Capetan-Bacskai împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 10754/04) îndreptată împotriva României și prin care un cetățean al acestui stat, dl. Marius Capetan-Bacskai, a sesizat Curtea pe 5 martie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de d-na Corina Negrutiu, avocat la Lugoj. Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, dl. Razvan Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

Pe 2 martie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalând se dispozițiile articolului 29 § 3, a hotărât că admisibilitatea și bine-fondul cauzei ar fi examinate în același timp. PE FOND

În anii '50, patru case, fiecare cu mai multe apartamente, aparținând tatălui reclamantului, fuseseră naționalizada în virtutea decretului nr. 92/1950. Casele erau situate la Timișoara, la nr. 9, strada Eugeniu de Savoya, la nr. 6 și 20, bulevardul Tineretului și la nr. 4, strada Vasile Alecsandri. 1. Cerere de restituzione a caselor pe baza legii nr. 112/95

Pe 2 iulie 1996, tatăl reclamantului a cerut la comisia pentru aplicarea legii nr. 112/95 ("comisia") restituirea caselor menționate mai sus.

Printr-o decizie administrativă din 17 decembrie 1997, comisia a acordat tatălui reclamantului o indemnizație plafonată, în conformitate cu art. 13 al legii nr. 112/95. Comisia a constatat că, după cum rezulta din raportul de expertiză a comisiei tehnice pentru evaluarea apartamentelor, valoarea casei situate la nr. 9, strada Eugeniu de Savoya depășea suma care putea fi alocată în virtutea legii menționate, și anume salariul mediu pentru o perioadă de douăzeci de ani. De aceea, comisia a acordat tatălui reclamantului suma maximă aprobată de lege, și anume 170.458.080 lei români (ROL), aproximativ 21.000 de euro (EUR) pentru toate patru casele.

Atât tatăl reclamantului cât și reclamantul au refuzat să ia această sumă, pe care o considerau derizorie. 2. Acțiune de revendicare imobiliară și de anulare a mai multor contracte de vânzare încheiate de stat

Pe 10 octombrie 2001, în urma unei acțiuni de revendicare imobiliară, reclamantul a obținut o decizie definitivă constatând ilegalitatea naționalității și ordonând rectificarea registrului funciar în sensul înscrierii dreptului de proprietate asupra celor patru case, în calitate de moștenitor, cu excepția apartamentelor nr. 1, 4, 7, 9, 15 și 19 ale casei situate la nr. 9, strada Eugeniu de Savoya, care fuseseră vândute chiriașilor și apartamentul nr. 2 al casei situate la nr. 6, bulevardul Tineretului, care nu aparținuse tatălui reclamantului. Referitor în special la apartamentul nr. 3 al casei situate la nr. 9, strada Eugeniu de Savoya, tribunalurile au ordonat restituirea acestuia reclamantului, dar au disjuns examinarea unei obiecții referitoare la anularea contractului prin care statul a vândut apartamentul chiriașului V.S. Tribunalurile au constatat ulterior peremția procedurii deschise pentru examinarea acestei obiecții.

Pe 17 aprilie 2002, 30 octombrie 2003 și 8 decembrie 2004, primăria Timișoara a procedat la restituirea apartamentelor menționate în hotărârea din 10 octombrie 2001, cu excepția apartamentului nr. 3 al casei situate la nr. 9, strada Eugeniu de Savoya. În ciuda recunoașterii judiciare definitive a dreptului de proprietate, reclamantul s-a văzut în imposibilitate de a recupera apartamentul. De fapt, în conformitate cu legea nr. 112/1995, statul l-a vândut, pe 11 decembrie 1996, chiriașului V.S. care îl ocupa. 3. Acțiune de anulare a contractului de vânzare din 11 decembrie 1996 referitoare la apartamentul nr. 3 al casei situate la nr. 9, strada Eugeniu de Savoya

Pe 8 august 2002, reclamantul a sesizat tribunalurile cu o acțiune pentru anularea contractului de vânzare al apartamentului nr. 3. A susținut că, deoarece naționalitatea era abuzivă și ilegală, statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului și, prin urmare, nu putea vinde legal. În plus, V.S. nu era chiriașul apartamentului la momentul vânzării și, de aceea, nu putea beneficia de dispozițiile legii nr. 112/1995 care autorizau vânzarea apartamentelor chiriașilor.

La sfârșitul procedurii, printr-o hotărâre din 5 septembrie 2003, curtea de apel din Timișoara, în timp ce recunoștea dreptul de proprietate al reclamantului, a respins acțiunea sa pe motiv că chiriașul era un cumpărător de bună-credință. Curtea de apel nu a acordat nicio indemnizație reclamantului. 4. Cerere de restituzione în virtutea legii nr. 10/2001

Pe 8 august 2001, pe baza legii nr. 10/2001, reclamantul a depus la primăria Timișoara o cerere de restituzione a casei situate la nr. 9, strada Eugeniu de Savoya. Nicio decizie nu a fost pronunțată până în prezent.

