AFFAIRE BACSO c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable;Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété
AFFAIRE BACSO c. ROUMANIE (CtEDO, 2008)
A TREIA SECȚIUNE
CAUZA
BACSO c. ROMÂNIA
(Cererea nr. 9293/03)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
4 noiembrie 2008
DEFINITIVĂ
04/02/2009
Această hotărâre poate fi supusă unor corecturi formale.
În cauza Bacso c. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secție), luând ședință într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall,
președinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra,
judecători,
și Santiago Quesada,
grefier de secție,
După deliberare în cameră de consiliu în 14 octombrie 2008,
Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
1.
Cauza are la origine o cerere (nr. 9293/03) împotriva României și doi cetățeni ai acestui stat care dețin, de asemenea, cetățenia germană, domnul Johann Bacso și doamna Elisabeth Bacso (reclamații), au sesizat Curtea la 3 martie 2003 în virtutea articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (Convenția).
2.
Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horațiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.
3.
La 22 ianuarie 2007, Curtea a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât, de asemenea, ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate în același timp. Conform articolului 44 § 1 a) din regulamentul său, a comunicat, de asemenea, o copie a cererii guvernului german, care nu a dorit să intervină.
CU PRIVIRE LA FAPTE
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
4.
Reclamații, bărbat și soție, s-au născut respectiv în 1939 și 1942 și locuiesc în Germania, la Grossniedesheim.
5.
În 1975, un apartament aparținând reclamații a fost naționalizat. Apartamentul era situat la parter al unei case situată la Brașov, strada Petru Maior, nr. 5.
6.
La 22 aprilie 1997, statul a vândut apartamentul unui terț care locuia acolo până atunci ca chiriaș (cumpărătorul).
1.
Prima acțiune de revendicare, anulare a contractului de vânzare și expulzare a cumpărătorului
7.
În 1998, reclamații au sesizat tribunalul de primă instanță din Brașov cu o acțiune împotriva primăriei și cumpărătorului. Acțiunea cuprindea următoarele pretenții: restituzione apartamentului, anularea contractului de vânzare din 22 aprilie 1997 și expulzarea cumpărătorului.
8.
Prin decizie din 22 iunie 1998, tribunalul de primă instanță a respins acțiunea. Această decizie a fost confirmată printr-o hotărâre din 10 mai 1999 a tribunalului județean din Brașov, care a respins apelul reclamații.
9.
Aceștia au depus un recurs în casație (recurs) în fața curții de apel din Brașov.
10.
Prin hotărâre din 20 ianuarie 2000, curtea de apel, dând curs recursului, a admis parțial acțiunea, a reținut că naționalizarea apartamentului era ilegală și a ordonat părților pârâte să restituie apartamentul reclamații. Cu privire la pretențiile privind anularea contractului de vânzare și expulzarea cumpărătorului, curtea de apel a judecat după cum urmează:
Pretenția a doua și a treia ale reclamații, privind anularea contractului de chirie și expulzarea părții pârâte, vor fi respinse pe motiv că predarea apartamentului trebuie să aibă loc în starea sa actuală, așa cum este grevată de anumite obligații. Reclamații trebuie să ajusteze ulterior relațiile de chiriere existente ținând seama, de asemenea, de prevederile ordonanței de urgență nr. 40/1999.
11.
La o dată neprecizată, la cererea reclamații, hotărârea a fost revêtue de formula executorie.
12.
La 25 august 2000, un executor de justiție a întocmit, la cererea lor, un proces-verbal de punere în posesie.
13.
Conform reclamații, punerea în posesie nu a fost efectivă, din cauza opoziției cumpărătorului. Nici nu au putut să încheie cu cumpărătorul un contract de chirie pe baza prevederilor ordonanței de urgență nr. 40/1999: persoana respectivă, pe baza contractului de vânzare, nu se considera chiriaș al apartamentului. Reclamații au prezentat în acest sens o copie a unei scrisori pe care o adresaseră cumpărătorului la 25 octombrie 2000 cu scopul de a încheia un asemenea contract, scrisoare rămasă fără răspuns.
2.
A doua acțiune de anulare a contractului de vânzare
14.
În 2001, reclamații au sesizat tribunalul de primă instanță din Brașov cu o acțiune împotriva cumpărătorului tendentă la anularea contractului de vânzare.
15.
Prin decizie din 25 octombrie 2001, tribunalul de primă instanță a respins acțiunea, reținând că se lovea de autoritatea lucrului judecat a hotărârii din 20 ianuarie 2000 a curții de apel din Brașov.
16.
