ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 687/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale la 28 iulie 2016, sub nr. x/2016, contestatoarea A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI B., anularea deciziei nr. 134/01.07.2016 de încetare de drept a contractului de muncă, emisă de pârâtă, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, repunerea în situația anterioară încetării de drept a contractului de muncă și reintegrarea sa în muncă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 362 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, art. 55, art. 56, art. 50 din Legea nr. 53/2003 (Codul Muncii), H.G. nr. 119/2014, art. 1 alin. (2), art. 5 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă din 20 februarie 2002, art. 17 alin. (1) din Legea nr. 76/2002.

Prin încheierea din 21 februarie 2017, Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a admis cererea formulată de contestatoarea A. și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 362 alin. (3) și (4), art. 301 alin. (2) din Legea nr. 1/2011.

Prin sentința nr. 639 din 27 februarie 2017, Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a respins contestația formulată de contestatoarea A., în contradictoriu cu pârâta UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI B..

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta A. a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Prin încheierea din 19 octombrie 2017, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 362 alin. (3) și (4) și art. 301 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, cu care Tribunalul Dolj a învestit Curtea Constituțională.

Prin încheierea din 6 decembrie 2018, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a dispus menținerea măsurii suspendării cauzei, până la soluționarea de către Curtea Constituțională a dosarului nr. x/2017.

Prin Decizia nr. 86 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 392/20.05.2019, Curtea Constituțională a României a respins excepția de neconstituționalitate, constatându-se că dispozițiile art. 301 alin. (2) și ale art. 362 alin. (3) și (4) coroborate cu dispozițiile alin. (7) și alin. (8) ale aceluiași articol din Legea educației naționale nr. 1/2011 sunt constituționale în raport de criticile formulate.

Prin decizia civilă nr. 3220/2019 din 05 decembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis excepția perimării, invocată din oficiu și a constatat perimat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 639 din 27 februarie 2017 pronunțate de Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI B..

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la Curtea de Apel Craiova pentru soluționarea apelului pe fond.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă arată că înțelege să invoce ca motiv de nelegalitate interpretarea greșită și, pe cale de consecință, aplicarea greșită, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 416 alin. (1) și (3) C. proc. civ., art. 418 alin. (1) C. proc. civ., art. 415, art. 5 și 6 C. proc. civ., art. 147 alin. (4) din Constituția României și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Se mai arată că instanța de apel a suspendat cauza în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, după care, în Monitorul Oficial nr. 392/20.05.2019, a fost publicată Decizia nr. 86 din 13 februarie 2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate invocată de recurentă în fața primei instanțe, dată la care aceasta susține că a luat cunoștință de respectiva decizie.

Autoarea recursului precizează că, așa cum reiese inclusiv din cuprinsul respectivei decizii, aceasta a fost comunicată instanței de fond, respectiv, Tribunalului Dolj, și nu recurentei, care a ridicat excepția de neconstituționalitate, cu toate că, în opinia acesteia, comunicarea tuturor actelor de procedură era obligatorie, conform art. 154 C. proc. civ.

Se mai arată că instanța de apel a emis actul procedural al citației în data de 15 noiembrie 2019, cu 5 zile înainte de împlinirea termenului de perimare.

Față de aspectele mai sus expuse, autoarea recursului consideră că au fost încălcate dispozițiile art. 416 alin. (1) C. proc. civ., nefiind împlinit termenul de 6 luni prevăzut de lege, dispozițiile art. 418 alin. (1) din același act normativ, nefiind în ipoteza unei lipse de stăruință a părților, precum și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Făcând referire la conținutul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, autoarea recursului afirmă că, în niciun caz, termenul de perimare nu poate să curgă anterior publicării deciziei CCR în Monitorul Oficial, acesta din urmă fiind, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, momentul de la care este asigurată opozabilitatea față de toți subiecții de drept, care, în plus, coincide și cu data la care cauza putea fi repusă pe rol.

Cu privire la efectele deciziilor Curții Constituționale a României, recurenta arată că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat în mai multe rânduri, oferind drept exemplu elocvent Decizia nr. 223/13.03.2012 publicată în Monitorul Oficial nr. 256 din 18 aprilie 2012, din care se reproduce un pasaj.