Dispozițiile legale și jurisprudența internă descrise în hotărârile Brumărescu împotriva României ([Marea Cameră], nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44) sunt de asemenea relevante în prezenta cauză.

Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobiliare luate abuziv de stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 a fost modificată de legea nr. 247 publicată în Monitorul Oficial pe 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de indemnizare permițând beneficiarilor să aleagă între o compensație sub formă de bunuri și servicii și o compensație sub formă de damnificare pecuniară echivalentă cu valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituit în natură la momentul acordării sumei.

Dispozițiile relevante ale legii nr. 10/2001 (republicată și amendată pe 2 septembrie 2005) și modificate de legea nr. 247/2005 se citesc în felul următor: art. 1 "1. Bunurile imobiliare ale căror state (...) s-au apropiat abuziv între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, precum și cele luate de stat în virtutea legii nr. 139/1940 privind rechiziția, și nu încă restituate, vor fi supuse unei restituiri în natură. 2. Dacă restituirea în natură nu este posibilă, trebuie adoptate măsuri de reparare prin echivalență. Acestea pot constă din compensație prin alte bunuri sau servicii (...), cu acordul reclamantului, sau din damnificare pecuniară acordată potrivit dispozițiilor speciale privind determinarea și plata damnificărilor pentru bunuri imobiliare achiziționate abuziv (...)." art. 10 "1) Atunci când clădirile intrate în patrimoniul statului în mod abuziv au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se ordonează pentru terenul liber și pentru construcțiile care nu au fost demolate, în timp ce măsuri de reparare prin echivalență vor fi stabilite pentru terenurile ocupate și pentru construcțiile demolate. (...) 8) Valoarea construcțiilor intrate ilegal în patrimoniul statului va fi determinată pe baza valorii de piață a bunului la momentul deciziei de acordare a indemnizației, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare și în conformitate cu informațiile disponibile evaluatorilor. 9) Valoarea terenurilor și construcțiilor apropiate abuziv de stat și demolate, care nu pot fi restituate în natură, va fi determinată pe baza valorii de piață a acestora la momentul deciziei de acordare a indemnizației, în conformitate cu standardele internaționale de evaluare." art. 20 "1) Dacă bunul nu a fost vândut la momentul intrării în vigoare a prezentei legi, reclamanții care au primit damnificări în virtutea legii nr. 112/1995 pot solicita doar restituirea în natură a bunului, cu obligația de a restitui damnificarea inițial primită, ținând cont de indicele de inflație. 2) În cazul în care bunul a fost vândut în conformitate cu legea nr. 112/1995 (...) reclamantul are dreptul de a primi o reparare prin echivalență pentru valoarea de piață a bunului imobiliar, teren și construcții, determinată în conformitate cu standardele internaționale de evaluare. În cazul în care reclamanții au primit damnificări în virtutea legii nr. 112/1995, au dreptul la diferența dintre damnificările primite, crescute în funcție de rata inflației, și valoarea bunului. (...)."

Modalitățile de stabilire și plată ale damnificărilor acordate în virtutea legii nr. 247/2005 sunt descrise în hotărârea Porteanu împotriva României (nr. 4596/03, § 24, 16 februarie 2006).

Funcționarea societății pe acțiuni "Proprietatea" este descrisă în cauza Radu împotriva României (nr. 13309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).

Guvernul susține că plângerea trebuie respingă pentru nerespectarea termenului de șase luni în măsura în care cererea a fost introdusă pe 22 iunie 2004, data trimiterii formularului de cerere la Curt, în timp ce cea mai recentă decizie internă definitivă în sensul articolului 35 § 1 din Convenție a fost pronunțată pe 5 septembrie 2003 de curtea de apel din Timișoara.

Reclamantul contestă această teză și subliniază că pe 5 martie 2004 a trimis o primă scrisoare la Curt expunând plângerile. Cu toate acestea, calculat de la această dată, termenul de șase luni nu a fost încălcat.

Curtea reamintește că potrivit articolului 35 § 1 din Convenție, poate fi sesizată doar după epuizarea căilor de atac interne și într-un termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Atunci când încălcarea susținută constă dintr-o situație continuă, termenul de șase luni nu începe să curgă decât din momentul în care această situație continuă ia sfârșit (a se vedea, mutatis mutandis, Hornsby împotriva Greciei, hotărâre din 19 martie 1997, Colecția de hotărâri și decizii 1997-II, p. 508, § 35 și Marinakos împotriva Greciei, (decizie) nr. 49282/99, 29 martie 2000).