Reclamații au făcut apel în fața tribunalului județean din Brașov, estimând că autoritatea lucrului judecat nu trebuia să fie reținută, în măsura în care hotărârea menționată a curții de apel nu se pronunțase asupra fondului cu privire la pretensiunea pentru anularea contractului de vânzare.
17.
Prin hotărâre din 13 mai 2001, tribunalul județean a respins apelul.
18.
Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre din 12 septembrie 2002 a curții de apel din Brașov, care a respins recursul reclamații, reținând că hotărârea din 20 ianuarie 2000 s-a pronunțat asupra fondului cauzei. Curtea de apel a judecat, de asemenea:
(...) din expunerea de motive a hotărârii menționate rezultă că contractul încheiat între părțile pârâte era valabil și că existau două titluri de proprietate asupra apartamentului litigios, care puteau fi comparate prin intermediul unei alte acțiuni care ar trebui, de asemenea, să țină seama de prevederile ordonanței de urgență nr. 40/1999.
19.
Judecătorii care au pronunțat hotărârea erau aceiași cu cei care se pronunțaseră prin hotărârea din 20 ianuarie 2000.
3.
Acțiunea de constatare a valabilității titlului de proprietate al reclamații
20.
În 2003, reclamații au sesizat tribunalul de primă instanță din Brașov cu o acțiune împotriva cumpărătorului cu scopul de a constata valabilitatea titlului lor de proprietate.
21.
Prin decizie din 10 aprilie 2003, tribunalul de primă instanță a admis acțiunea și a constatat că titlul de proprietate al reclamații era preferabil celui al cumpărătorului, deoarece aceștia și-au înregistrat dreptul de proprietate în registrele funciare înainte de naționalizarea apartamentului, în timp ce statul și cumpărătorul nu și-au înregistrat dreptul în registrele respective.
22.
O copie a deciziei a fost prezentată de Guvern ca anexă la observațiile sale. Conform Guvernului, această decizie a devenit definitivă și irevocabilă în 2005, fapt pe care reclamații nici nu l-au confirmat, nici infirmat.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
23.
Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârile
Brumărescu c. România
(GC, nr. 28342/95, §§ 31-44, CEDH 1999-VII),
Străin și alții c. România
(nr. 57001/00, §§ 19-27, CEDH 2005-VII),
Păduraru c. România
(nr. 63252/00, §§ 23-53, 1 decembrie 2005) și
Tudor c. România
(nr. 29035/05, §§ 15–20, 17 ianuarie 2008).
24.
Prevederile ordonanței de urgență a guvernului nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea cuantumului chiriei pentru spații cu destinație de locuință sunt descrise în hotărârea
Radovici și Stănescu c. România
(nr. 68479/01, 71351/01 și 71352/01, §§ 57-59, CEDH 2006-...(fragmente)).
25.
De asemenea, este relevant art. 1201 din codul civil conform căruia există autoritate a lucrului judecat atunci când o a doua pretensiune se referă la același obiect, se bazează pe același temei și se desfășoară între aceleași părți, luate fiecare în aceeași calitate.
Doctrina a considerat că, dacă mai multe pretenții au fost formulate în prima acțiune și tribunalul a omis să se pronunțe asupra unora dintre ele, pretensiile care nu au fost soluționate pot fi reiterate într-o a doua procedură, deoarece nu există identitate de obiect. Autoritatea lucrului judecat se limitează deci la aspectele litigioase care au fost rezolvate (a se vedea Gabriel Boroi,
Codul de procedură civilă comentat și anotat
(Codul de procedură civilă comentat și anotat), ediții All Beck, București, 2001, p. 462).
PRIVIND DREPTUL
I.
CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI
26.
Reclamații pretind o atingere dreptului lor de acces la un tribunal, datorită refuzului jurisdicțiilor naționale de a examina pretențiile lor privind anularea contractului de vânzare și expulzarea cumpărătorului din imobil. Precizează că în 2000 curtea de apel din Brașov nu s-a pronunțat asupra nulității contractului de vânzare, după cum au cerut, ci, foarte diferit, asupra nulității unui contract de chirie, ceea ce nu au solicitat. Conform lor, autoritatea lucrului judecat nu se extinde la pretenții care nu au fost examinate în cadrul primului litigiu și, prin urmare, pot fi reiterate într-un al doilea litigiu.
27.
De asemenea, ei pretind în esență o lipsă de imparțialitate a curții de apel din Brașov, ținând seama de faptul că hotărârile din 20 ianuarie 2000 și 12 septembrie 2002 au fost pronunțate de o formă de judecată compusă identic.
28.