Ca și concluzie, recurenta arată că nu se poate susține împlinirea termenului de perimare cât timp, de la publicarea și luarea la cunoștință a deciziei CCR (20.05.2019) și până la îndeplinirea unui act de procedură în cauză (citația din 15.11.2019) nu au trecut cele 6 luni necesare în vederea perimării apelului, conform art. 416 alin. (1) C. proc. civ.

Cu toate acestea, recurenta susține că, după publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, instanța e cea care are obligația de a repune pe rol, din oficiu, cauzele suspendate în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ca urmare a sesizării instanței de contencios constituțional, neputând intra în calcul vreo culpă a părții.

Considerând, așadar, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 416 alin. (3), art. 415, art. 5 și 6 C. proc. civ., și în mod special, dispozițiile art. 416 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia, nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, recurenta susține că motivele ce stau la baza obligației de a repune cauza pe rol din oficiu se întemeiază pe faptul că reluarea judecării procesului în contextul art. 415 C. proc. civ. se dispune la cererea părților numai în cazurile menționate în cadrul acestui articol, între care nu figurează și cele suspendate potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, formularea de către parte a unei cereri de repunere a cauzei pe rol în vederea reluării judecății este necesară numai în cazurile menționate la art. 415 pct. 1 și 2 C. proc. civ., iar pentru restul ipotezelor, cauza trebuie repusă pe rol din oficiu sau la cerere, în funcție de caracterul motivului care a determinat suspendarea, de ordine publică sau privată, după caz.

Cu alte cuvinte, recurenta susține că existența unei cereri a părții interesate privind repunerea cauzei pe rol se impune numai în cazurile menționate expres la art. 415 pct. 1 și 2 din C. proc. civ., precum și în cazurile de suspendare de drept sau facultativă determinate de motive de ordine privată, nu și în situația de față, când sunt aplicabile prevederile art. 415 pct. 4 C. proc. civ.

Făcând referire la dispozițiile art. 10 alin. (1) C. proc. civ., autoarea recursului arată că repunerea pe rol, din oficiu, a cauzei este justificată de existența unui interes public, care derivă din însăși rațiunea suspendării cauzei, în situația de față, fiind vorba de lămurirea instanței cu privire la constituționalitatea dispoziției legale aplicabile în cauza a cărei suspendare s-a dispus.

În susținerea afirmațiilor sale, recurenta invocă Decizia Î.C.C.J. nr. 9/2019 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care aceasta consideră că Înalta Curte a tranșat implicit o problemă de drept, respectiv, eventuala incidență a perimării (art. 416 alin. (1) C. proc. civ.) în cazul suspendării de drept a judecării cererii, până la soluționarea căii de atac împotriva respingerii cererii de intervenție, conform art. 64 alin. (4) C. proc. civ., în forma anterioară modificării prin Legea nr. 310/2018, reproducând, în acest sens, considerentul 52 din decizia mai sus amintită.

Totodată, autoarea recursului aduce în sprijinul susținerilor sale, inclusiv argumentul analogiei, astfel cum acesta reiese din cuprinsul dispozițiilor art. 5 alin. (3) C. proc. civ., arătând că, deși art. 415 "tace" în privința indicării celui care are obligația de a face demersul necesar în vederea reluării judecății, pot fi aplicate, prin analogie, dispozițiile legale privitoare la situațiile asemănătoare, în baza art. 5 C. proc. civ.

În această situație, recurenta apreciază că dispoziția asemănătoare aplicabilă este cea indicată de art. 415 pct. 3 C. proc. civ., considerând că nu există niciun motiv pentru a face distincție între o hotărâre a CJ.U.E. sau a Î.C.C.J. și o decizie a CCR, toate fiind chestiuni prejudiciale.

Ca un argument suplimentar, recurenta arată că pct. 3 al art. 415 C. proc. civ. a fost modificat la 21 decembrie 2018, tocmai ca urmare a jurisprudenței unitare a curților de apel și a deciziilor Curții Constituționale, care au statuat că judecata se reia din oficiu în toate cazurile în care ne aflăm în prezența unei chestiuni prejudiciale care, potrivit legii, este de competența exclusivă a altei instanțe, fiind de ordine publică.

Așadar, opinia recurentei este în sensul că, în ipoteza sesizării instanței de contencios constituțional, nu poate fi asimilat cazul de suspendare prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cu situațiile în care partea este obligată să solicite repunerea cauzei pe rol.