Curtea consideră că imposibilitatea susținută de reclamant de a se bucura, de mai mulți ani, de dreptul de proprietate recunoscut de o decizie definitivă și irevocabilă se analizează în o situație continuă. Simplul fapt că a încercat – fără succes – să-i pună capăt prin plângere, prin intermediul unei acțiuni în justiție, pentru anularea contractului de vânzare încheiat de stat cu V.S., nu poate schimba acest constat. Până în prezent, reclamantul nu s-a văzut restituit bunul litigios și nici nu a primit indemnizație pentru valoarea acestuia de piață. Termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție nu a început, deci, să curgă în cazul de față (a se vedea Todicescu împotriva României, nr. 18419/02, § 16, 24 mai 2007 și Horia Jean Ionescu împotriva României, nr. 11116/02, § 24, 31 mai 2007).

În plus, Curtea observă că, chiar presupunând că nu este vorba de o situație continuă și că cea de a doua hotărâre internă definitivă în cazul de față este cea din 5 septembrie 2003 a curții de apel din Timișoara, reclamantul și-a expus plângerile în cursul primei sale comunicări la Curt pe 5 martie 2004, deci, chiar și în această ipoteză, termenul de șase luni nu a fost încălcat (a se vedea Baumann împotriva Austriei (decizie), nr. 39917/98, 4 septembrie 2001).

De aceea, excepția Guvernului nu poate fi primită favorabil. Curtea constată de asemenea că plângerea nu este manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă de asemenea că nu se confruntă cu alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă. B. Pe fond

Guvernul nu contestă existența unei ingerințe în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor.

Privind proporționalitatea ingerințe, Guvernul susține mai întâi că indemnizația pe care tatăl reclamantului o văzuse acordată în virtutea legii nr. 112/95 constituia o damnificare substanțială, așa cum și în cauza Constantinescu împotriva României ((decizie), nr. 61767/00, 14 septembrie 2004).

În al doilea rând, Guvernul subliniază că reclamantul poate obține o indemnizație în virtutea legii nr. 10/2001. Consideră că cea mai recentă reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, prevede că, în cazul în care restituirea bunului imobiliar nu este posibilă, indemnizarea se va face prin emiterea de titluri de participare la o entitate colectivă de valori mobiliarei (Proprietatea), la valoarea bunului stabilit prin expertiză. Guvernul concluzionează că indemnizarea prevăzută de legislația română răspunde cerințelor articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că întârzierea înregistrată în indemnizarea persoanelor interesate nu rupe echilibrul echitabil care trebuie mânuit între interesele în cauză.

Reclamantul contestă argumentele Guvernului. Susține că nici tatăl nici el însuși nu au acceptat suma derizorie indicată în decizia comisiei responsabile pentru aplicarea legii nr. 112/1995. În plus, reclamantul susține că această lege nu era aplicabilă în cazul de față deoarece statul se pusese ilegal mâna pe patru case, în timp ce legea în chestiune privea doar bunurile imobiliare care trecuseră legal în patrimoniul statului. De asemenea consideră că autoritățile au vândut ilegalmente bunul său național în ciuda eforturilor sale pentru restituzione. El consideră că calea pe care Guvernul o deschide pentru obținerea unei reparări, și anume legea nr. 10/2001, nu constituie un mijloc eficace, întrucât în special din lipsa deciziilor autorităților responsabile pentru aplicarea acestei legi până acum.

Curtea observă că reclamantul dețin o decizie definitivă și irevocabilă ordonând autoritățile să-i restituie bunul litigios. După cum Curtea a mai constatat (a se vedea cauza Străin, citat mai sus, § 38), existența dreptului de proprietate în virtutea unei judecăți definitive nu era condiționată de alte formalități.

Curtea reamintește că a mai hotărât că vânzarea de stat a unui bun al unei alte persoane la terți de bună-credință, chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altei persoane, se analizează ca o privare de proprietate. O asemenea privare, combinată cu absența totală a indemnizației, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Străin și alții, citat mai sus, §§ 39, 43 și 59).

În plus, în cauza Păduraru, citată mai sus, Curtea a constatat că Statul nu s-a achitat de obligația sa pozitivă de a reacționa în timp util și consecvent la chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea bunurilor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalitate. De asemenea a considerat că incertitudinea generală creată s-a repetat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitate de a recupera ansamblul bunului său, deși dispunea de o hotărâre definitivă condamnând statul să-l restituie (Păduraru, citat mai sus, § 112).

În cazul de față, Curtea nu percepe motiv de a se retrage din cauzele citate mai sus, situația de fapt fiind substanțial aceeași. Observă că vânzarea de stat a bunului reclamantului în virtutea legii nr. 112/1995, care cu toate acestea nu permitea vânzarea bunurilor nacionalitate ilegal, împiedică – și azi încă – persoana interesată de a se bucura de dreptul de proprietate recunoscut de decizie definitivă și irevocabilă.