Reclamații invocă art. 6 § 1 al Convenției, care este redactat astfel în părțile sale relevante:
Oricine are dreptul la faptul că cauza sa va fi ascultată corect (...) de un tribunal independent și imparțial, instituit prin lege, care va decide (...) asupra contestațiilor asupra drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil (...)
29.
Curtea observă că plângerea reclamații comportă două ramuri: una privind dreptul de acces la tribunal și cealaltă legată de lipsă de imparțialitate.
1.
Dreptul de acces la un tribunal
A.
Cu privire la admisibilitate
30.
Curtea constată că aceasta plângere nu este manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
B.
Cu privire la fond
31.
Guvernul remarcă că autoritatea lucrului judecat este o limitare a dreptului de acces la tribunal și răspunde nevoilor de securitate a raporturilor juridice în materie civilă. El estimează că tripla identitate a elementelor (părți, obiect și temei) prevăzută de art. 1201 din codul civil pentru existența autorității lucrului judecat este îndeplinită în speță și că cauza a fost soluționată pe fond prin hotărârea din 20 ianuarie 2000 a curții de apel din Brașov. Conform Guvernului, prezenta cauză este diferită de cauza
Lungoci c. România
(nr. 62710/00, § 43, 26 ianuarie 2006) unde Curtea a reținut că interesata a fost lipsită de o posibilitate clară și concretă de acces la un tribunal pentru a face să se statueze asupra contestației sale privind drepturi și obligații de caracter civil.
32.
Reclamații nu au prezentat observații în răspuns la cele ale Guvernului.
33.
Curtea reaminoteste că art. 6 § 1 garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să cunoască de orice contestație privind drepturi și obligații de caracter civil
(Golder c. Regatul Unit, 21 februarie 1975, § 36, seria A nr. 18).
34.
Desigur, dreptul de acces la un tribunal nu este absolut. El poate da naștere unor limitări implicit admise deoarece, din natura sa, cere o reglementare de către stat. În elaborarea unei asemenea reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuși, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis persoanei fizice într-o manieră sau la o anumită măsură care ar face ca dreptul să fie afectat în substanța sa. De asemenea, ele nu se conciliază cu art. 6 § 1 decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există o proporție rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea, printre altele,
Yagtzilar și alții c. Grecia,
nr. 41727/98, § 23, CEDH 2001-XII).
35.
În speță, Curtea constată că reclamații au apelat la căile de atac pe care le oferea sistemul judiciar intern, și anume o prima acțiune de revendicare, anulare a contractului de vânzare și expulzare a cumpărătorului, urmată de o a doua acțiune de anulare a contractului de vânzare, care a fost respinsă pe motiv că se lovea de autoritatea lucrului judecat a hotărârii din 20 ianuarie 2000 care a pus capăt primei acțiuni.
36.
Curtea estimează de la început că excepția autorității lucrului judecat urmărea un scop legitim deoarece viza, fără îndoială, să asigure securitatea raporturilor juridice în materie civilă.
37.
În sine, aceasta nu satisface neapărat impulsurile articolului 6 § 1: mai trebuie examinat, în lumina tuturor circumstanțelor cauzei, dacă modul în care jurisdicțiile naționale au respins a doua acțiune a reclamații, aplicând prevederile legii privind autoritatea lucrului judecat, a respectat dreptul lor de acces la un tribunal, ținând seama de principiul primatului dreptului într-o societate democratică (a se vedea,
mutatis mutandis,
Lungoci
precitat, § 37;
Caracas c. România, nr. 78037/01, § 35, 29 iunie 2006).
38.
Curtea constată că părțile au puncte de vedere divergente cu privire la aplicarea principiului autorității lucrului judecat: reclamații expun că aceasta nu a putut fi reținută în speță, în timp ce Guvernul susține opusul.
Cu toate acestea, ea nu estimează necesar să rezolve această controversă.
39.
Curtea observă că curtea de apel din Brașov, în hotărârea sa din 20 ianuarie 2000, a respins o pretensiune de anulare a unui contract de chirie, ceea ce reclamații nici nu solicitaseră. În schimb, prin hotărârea sa din 12 septembrie 2002, aceeași jurisdicție a respins, de asemenea, a doua pretensiune tendentă la anularea contractului de vânzare, opunând-i autoritatea lucrului judecat care se atașa hotărârii sale anterioare.
40.
Mai mult, în prima hotărâre în cauză, curtea de apel a trimis la prevederile ordonanței de urgență nr. 40/1999, care vizau prelungirea valabilității contractelor de chirie existente (
Radovici și Stănescu
precitat, §§ 74 și 75) și nu se refereau la cazul contractelor de vânzare, așa cum este în speță.