Procedând la analiza cazurilor de reluare a judecării procesului, prevăzute de art. 415 C. proc. civ., recurenta semnalează faptul că, spre deosebire de situațiile prevăzute de art. 412 alin. (1) pct. 7 sau de ipoteza prevăzută de art. 520 alin. (2) și (4) C. proc. civ., în care legea dispune ca judecata să se reia din oficiu, părțile sunt obligate să formuleze cerere de repunere pe rol numai dacă suspendarea s-a dispus prin acordul lor sau din cauza lipsei/absenței lor ori în cazul neindicării persoanei interesate care urmează să fie introdusă în cauză, după pierderea capacității de folosință a părții inițiale (art. 412 alin. (1) pct. 1-6 C. proc. civ.).

Se mai arată că, spre deosebire de ipotezele de suspendare voluntară și anumite ipoteze de suspendare de drept (art. 412 alin. (1) pct. 1-6) sau chiar anumite ipoteze de suspendare facultativă (cum ar fi suspendarea în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.), sesizarea instanței de contencios constituțional are un vădit caracter de ordine publică.

În final, recurenta susține că, deși actualul C. proc. civ. nu mai prevede o suspendare de drept a cauzei în ipoteza sesizării Curții Constituționale, ci una facultativă, caracterul de normă de ordine publică se păstrează, mecanismul fiind creat pentru a lămuri instanța referitor la constituționalitatea normelor aplicabile, astfel încât, odată cu intrarea în vigoare a noului C. proc. civ. și abrogarea, prin Legea nr. 177/2010, a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, toate argumentele converg în favoarea soluției de repunere a cauzei pe rol din oficiu, atunci când are loc o sesizare a Curții Constituționale în vederea soluționării unei excepții de neconstituționalitate urmată de o suspendare a cauzei în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

La 10 februarie 2020, recurenta a formulat, în nume personal, o completare la cererea de recurs, prin care a solicitat respingerea excepției perimării și judecarea pe fond a cauzei, arătând că, deși nu are studii juridice, a dat dovadă de un minim de diligentă și dosarul nu a rămas în nelucrare din vina acesteia, considerând că apărătorul ales urma a se ocupa de tot ceea ce era necesar ca procedură.

Se mai arată că, atâta vreme cât intenția recurentei era de a obține o soluție pe fond, neîndeplinirea la timp a tuturor actelor de procedură de către domnul avocat, în eventualitatea în care repunerea pe rol a cauzei nu se făcea din oficiu, este un motiv temeinic justificat care a împiedicat-o să stăruie în judecata apelului.

De asemenea, recurenta invocă și anumite probleme personale cu care s-a confruntat, arătând, în plus, că, până în data de 22 noiembrie 2019, nu a cunoscut faptul că avocatul său se va suspenda din avocatură.

Totodată, autoarea recursului mai menționează că, la termenul din 17 ianuarie 2019, a fost prezentă la Curtea Constituțională, că respingerea excepției a fost afișată pe site-ul CCR aproximativ în data de 13 februarie 2019, iar textul deciziei a fost încărcat în secțiunea acces părți a site-ului aproximativ în data de 02.05.2019, după care, în Monitorul Oficial nr. 392 din 20 mai 2019 decizia a fost publicată, fiind în vigoare de la acea dată.

În final, recurenta susține că excepția perimării nu poate fi invocată pentru prima oară în instanța de apel, arătând că, în drept, își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 416, art. 418 alin. (3) și art. 420 alin. (3) din C. proc. civ.. În dovedirea cererii, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, depunând, în acest sens, un set de înscrisuri.

La solicitarea Înaltei Curți, recurenta, personal, a menționat că este de acord ca recursul să fie soluționat de completul de filtru dacă acesta este admisibil .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI B. la 29 ianuarie 2020, iar completarea la cererea de recurs a fost comunicată intimatei la 18 februarie 2020 .

La 13 februarie 2020, intimata a formulat întâmpinare la care a atașat și împuternicire de reprezentare juridică a d-nei consilier juridic C., solicitând respingerea cererii de recurs și menținerea soluției pronunțate în apel .

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 25 februarie 2020 .