În măsura în care Guvernul susține că îi este lăsat să obțină titluri de participare la o entitate colectivă de valori mobiliarei (Proprietatea) pe baza legii nr. 10/2001, la valoarea bunului stabilit prin expertiză, Curtea reiterează constatarea sa anterioară conform căreia Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei indemnități reclamantului (a se vedea, printre altele, cauzele Radu, citată mai sus și Ruxanda Ionescu împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006). În plus, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 care o modifică nu țin cont de prejudiciul suferit din cauza unei absențe prelungite de indemnizare de către persoane care, cum este cazul reclamantului, s-au văzut în imposibilitate de a se bucura de bunurile lor restituate în virtutea unei judecăți definitive (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu, citat mai sus, § 34).

Privind afirmația Guvernului conform căreia reclamantul ar fi refuzat să primească o indemnizație în aplicarea legii nr. 112/95, Curtea observă că decizia administrativă în chestiune acordase tatălui reclamantului 170.458.080 de lei români (ROL), aproximativ 21.000 de euro (EUR) pentru patru case. Cu toate acestea, raportul de expertiză depus de reclamant stabilește valoarea de piață a singurului apartament nr. 3, care face obiectul prezentei cauze, la 95.670 EUR, și cel depus de Guvern la 60.354 EUR. De aceea, nu se poate susține că suma acordată de comisia responsabilă pentru aplicarea legii nr. 112/95 reflecta valoarea reală a bunului (a se vedea Konnerth împotriva României, nr. 21118/02, § 76, 12 octombrie 2006) sau era rezonabilă în sensul jurisprudenței Curții (a se vedea, a contrario, Constantinescu împotriva României (decizie), nr. 61767/00, 14 septembrie 2004). Mai mult, faptul că reclamantul i s-a propus o indemnizație în virtutea legii nr. 112/95 nu poate scuti, în prezent, autoritățile de a se conforma executării hotărârii definitive din 10 octombrie 2001 a curții de apel din Timișoara, care a ordonat restituirea apartamentului reclamantului.

De aceea, Curtea consideră că punerea în echec a dreptului de proprietate al reclamantului asupra apartamentului nr. 3 vândut de stat lui V.S., combinată cu absența indemnizației de mai mult de șase ani, i-a impus o sarcină neproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

De aceea, a existat o încălcare a acestei dispoziții.

Având în vedere ansamblul elementelor în posesia sa și în măsura în care este competentă pentru cunoașterea alegațiilor formulate, Curtea nu a observat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele acesteia.

Din aceasta rezultă că această parte a cererii este manifest neîntemeiată și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul cere, ca damnificare materială, restituirea apartamentului nr. 3 pe care s-a recunoscut proprietar prin decizia din 10 octombrie 2001 sau, în absența acestei restituiri, acordarea sumei de 95.670 EUR, reprezentând valoarea actuală a bunului, după cum a fost stabilit printr-o expertiză tehnică imobiliară. Nu cere damnificare morală.

Guvernul consideră că valoarea de piață a apartamentului în cauză este de 60.354 EUR și depune un raport de expertiză (aviz) în acest sens.

Curtea reamintește că a concluzionat la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza vânzării de stat a bunului reclamantului unei terțe persoane, combinată cu absența unei indemnizații suficiente.

Curtea consideră, în circumstanțele cazului de față, că restituirea bunului litigios, conform ordinului deciziei definitive din 10 octombrie 2001, ar plasa reclamantul cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care ar fi fost dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

În absența unei restituiri de acest fel de stat pârât într-un termen de trei luni de la data în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăsc că va trebui să verse reclamantului, pentru damnificare materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.

Curtea observă un decalaj important între valoarea bunului imobiliar după cum a fost stabilit de cele două expertize depuse de părți, decalaj datorat în special metodelor de calcul utilizate. Având în vedere informațiile de care dispune privind prețurile pe piața imobiliară locală și elementele furnizate de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 80.000 EUR. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere de asemenea 1.000 EUR pentru cheltuieli și costuri suportate în fața Curții, sumă pe care o descompune în felul următor: a) 300 EUR pentru onorarul avansat avocatei care l-a reprezentat la Strasbourg; b) 300 EUR reprezentând cheltuielile pentru expertiza tehnică imobiliară produsă în sprijinul cererii de satisfacție echitabilă; c) 400 EUR pentru cheltuielile poștale.

Guvernul subliniază că reclamantul nu a depus contract de asistență judiciară încheiat cu avocata care l-a reprezentat în fața Curții și nu a trimis documente justificative pentru toate cheltuielile poștale reclamate.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor numai în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al acestora. În cazul de față și având în vedere elementele în posesia sa și criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 630 EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă reclamantului. C. Dobânzi de penalizare