41.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu este convinsa de concluziile hotărârii din 12 septembrie 2002, conform cărora hotărârea din 20 ianuarie 2000 ar fi verificat valabilitatea contractului de vânzare.
42.
Rezultă că pretensiunea reclamații de anulare a contractului de vânzare nu a fost examinată. Ținând seama de faptul că pretensiunea de expulzare a cumpărătorului era consecutivă admiterii unei pretenții de anulare a contractului, Curtea nu estimează necesar să analizeze partea plângerii privind prima pretensiune.
43.
În lumina celor de mai sus, Curtea estimează că faptul simplu că reclamații au avut acces la un tribunal, dar numai pentru a-și auzi respinsă a doua pretensiune prin jocul prevederilor privind autoritatea lucrului judecat, nu satisfacea imperativele articolului 6 § 1 al Convenției. Prin urmare, ea concluzionează că reclamații au fost lipsiți de orice posibilitate clară și concretă de acces la un tribunal pentru a se pronunța asupra pretenției lor de anulare a contractului de vânzare (a se vedea,
mutatis mutandis,
Lungoci
precitat, §§ 42–43;
Caracas
precitat, §§ 38-40).
44.
În concluzie, s-a comis o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției.
2.
Lipsa de imparțialitate a curții de apel din Brașov
45.
Guvernul ridică excepția neepuizării căilor de atac interne, pe motiv că reclamații nu au folosit posibilitatea de a cere recuzarea judecătorilor care au pronunțat hotărârea din 12 septembrie 2002, deși cunoșteau faptul că judecătorii încărcați cu cauza erau aceiași cu cei care deja pronunțaseră hotărârea din 20 ianuarie 2000.
46.
Reclamații nu au prezentat observații cu privire la acest punct.
47.
Curtea nu judeca necesar să se pronunțe asupra excepției ridicate de Guvern, ținând seama de faptul că, din cauza concluziilor sale care figurează în paragrafele 43 și 44 mai sus, ea estimează că nu este caz să examineze această plângere.
II.
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1
48.
Reclamații se plâng că nu pot să se bucure de apartament a cărui calitate de proprietari li s-a recunoscut prin hotărârea definitivă din 20 ianuarie 2000 a curții de apel din Brașov, în măsura în care aceeași curte de apel a refuzat să se pronunțe asupra pretenției lor de anulare a contractului de vânzare. Ei invocă art. 1 al Protocolului nr. 1, care este redactat astfel în părțile sale relevante:
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Prevederile de mai sus nu prejudiciază dreptul pe care îl au statele de a pune în vigoare legile pe care le judeca necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.
A.
Cu privire la admisibilitate
49.
Guvernul ridică excepția incompatibilității
ratione personae
a plângerii cu Convenția. El estimează că reclamații nu au calitatea de victime în speță, în măsura în care dreptul lor de proprietate asupra apartamentului a fost recunoscut prin hotărârea din 20 ianuarie 2000, care a ordonat părților pârâte să-l restituie interesații. Mai mult, prin decizie din 10 aprilie 2003, tribunalul de primă instanță din Brașov și-a reafirmat dreptul de proprietate.
50.
Reclamații nu au prezentat observații cu privire la acest punct.
51.
Curtea observă că plângerea reclamații se referea la refuzul jurisdicțiilor naționale de a se pronunța asupra pretenției lor de anulare a contractului de vânzare și aceasta, în pofida recunoașterii dreptului lor de proprietate asupra apartamentului. În aceste condiții, ea estimează că o nouă decizie judiciară recunoscând calitatea lor de proprietari, cum este decizia din 10 aprilie 2003 invocată de Guvern, nu este relevantă în speță, în măsura în care această decizie nu a schimbat deloc situația reclamații. Prin urmare, excepția Guvernului trebuie respinsă.
B.
Cu privire la fond
52.
Guvernul recunoaște că reclamații aveau dreptul să se vadă restituie apartamentul, în virtutea hotărârii din 20 ianuarie 2000 a curții de apel din Brașov, dar remarcă că reclamații nu au inițiat o procedură de execuție forțată împotriva cumpărătorului apartamentului. Guvernul adaugă că hotărârea în cauză impunea obligații atât pentru primărie, cât și pentru cumpărător. Dar primăria nu s-a opus restituirii apartamentului. Dacă este vorba de un litigiu între particulari, refuzul cumpărătorului de a restitui apartamentul reclamații nu putea angaja răspunderea statului.
53.
Reclamații remarc din partea lor că nici statul, nici cumpărătorul apartamentului nu le-au plătit niciun fel de despăgubire pentru apartamentul în cauză.
54.