Potrivit documentelor aflate la dosarul cauzei, recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

La 12 martie 2020, intimata UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI B. a transmis anumite precizări la completarea de recurs formulată de recurenta A., arătând că nu pot fi luate în considerare motivele invocate de recurentă, întrucât acestea sunt de natură extrajudiciară și privesc în exclusivitate părțile, nicidecum pe eventualii apărători, considerând că recurenta a avut posibilitatea să ia cunoștință de soluția Curții Constituționale de pe site-ul acestei instanțe.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 2 iunie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Intimata-pârâtă a formulat un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia, prin care învederează că, în opinia intimatei, recursul este inadmisibil.

Prin încheierea din 25 noiembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 3220/2019 din 5 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul declarat în cauză, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că este fondat și urmează a fi admis, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, deși recurenta nu și-a subsumat criticile unuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța supremă apreciază că, în raport de invocarea, prin memoriul de recurs, a aplicării greșite a unor norme de procedură civilă, respectiv art. 416 alin. (1) C. proc. civ. în ceea ce privește împlinirea termenului de 6 luni, art. 415, art. 416 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 5 și art. 6 C. proc. civ. cu privire la cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, art. 418 alin. (1) C. proc. civ. în ceea ce privește lipsa de stăruință a părților, precum și art. 147 alin. (4) din Constituția României și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, criticile recurentei se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect, se reține că art. 416 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

"orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni".

În speță, se reține că, prin încheierea de ședință din 19 octombrie 2017, Curtea de Apel Craiova a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății cauzei aflate în apel, până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 362 alin. (3) și (4) și art. 301 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, cu care Tribunalul Dolj a sesizat Curtea Constituțională.

Potrivit textului art. 413 alin. (1) pct. l C. proc. civ., care reglementează suspendarea facultativă a cauzelor, "instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți". Totodată, art. 413 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "suspendarea va dura până când hotărârea pronunțată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă".

Tot astfel, art. 418 alin. (1) C. proc. civ., statuează următoarele:

"Cursul perimării este suspendat cât timp durează suspendarea judecății, pronunțată de instanță în cazurile prevăzute la art. 413, precum și în alte cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruință a părților în judecată".

Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor".

Totodată, se reține că, potrivit art. 147 din Constituția României, "deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor".

Raportat la textele legale anterior citate, instanța supremă apreciază că opinia instanței de apel în sensul că termenul de perimare ar fi început să curgă de la data pronunțării deciziei nr. 86/13.02.2019 este nelegală, fiind aplicate greșit dispozițiile art. 416 alin. (1) C. proc. civ. raportate la art. 147 alin. (4) din Constituția României.

În cauză, se reține că, prin Decizia nr. 86/13.02.2019 a Curții Constituționale, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă excepția de neconstituționalitate formulată de petenta A., constatându-se că dispozițiile art. 301 alin. (2) și ale art. 362 alin. (3) și (4) coroborate cu cele ale alin. (7) și alin. (8) ale aceluiași articol din Legea educației naționale nr. 1/2011 sunt constituționale în raport de criticile formulate.

Decizia antemenționată a CCR a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 20.05.2019.

Prin urmare, raportat la dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, termenul de 6 luni prevăzut de art. 416 alin. (1) C. proc. civ. a început să curgă de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 86/13.02.2019, respectiv de la 20.05.2019.

Întrucât textul constituțional consacră regula potrivit căreia deciziile Curții Constituționale au efect de la publicare, împrejurarea evocată de instanța de apel, anume prezența recurentei-reclamante A. la data la care au avut loc dezbaterile în fața instanței de contencios constituțional, apare ca irelevantă.

Pe cale de consecință, se impune admiterea recursului declarat de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 C. proc. civ., casarea deciziei atacate cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată.

Celelalte critici ale recurentei-reclamante nu se mai impun a fi analizate, față de împrejurarea că data în raport cu care s-a apreciat că a început să curgă termenul de perimare a fost greșit stabilit de instanța de apel.

În rejudecare, instanța de apel urmează a analiza incidența dispozițiilor art. 415, art. 416 alin. (3), art. 417 și 418 C. proc. civ., în raport de termenul de 6 luni stabilit de art. 416 alin. (1) din același cod, care curge de la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 86/13.02.2019 în Monitorul Oficial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 3220/2019 din 5 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2021.