Curtea consideră oportun de a baza rata dobânzilor de penalizare pe rata dobânzii de creditare marginală a Băncii Centrale Europene mărită cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind plângerea referitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 3. Declară a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantului apartamentul nr. 3, situat la nr. 9, strada Eugeniu de Savoya, la Timișoara, într-un termen de trei luni de la data în care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție; b) că în absența unei asemenea restituiri, statul pârât trebuie să verse reclamantului, în același termen de trei luni, 80.000 EUR (optzeci de mii de euro) pentru damnificare materială; c) că în orice caz, statul pârât trebuie să verse reclamantului 630 EUR (șase sute treizeci de euro) pentru cheltuieli și costuri; d) că trebuie adăugate la sumele menționate mai sus orice sume ce ar putea fi datorată ca impozit și că sumele în chestiune vor fi convertite în lei noi (RON) la rata aplicabilă la data plății; e) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, crescută cu trei puncte procentuale. 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 25 octombrie 2007 în aplicare a articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Boštjan M. Zupančič Grefier adjunct Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 10754/04) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Marius Capetan-Bacskai, a saisi la Cour le 5 mars 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Corina Negrutiu, avocate à Lugoj. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Razvan Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 2 mars 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Dans les années '50, quatre maisons, de plusieurs appartements chacune, appartenant au père du requérant furent nationalisées en vertu du décret n o 92/1950. Les maisons étaient sises à Timișoara, au n o 9, rue Eugeniu de Savoya, aux n os 6 et 20, boulevard Tineretului et au n o 4, rue Vasile Alecsandri. 1. Demande de restitution des maisons fondée sur la loi n o 112/95

Le 2 juillet 1996, le père du requérant demanda auprès de la commission pour l'application de la loi n o 112/95 (« la commission ») la restitution des maisons susmentionnées.

Par une décision administrative du 17 décembre 1997, la commission octroya au père du requérant une indemnisation plafonnée, conformément à l'article 13 de la loi n o 112/95. La commission constata que, tel qu'il ressortait du rapport d'expertise de la commission technique pour l'évaluation des appartements, la valeur de la maison sise au n o 9, rue Eugeniu de Savoya dépassait le montant qui pouvait lui être attribué en vertu de ladite loi, à savoir le salaire moyen pour une période de vingt ans. Partant, la commission accorda au père du requérant le montant maximum agréé par la loi, à savoir 170 458 080 lei roumains (ROL), soit environ 21 000 euros (EUR) pour les quatre maisons.

Tant le père du requérant que le requérant ont refusé de toucher cette somme qu'ils estimaient dérisoire. 2. Action en revendication immobilière et en annulation de plusieurs contrats de vente conclus par l'État

Le 10 octobre 2001, suite à une action en revendication immobilière, le requérant obtint une décision définitive constatant l'illégalité de la nationalisation et ordonnant la rectification du livre foncier dans le sens de l'inscription de son droit de propriété sur les quatre maisons, en qualité d'héritier, à l'exception des appartements n os 1, 4, 7, 9, 15 et 19 de la maison sise au n o 9, rue Eugeniu de Savoya qui avaient été vendus aux locataires et l'appartement n o 2 de la maison sise au n o 6, boulevard Tineretului, qui n'avait pas appartenu au père du requérant. S'agissant plus particulièrement de l'appartement n o 3 de la maison sise au n o 9, rue Eugeniu de Savoya, les tribunaux ordonnèrent sa restitution au requérant, mais disjoignirent l'examen du moyen portant sur l'annulation du contrat par lequel l'État avait vendu cet appartement au locataire V.S. Les tribunaux constatèrent ultérieurement la péremption de la procédure engagée pour l'examen de ce moyen.

Les 17 avril 2002, 30 octobre 2003 et 8 décembre 2004, la mairie de Timișoara procéda à la restitution des appartements mentionnés dans l'arrêt du 10 octobre 2001, à l'exception de l'appartement n o 3 de la maison sise au n o 9, rue Eugeniu de Savoya. Nonobstant la reconnaissance judiciaire définitive de son droit de propriété, le requérant se vit dans l'impossibilité de récupérer cet appartement. En effet, conformément à la loi n o 112/1995, l'État le vendit, le 11 décembre 1996, à V.S., le locataire qui l'occupait. 3. Action en annulation du contrat de vente du 11 décembre 1996 portant sur l'appartement n o 3 de la maison sise au n o 9, rue Eugeniu de Savoya

Le 8 août 2002, le requérant saisit les tribunaux d'une action tendant à l'annulation du contrat de vente de l'appartement n o 3. Il faisait valoir que la nationalisation étant abusive et illégale, l'État ne pouvait pas en être le propriétaire légitime du bien et, par conséquent, ne pouvait légalement le vendre. En outre, V.S. n'était pas le locataire de l'appartement au moment de la vente et, dès lors, il ne pouvait pas bénéficier des dispositions de la loi n o 112/1995 qui autorisait la vente des appartements aux locataires.

A l'issue de la procédure, par un arrêt du 5 septembre 2003, la cour d'appel de Timișoara, tout en reconnaissant le droit de propriété du requérant, rejeta son action au motif que le locataire était un acquéreur de bonne foi. La cour d'appel n'octroya aucune indemnisation au requérant. 4. Demande de restitution en vertu de la loi n o 10/2001

Le 8 août 2001, sur le fondement de la loi n o 10/2001, le requérant déposa auprès de la mairie de Timișoara une demande de restitution de la maison sise au n o 9, rue Eugeniu de Savoya. Aucune décision n'a été rendue à ce jour. II.