Curtea reaminoteste că a tratat în repetate rânduri cauze care ridicau întrebări similare celor din prezenta speță și că a constatat încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (a se vedea, printre altele,
Porteanu c. România
, nr. 4596/03, §§ 32-35, 16 februarie 2006). Ea reafirmă în special că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile de revendicare imobiliară și restituzione bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o privare de bun (
Porteanu
precitat, § 32). O asemenea privare, combinată cu absența totală a indemnizării, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (
Străin
precitat, §§ 39, 43 și 59). De mai mult, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit, datorită unei absențe prelungite a indemnizării, de persoanele care, ca reclamații, s-au văzut lipsite de bunurile lor (
Porteanu
precitat, § 34).
55.
Cu cât Guvernul pretinde că reclamații trebuiau să inițieze o procedură de execuție forțată împotriva cumpărătorului, Curtea observă că interesații se plâng de o acțiune pozitivă a autorităților, și anume vânzarea apartamentului de către stat unui terț și refuzul jurisdicțiilor naționale de a examina pretensiunea lor de anulare a contractului de vânzare, care i-au plasat în imposibilitatea de a se bucura de apartamentul pe care autoritățile trebuiau să-l restituie. În așa caz, ar fi excesiv să se ceară reclamații să inițieze o asemenea procedură (a se vedea,
mutatis mutandis,
Mihai-Iulian Popescu c. România
, nr. 2911/02, §§ 30-32, 29 septembrie 2005;
Popescu și Dașoveanu c. România
, nr. 24681/03, § 27, 19 iulie 2007).
56.
După ce a examinat toți elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care ar putea duce la o concluzie diferită în prezenta speță.
57.
Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în speță, blocarea dreptului de proprietate al reclamații asupra bunului lor, combinată cu absența totală a indemnizării, a impus acestora o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor lor garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1.
58.
Prin urmare, Curtea concluzionează că s-a comis o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.
III.
CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
59.
Conform articolului 41 al Convenției,
Dacă Curtea declară că s-a comis o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite ștergerea decât imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
A.
Prejudiciu
60.
Reclamații cer 10 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pe care estimează că l-au suferit din toate motivele expuse în cererea introdusă Curții, care dovedesc încălcările grave ale dreptului național de către jurisdicțiile române și ale dispozițiilor europene care garantează dreptul de proprietate. Ei estimează că acest montant este justificat de perioada considerabilă pe care s-au extins aceste probleme, care a crescut suferințele lor.
61.
Guvernul reaminoteste că reclamații au obținut în fața tribunalelor naționale restituzione apartamentului și că nu au cerut executarea hotărârii din 20 ianuarie 2000 împotriva cumpărătorului.
62.
El estimează apoi că o posibilă hotărâre de condamnare ar putea constitui, prin ea însăși, o reparare satisfăcătoare a prejudiciului moral pretins a fi suferit de interesați. În orice caz, el consideră că suma cerută cu titlu de prejudiciu moral este excesivă.
63.
Curtea consideră că evenimentele în cauză au provocat dezagrement și incertitudine, pentru care suma de 5 000 EUR reprezintă o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamații.
B.
Cheltuieli și dépens
64.
Reclamații cer 4 000 EUR cu titlu de cheltuieli și dépens. Ei furnizează dosarului anumite dovezi.
65.
Guvernul estimează din partea sa că cheltuielile suportate de reclamații sunt justificate doar parțial.
66.
Curtea reaminoteste că un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și dépens numai în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, ținând seama de criteriile menționate mai sus, dovezile furnizate de reclamații, precum și de gradul relativ redus de complexitate a prezentei cauze, Curtea judeca rezonabil să aloce interesații 900 EUR, toate cheltuielile cuprinse.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
1.
Declară
cererea admisibilă cu privire la plângerile bazate pe dreptul de acces la tribunal și dreptul la respectul bunurilor;
2.
Declară
că s-a comis o încălcare a articolelor 6 § 1 al Convenției și 1 al Protocolului nr. 1;
3.
Declară
că nu este caz să se pronunțe asupra plângerii trase din lipsă de imparțialitate a curții de apel din Brașov;
4.
Declară
a)
că Statul pârât trebuie să plătească conjunct reclamații următoarele sume:
i)
5 000 EUR (cinci mii euro), plus orice montant care ar putea fi datorat cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
ii)
900 EUR (nouă sute euro), plus orice montant care ar putea fi datorat cu titlu de impozit, pentru toate cheltuielile cuprinse;
b)
că sumele menționate mai sus vor fi convertite în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data soluționării;
c)
că din expirarea termenului menționat și până la plată, aceste montante vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale;
5.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru restul.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 4 noiembrie 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Grefier
Președinte