ÎCCJ, Decizia nr. 12/2022

Ședința publică din data de 17 ianuarie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Decizia nr. 1626 din 23 iunie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost respinsă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 572 din 10 martie 2021 a Curții de Apel Ploiești.

În motivare, s-a reținut că scopul urmărit de revizuent este de valorificare a certificatului de handicap, din perspectiva art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum și a considerentelor reținute în cuprinsul Deciziei nr. 23 din 11 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești într-o contestație în anulare.

Revizuentul a susținut că există putere de lucru judecat în ceea ce privește considerentele acestei decizii referitoare la posibilitatea revizuirii deciziei civile nr. 1803 din 10 noiembrie 2020 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, în baza unui înscris oficial care să ateste data dobândirii handicapului pentru a se calcula perioada efectiv lucrată în condiții de handicap, fapt ce i-ar da revizuentului dreptul de a beneficia de reducerea vârstei standard de pensionare cu 10 ani, în condițiile art. 52 și art. 58 din Legea nr. 263/2010.

În baza acestei premise, revizuentul a sesizat Înalta Curte cu o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând retractarea Deciziei nr. 572 din 10 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă într-o cerere de revizuire, întrucât aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 23 din 11 ianuarie 2021, pronunțată de aceeași instanță într-o contestație în anulare, ambele căi de atac extraordinare fiind promovate împotriva aceleiași decizii și anume nr. 1803 din 10 noiembrie 2020 a Curții de Apel Ploiești.

Revizuentul a formulat atât contestație în anulare, cât și revizuire împotriva Deciziei nr. 1803 din 10 noiembrie 2020 a Curții de Apel Ploiești; contestația în anulare a fost respinsă prin Decizia nr. 23 din 11 ianuarie 2020, iar cererea de revizuire a fost respinsă prin Decizia nr. 572 din 10 martie 2021 a aceleiași instanțe.

Instanța de revizuire a reținut că aspectele invocate de revizuent sub aspectul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat nu sunt de natură să reflecte contradictorialitatea între cele două decizii.

Astfel, instanța a detaliat că mențiunile din considerentele Deciziei nr. 23 din 11 ianuarie 2021 a Curții de Apel Ploiești, prin care instanța a opinat în sensul că hotărârea atacată ar putea fi revizuită la momentul la care reclamantul ar dobândi un înscris oficial nu au caracter decisiv și nu tranșează chestiuni ce țin de fondul contestației în anulare, ci exprimă doar o opinie a completului de judecată, care, de altfel, excede limitelor învestirii instanței.

Împotriva acestei decizii, recurentul A. a formulat recurs.

După un scurt istoric al cauzei, recurentul susține că instanța ar fi făcut o greșită aplicare a normelor de drept material privind autoritatea de lucru judecat, întrucât nu doar considerentele celor două decizii indicate sunt contradictorii, ci considerentul principal din prima hotărâre este contrar chiar dispozitivului celei de-a doua hotărâre.

Astfel, în considerentele Deciziei nr. 23 din 11 ianuarie 2021 a Curții de Apel Ploiești, instanța a reținut că hotărârea atacată ar putea fi revizuită la momentul la care reclamantul ar dobândi un înscris oficial care să ateste data dobândirii handicapului.

Or, revizuentul s-a conformat acestor indicații și a obținut certificatul nr. x din 10 noiembrie 2021, care este un înscris oficial, în cuprinsul căruia se precizează exact data dobândirii handicapului și a promovat cererea de revizuire.

În raport de acestea, soluția de respingere a cererii de revizuire ca inadmisibilă întrucât înscrisul respectiv nu s-ar încadra în cele prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nelegală, profund greșită și contravine celor reținute prin Decizia nr. 23/2021 a aceleiași instanțe.

Așadar, contrarietatea Deciziilor nr. 572/2021 și nr. 23/2021 este evidentă, cu atât mai mult cu cât considerentele Deciziei 23/2021 reprezintă fundamentul soluției pronunțate de instanță, iar nu o opinie a acesteia, cum greșit se reține în decizia recurată.

Recurentul solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și anularea Deciziei nr. 572 din 10 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinarea depusă de Institutul Național de Expertiza Medicală, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că recurentul susține că instanța de revizuire nu a aplicat corect prevederile art. 461 alin. (1) C. proc. civ.