Les dispositions légales et la jurisprudence interne décrites dans les arrêts Brumărescu c. Roumanie ([GC], n o 28342/95, CEDH 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44) sont également pertinentes dans la présente affaire.

La loi n o 10/2001 du 14 février 2001 sur le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l'État entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989 a été modifiée par la loi n o 247 publiée au Journal officiel du 22 juillet 2005. La nouvelle loi élargit les formes d'indemnisation en permettant aux bénéficiaires de choisir entre une compensation sous forme de biens et services et une compensation sous forme de dédommagement pécuniaire équivalant à la valeur marchande du bien qui ne peut pas être restitué en nature au moment de l'octroi de la somme.

Les dispositions pertinentes de la loi n o 10/2001 (republiée et amendée le 2 septembre 2005) et modifiées par la loi n o 247/2005 se lisent ainsi : Article 1 « 1. Les immeubles dont l'État (...) s'est approprié abusivement entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989, de même que ceux pris par l'État en vertu de la loi n o 139/1940 sur les réquisitions, et non encore restitués, feront l'objet d'une restitution en nature. 2. Si la restitution en nature n'est pas possible, il y a lieu d'adopter des mesures de réparation par équivalence. Il peut s'agir de la compensation par d'autres biens ou services (...), avec l'accord du requérant, ou d'un dédommagement pécuniaire octroyé selon les dispositions spéciales concernant la détermination et le paiement de dédommagements pour les biens immeubles acquis abusivement (...). » Article 10 « 1) Lorsque les bâtiments tombés dans le patrimoine de l'État d'une manière abusive ont été démolis totalement ou partiellement, la restitution en nature est ordonnée pour le terrain libre et pour les constructions qui n'ont pas été démolies, tandis que des mesures réparatrices par équivalence seront fixées pour les terrains occupés et pour les constructions démolies. (...) 8) La valeur des constructions illégalement entrées dans le patrimoine de l'État sera déterminée en fonction de la valeur marchande du bien au moment de la décision d'octroi de l'indemnité, établie selon les normes internationales d'évaluation et conformément aux informations disponibles aux évaluateurs. 9) La valeur des terrains ainsi que des constructions abusivement appropriées par l'État et non démolies, qui ne peuvent pas être restituées en nature, sera déterminée en fonction de leur valeur marchande au moment de la décision d'octroi de l'indemnité, conformément aux normes internationales d'évaluation. » Article 20 « 1) Si le bien n'a pas été vendu au moment de l'entrée en vigueur de la présente loi, les requérants qui ont reçu des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995 peuvent solliciter uniquement la restitution en nature du bien, avec l'obligation de restituer le dédommagement initialement reçu, en tenant compte de l'indice d'inflation. 2) Au cas où le bien a été vendu conformément à la loi n o 112/1995 (...) le requérant a le droit de recevoir une réparation par équivalence pour la valeur marchande du bien immeuble, terrain et constructions, déterminée conformément aux normes internationales d'évaluation. Au cas où les requérants ont reçu des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995, ils ont droit à la différence entre les dédommagements reçus, augmentés en fonction du taux d'inflation, et de la valeur du bien. (...). »

Les modalités de fixation et de paiement des dédommagements établis en vertu de la loi n o 247/2005 sont décrites dans l'arrêt Porteanu c. Roumanie (n o 4596/03, § 24, 16 février 2006).

Le fonctionnement de la société par actions « Proprietatea » est décrit dans l'affaire Radu c. Roumanie (n o 13309/03, §§ 18 ‑ 20, 20 juillet 2006). EN DROIT I.

Le Gouvernement fait valoir que le grief doit être rejeté pour non-respect du délai de six mois dans la mesure où la requête a été introduite le 22 juin 2004, date d'envoi du formulaire de requête à la Cour, alors que la dernière décision interne définitive au sens de l'article 35 § 1 de la Convention a été prononcée le 5 septembre 2003 par la cour d'appel de Timișoara.

Le requérant conteste cette thèse et souligne que, le 5 mars 2004, il a envoyé une première lettre à la Cour exposant ses griefs. Or, compté à partir de cette date, le délai de six mois n'a pas été méconnu.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. Lorsque la violation alléguée consiste en une situation continue, le délai de six mois ne commence à courir qu'à partir du moment où cette situation continue prend fin (voir, mutatis mutandis , Hornsby c. Grèce , arrêt du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ II, p. 508, § 35 et Marinakos c. Grèce , (déc.) n o 49282/99, 29 mars 2000).

