de apel a unor probe (declarații ale unor martori, planșe foto, condiții meteo, certificate de omologare), care relevă propria viziune a recurenților cu privire la forța probantă a acestor mijloace de dovadă și asupra situației de fapt nu pot forma obiect de analiză în recurs, pentru că ele au ca finalitate un demers de reevaluare a acestor probe, reevaluare care nu este compatibilă cu prezenta cale de atac.

În ceea ce privește criticile referitoare la pretinsa culpă a pârâților D. și F., Înalta Curte reține că acestea sunt neîntemeiate, întrucât prevederile art. 219 din C. civ. arată că, dacă organele persoanei juridice săvârșesc o faptă, licită sau ilicită, în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate, răspunderea revine exclusiv persoanei juridice, răspunderea personală și solidară a celor care au săvârșit o faptă ilicită intervenind doar în situația în care organele persoanei juridice acționează fără legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate.

În mod corect a argumentat curtea de apel că nu se poate reține calitatea procesuală pasivă a pârâților D. și F., întrucât aceștia nu au acționat în afara mandatului dat de societate, respectiv fără legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate. Mai mult decât atât, chiar reclamanții, pe toată durata judecății, inclusiv prin motivele de apel, au susținut culpa celor două societăți în săvârșirea unei faptei ilicite, în solidar cu cea a administratorilor lor, iar nu culpa exclusivă a celor două persoane fizice.

De asemenea, s-a reținut în mod just de către instanța de apel că nu poate fi atrasă răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor, în lipsa existenței unui astfel de raport de prepușenie. Reclamanții au susținut eronat că pârâții D. și F. ar fi prepușii pârâtelor, fiind administratorii societăților pârâte. Art. 1373 alin. (2) din C. civ. arată că un comitent exercită "direcția, supravegherea și controlul" asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia, or în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 31/1990, coroborate cu cele ale art. 209 alin. (3) din C. civ., potrivit cărora raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, iar mandatarul nu este niciodată prepus al mandantului, în sensul legii.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2) din C. civ., care prevăd că "orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Prin urmare, reclamanții aveau obligația de a respecta dispozițiile legale incidente în materie, respectiv pe aceea ce viza interdicția de a se da cu sania pe pârtia de schi, prevăzute expres de dispozițiile punctului 4.2.lit. a) din Ordinul nr. 491/2001 al Ministrului Turismului pentru aprobarea Normelor privind omologarea, amenajarea, întreținerea și exploatarea pârtiilor și traseelor de schi pentru agrement, ei neputând invoca necunoașterea legii, cu consecința, în cazul încălcării acestei interdicții, de a repara integral paguba cauzată, deci de a-și suporta propriul prejudiciu. Mai mult, aceștia nu-și pot invoca propria culpă, nimănui nefiindu-i permis să se prevaleze de aceasta în fața justiției în vederea obținerii unui avantaj.

Având în vedere aceste argumente, se constată că nu este incidentă în cauză ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că urmează a fi respins și acest motiv de recurs.

II.2. Recursul provocat declarat de pârâții C. S.R.L., E. S.R.L., D. și F. privește eventualitatea admiterii recursului reclamanților, ipoteză în lipsa căreia este inutil a se proceda la analizarea sa.

Pe cale de consecință, în ceea ce privește recursul declarat de recurenții A. și J. împotriva deciziei civile nr. 154/2020 din 20 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, Înalta Curte constată că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., urmând, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., a respinge recursul declarat, ca nefondat. În ceea ce privește recursul provocat, declarat de pârâții S.C. C. S.R.L., S.C. E. S.R.L., D. și F. împotriva aceleiași decizii, raportat la soluția pronunțată cu privire la recursul principal, Înalta Curte urmează a-l respinge, de asemenea, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal, declarat de reclamanții A. și J., precum și recursul provocat, declarat de pârâții S.C. C. S.R.L., S.C. E. S.R.L., D. și F., împotriva deciziei civile nr. 154/2020 din 20 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Obligă recurenții-reclamanți să plătească pârâților-recurenți cheltuieli de judecată parțiale, în cuantum de 4.000 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 septembrie 2021.