Aceste critici urmează a fi analizate din perspectiva motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., deoarece recurentul susține că instanța de revizuire a aplicat/interpretat greșit cerințele de admisibilitate a cererii de revizuire, încălcând astfel normele referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Recurentul consideră că instanța ar fi făcut o greșită aplicare a normelor de drept material privind autoritatea de lucru judecat, întrucât nu doar considerentele celor două decizii indicate sunt contradictorii, ci considerentul principal din prima hotărâre este contrar dispozitivului celei de-a doua hotărâri.

Înalta Curte reține că legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că:

"Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", să concretizeze și pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă dezlegată anterior, așa încât aceasta să nu poată fi nesocotită.

Reglementarea ipotezei de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a impus, de asemenea, pentru a înlătura încălcarea principiului autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi promovată dacă există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Din interpretarea logică, teleologică și sistematică a celor două norme procedurale, rezultă că, pentru admisibilitatea revizuirii în temeiul textului menționat, cele două hotărâri pretins potrivnice trebuie să fie pronunțate în cauze identice (identitate stabilită cumulativ pe baza celor trei elemente: părți, obiect și cauză).

Examinând prin prisma acestor considerații teoretice speța, se constată, contrar susținerilor recurentului, că instanța de revizuire, analizând condițiile autorității de lucru judecat, în mod corect a reținut că aspectele invocate de revizuent nu reprezintă o contrarietate a celor două hotărâri judecătorești, prin care au fost soluționate căi extraordinare de atac, revizuire și contestație în anulare, declarate împotriva aceleiași decizii.

Astfel fiind, în deplin acord cu argumentele instanței de revizuire, Înalta Curte reține la rândul său că prin Decizia nr. 23 din 11 ianuarie 2020, Curtea Apel Ploiești a respins contestația în anulare formulată împotriva Deciziei nr. 1803 din 10 noiembrie 2020 a aceleiași instanțe.

În cel de al doilea litigiu, prin Decizia nr. 572 din 10 martie 2021, Curtea Apel Ploiești a respins cererea de revizuire formulată împotriva Deciziei nr. 1803 din 10 noiembrie 2020 a aceleiași instanțe.

Ceea ce invocă autorul recursului este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumție, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părți, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluție, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.

Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Prezumția, însă, nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

Dar, așa cum s-a expus în cele ce preced, rațiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat și conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea acestui principiu.

Prin urmare, în acord cu raționamentul instanței de revizuire, Completul de 5 judecători reține că instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiate pe textul menționat nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat și, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri, ceea ce nu se verifică în cauză.

Se reține că, în realitate, recurentul invocă o opinie a instanței de judecată care a soluționat contestația în anulare declarată împotriva Deciziei nr. 1803/2020 a Curții de Apel Ploiești, care ar fi contradictorie Deciziei nr. 572/2021, anterior menționată.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. "în considerentele hotărârii, instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Așadar, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Pornind de la aceste prevederi legale, Înalta Curte reține că argumentele care au stat la baza soluției de respingere a contestației în anulare formulată împotriva Deciziei nr. 1803/2020 a Curții de Apel Ploiești sunt redate în considerentele Deciziei nr. 23/2021 a aceleiași instanțe și au avut în vedere că nu a fost probată data certă la care a intervenit handicapul invocat de parte, pentru a se aprecia cu privire la reducerea vârstei de pensionare.

Împrejurarea că instanța a opinat că împotriva Deciziei nr. 1803/2020 s-ar putea formula revizuire la momentul la care reclamantul ar obține un certificat de handicap nu reprezintă fundamentarea soluției de respingere a contestației în anulare.

Aceste aprecieri sunt, în realitate, păreri ale completului de judecată care depășesc cadrul învestirii, câtă vreme instanța era învestită cu soluționarea unei contestații în anulare și nu a unei cereri de revizuire. În plus, această opinie a instanței nu are valențele pe care i le acordă recurentul, întrucât nu a dezlegat un raport de drept dedus judecății, pentru a se putea impune ca efect pozitiv al autorității de lucru judecat.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul Institutul Național de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 1626 din 23 iunie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 ianuarie 2022.