La Cour estime que l'impossibilité alléguée par le requérant de jouir, depuis plusieurs années, de son droit de propriété reconnu par une décision définitive et irrévocable s'analyse en une situation continue. Le simple fait qu'il a tenté – sans succès – d'y mettre un terme en demandant, par la voie d'une action en justice, l'annulation du contrat de vente conclu par l'État avec V.S. ne saurait changer ce constat factuel. A ce jour, le requérant ne s'est pas vu restituer le bien litigieux et n'a pas davantage reçu d'indemnité à hauteur de sa valeur marchande. Le délai de six mois prévu à l'article 35 § 1 de la Convention n'a donc pas commencé à courir en l'espèce (voir Todicescu c. Roumanie , n o 18419/02, § 16, 24 mai 2007, et Horia Jean Ionescu c. Roumanie , n o 11116/02, § 24, 31 mai 2007).

De surcroît, la Cour note que, à supposer même qu'il ne s'agisse pas d'une situation continue et que l'arrêt interne définitif en l'espèce soit celui du 5 septembre 2003 de la cour d'appel de Timișoara, le requérant a exposé ses griefs lors de sa première communication à la Cour du 5 mars 2004, de sorte que, même dans cette hypothèse, le délai de six mois n'a pas été méconnu (voir Baumann c. Autriche (déc.), n o 39917/98, 4 septembre 2001).

Partant, l'exception du Gouvernement ne saurait être accueillie favorablement. La Cour constate également que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement ne conteste pas l'existence d'une ingérence dans le droit du requérant de respect de ses biens.

Quant à la proportionnalité de l'ingérence, le Gouvernement fait valoir en premier lieu que l'indemnisation que le père du requérant s'était vu attribuer en vertu de la loi n o 112/95, constituait un dédommagement substantiel, tout comme dans l'affaire Constantinescu c. Roumanie ((déc.), n o 61767/00, 14 septembre 2004).

En deuxième lieu, le Gouvernement souligne que le requérant peut obtenir une indemnité en vertu de la loi n o 10/2001. Il estime que la dernière réforme en la matière, à savoir la loi n o 247/2005, prévoit que, dans le cas où la restitution de l'immeuble n'est pas possible, l'indemnisation se fera par l'émission de titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ), à hauteur de la valeur du bien établie par expertise. Le Gouvernement conclut que l'indemnisation prévue par la législation roumaine répond aux exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 et que le retard enregistré dans l'indemnisation des intéressés ne rompt pas le juste équilibre à ménager entre les intérêts en présence.

Le requérant conteste les arguments du Gouvernement. Il fait valoir que ni son père ni lui-même n'ont accepté la somme dérisoire indiquée dans la décision de la commission responsable pour l'application de la loi n o 112/1995. Par ailleurs, le requérant soutient que cette loi n'était pas applicable en l'espèce puisque l'État s'était illégalement emparé des quatre maisons, alors que la loi en question concernait uniquement les biens immeubles légalement passés dans le patrimoine de l'État. Il estime également que les autorités ont vendu son bien illégalement nationalisé en dépit de ses démarches en vue de la restitution. Il considère que la voie que le Gouvernement laisse entrevoir pour l'obtention d'une réparation, à savoir la loi n o 10/2001, ne constitue pas un moyen efficace, vu notamment l'absence de décisions de la part des autorités chargées de l'application de cette loi jusqu'à présent.

La Cour observe que le requérant détient une décision définitive et irrévocable ordonnant aux autorités de lui restituer le bien litigieux. Comme la Cour l'a déjà constaté (voir affaire Străin précité § 38) l'existence de son droit de propriété en vertu d'un jugement définitif n'était pas conditionnée à d'autres formalités.

La Cour rappelle avoir d'ores et déjà jugé que la vente par l'État d'un bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle est antérieure à la confirmation en justice de façon définitive du droit de propriété d'autrui, s'analyse en une privation de propriété. Une telle privation, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, est contraire à l'article 1 du Protocole n o 1 ( Străin et autres précité, §§ 39, 43 et 59).

De surcroît, dans l'affaire Păduraru précitée, la Cour a constaté que l'Etat avait manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d'intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession en vertu des décrets de nationalisation. Elle a également considéré que l'incertitude générale ainsi créée s'était répercutée sur le requérant, qui s'était vu dans l'impossibilité de recouvrer l'ensemble de son bien alors qu'il disposait d'un arrêt définitif condamnant l'État à le lui restituer ( Păduraru , précité, § 112).

En l'espèce, la Cour n'aperçoit pas de motif de s'écarter des affaires précitées, la situation de fait étant sensiblement la même. Elle note que la vente par l'État du bien du requérant en vertu de la loi n o 112/1995, laquelle ne permettait pas, pourtant, de vendre les biens nationalisés illégalement, empêche – aujourd'hui encore – l'intéressé de jouir de son droit de propriété reconnu par décision définitive et irrévocable.

Pour autant que le Gouvernement fait valoir qu'il lui est loisible d'obtenir des titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ) sur la base de la loi n o 10/2001, à hauteur de la valeur du bien établie par expertise, la Cour réitère son constat antérieur selon lequel Proprietatea ne fonctionne actuellement pas d'une manière susceptible d'aboutir à l'octroi effectif d'une indemnité au requérant (voir, parmi d'autres, les affaires Radu précitée et Ruxanda Ionescu c. Roumanie , n o 2608/02, 12 octobre 2006). De surcroît, ni la loi n o 10/2001, ni la loi n o 247/2005 la modifiant ne prennent en compte le préjudice subi du fait d'une absence prolongée d'indemnisation par les personnes qui, comme le requérant, se sont vu dans l'impossibilité de jouir de leurs biens restitués en vertu d'un jugement définitif (voir, mutatis mutandis , Porteanu précité, § 34).

Pour ce qui est de l'affirmation du Gouvernement selon laquelle le requérant aurait refusé de recevoir une indemnisation en application de la loi n o 112/95, la Cour observe que la décision administrative en question octroyait au père du requérant 170 458 080 lei roumains (ROL), soit environ 21 000 euros (EUR) pour les quatre maisons. Or, le rapport d'expertise produit par le requérant établit la valeur marchande du seul appartement n o 3, qui fait l'objet de la présente affaire, à 95 670 EUR, et celui soumis par le Gouvernement à 60 354 EUR. Dès lors, il ne saurait être allégué que la somme octroyée par la commission responsable de l'application de la loi n o 112/95 reflétait la valeur réelle du bien (voir Konnerth c. Roumanie , n o 21118/02, § 76, 12 octobre 2006) ou était raisonnable au sens de la jurisprudence de la Cour (voir, a contrario , Constantinescu c. Roumanie (déc.), n o 61767/00, 14 septembre 2004). De plus, le fait pour le requérant de se voir proposer une indemnité en vertu de la loi n o 112/95, ne saurait dispenser, actuellement, les autorités de se conformer à l'exécution de l'arrêt définitif du 10 octobre 2001 de la cour d'appel de Timișoara qui a ordonné la restitution de l'appartement au requérant.

Dès lors, la Cour considère que la mise en échec du droit de propriété du requérant sur l'appartement n o 3 vendu par l'État à V.S., combinée avec l'absence d'indemnisation depuis plus de six ans, lui a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de ses biens garanti par l'article 1 du Protocole n o 1.

Partant, il y a eu violation de cette disposition. II.

Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame, au titre de dommage matériel, la restitution de l'appartement n o 3 dont il a été reconnu propriétaire par la décision du 10 octobre 2001 ou, à défaut, l'octroi de la somme de 95 670 EUR, représentant la valeur actuelle du bien, telle qu'établie par une expertise technique immobilière. Il ne réclame pas de dommage moral.

Le Gouvernement considère que la valeur marchande de l'appartement en cause est de 60 354 EUR et il soumet un rapport d'expertise (avis) en ce sens.

La Cour rappelle qu'elle a conclu à la violation de l'article 1 du Protocole n o 1 en raison de la vente par l'État du bien du requérant à une tierce personne, combinée avec l'absence d'une indemnisation suffisante.

La Cour estime, dans les circonstances de l'espèce, que la restitution du bien litigieux, telle qu'ordonnée par la décision définitive du 10 octobre 2001, placerait le requérant autant que possible dans une situation équivalant à celle où il se trouverait si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues.

A défaut pour l'État défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser au requérant, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle du bien.

La Cour relève un l'écart important entre la valeur de l'immeuble telle qu'elle a été établie par les deux expertises produites par les parties, écart dû notamment aux méthodes de calcul utilisées. Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par les parties, la Cour estime la valeur marchande actuelle du bien à 80 000 EUR. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 1 000 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour, somme qu'il décompose comme suit : a) 300 EUR pour les honoraires avancés à l'avocate qui l'a représenté à Strasbourg ; b) 300 EUR représentant les frais pour l'expertise technique immobilière produite à l'appui de sa demande de satisfaction équitable ; c) 400 EUR pour les frais postaux.

Le Gouvernement souligne que le requérant n'a pas produit de contrat d'assistance judiciaire conclu avec l'avocate le représentant devant la Cour et qu'il n'a pas envoyé de justificatifs pour tous les frais postaux réclamés.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 630 EUR pour la procédure devant la Cour et l'accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l'État défendeur doit restituer au requérant l'appartement n o 3, situé au n o 9, rue Eugeniu de Savoya, à Timișoara, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; b) qu'à défaut d'une telle restitution, l ' État défendeur doit verser au requérant, dans le même délai de trois mois, 80 000 EUR (quatre-vingt mille euros) pour dommage matériel ; c) qu'en tout état de cause, l'État défendeur doit verser au requérant 630 EUR (six cent trente euros) pour frais et dépens ; d) qu'il convient d'ajouter aux sommes susmentionnées tout montant pouvant être dû à titre d'impôt et que les sommes en question seront à convertir en lei nouveaux (RON) au taux applicable à la date du règlement ; e) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 octobre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Boštjan M. Zupančič Greffier adjoint Président