Bacso împotriva României

Cauza are la origine o cerere (nr. 9293/03) împotriva României și doi cetățeni ai acestui stat care dețin, de asemenea, cetățenia germană, domnul Johann Bacso și doamna Elisabeth Bacso (reclamații), au sesizat Curtea la 3 martie 2003 în virtutea articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (Convenția).

Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horațiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.

La 22 ianuarie 2007, Curtea a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât, de asemenea, ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate în același timp. Conform articolului 44 § 1 a) din regulamentul său, a comunicat, de asemenea, o copie a cererii guvernului german, care nu a dorit să intervină.

În 1975, un apartament aparținând reclamații a fost naționalizat. Apartamentul era situat la parter al unei case situată la Brașov, strada Petru Maior, nr. 5.

La 22 aprilie 1997, statul a vândut apartamentul unui terț care locuia acolo până atunci ca chiriaș (cumpărătorul). 1. Prima acțiune de revendicare, anulare a contractului de vânzare și expulzare a cumpărătorului

În 1998, reclamații au sesizat tribunalul de primă instanță din Brașov cu o acțiune împotriva primăriei și cumpărătorului. Acțiunea cuprindea următoarele pretenții: restituzione apartamentului, anularea contractului de vânzare din 22 aprilie 1997 și expulzarea cumpărătorului.

Prin decizie din 22 iunie 1998, tribunalul de primă instanță a respins acțiunea. Această decizie a fost confirmată printr-o hotărâre din 10 mai 1999 a tribunalului județean din Brașov, care a respins apelul reclamații.

Aceștia au depus un recurs în casație (recurs) în fața curții de apel din Brașov.

Prin hotărâre din 20 ianuarie 2000, curtea de apel, dând curs recursului, a admis parțial acțiunea, a reținut că naționalizarea apartamentului era ilegală și a ordonat părților pârâte să restituie apartamentul reclamații. Cu privire la pretențiile privind anularea contractului de vânzare și expulzarea cumpărătorului, curtea de apel a judecat după cum urmează: Pretenția a doua și a treia ale reclamații, privind anularea contractului de chirie și expulzarea părții pârâte, vor fi respinse pe motiv că predarea apartamentului trebuie să aibă loc în starea sa actuală, așa cum este grevată de anumite obligații. Reclamații trebuie să ajusteze ulterior relațiile de chiriere existente ținând seama, de asemenea, de prevederile ordonanței de urgență nr. 40/1999.

La o dată neprecizată, la cererea reclamații, hotărârea a fost revêtue de formula executorie.

La 25 august 2000, un executor de justiție a întocmit, la cererea lor, un proces-verbal de punere în posesie.

Conform reclamații, punerea în posesie nu a fost efectivă, din cauza opoziției cumpărătorului. Nici nu au putut să încheie cu cumpărătorul un contract de chirie pe baza prevederilor ordonanței de urgență nr. 40/1999: persoana respectivă, pe baza contractului de vânzare, nu se considera chiriaș al apartamentului. Reclamații au prezentat în acest sens o copie a unei scrisori pe care o adresaseră cumpărătorului la 25 octombrie 2000 cu scopul de a încheia un asemenea contract, scrisoare rămasă fără răspuns. 2. A doua acțiune de anulare a contractului de vânzare

În 2001, reclamații au sesizat tribunalul de primă instanță din Brașov cu o acțiune împotriva cumpărătorului tendentă la anularea contractului de vânzare.

Prin decizie din 25 octombrie 2001, tribunalul de primă instanță a respins acțiunea, reținând că se lovea de autoritatea lucrului judecat a hotărârii din 20 ianuarie 2000 a curții de apel din Brașov.

Reclamații au făcut apel în fața tribunalului județean din Brașov, estimând că autoritatea lucrului judecat nu trebuia să fie reținută, în măsura în care hotărârea menționată a curții de apel nu se pronunțase asupra fondului cu privire la pretensiunea pentru anularea contractului de vânzare.

Prin hotărâre din 13 mai 2001, tribunalul județean a respins apelul.

Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre din 12 septembrie 2002 a curții de apel din Brașov, care a respins recursul reclamații, reținând că hotărârea din 20 ianuarie 2000 s-a pronunțat asupra fondului cauzei. Curtea de apel a judecat, de asemenea: (...) din expunerea de motive a hotărârii menționate rezultă că contractul încheiat între părțile pârâte era valabil și că existau două titluri de proprietate asupra apartamentului litigios, care puteau fi comparate prin intermediul unei alte acțiuni care ar trebui, de asemenea, să țină seama de prevederile ordonanței de urgență nr. 40/1999.

Judecătorii care au pronunțat hotărârea erau aceiași cu cei care se pronunțaseră prin hotărârea din 20 ianuarie 2000. 3. Acțiunea de constatare a valabilității titlului de proprietate al reclamații

În 2003, reclamații au sesizat tribunalul de primă instanță din Brașov cu o acțiune împotriva cumpărătorului cu scopul de a constata valabilitatea titlului lor de proprietate.

Prin decizie din 10 aprilie 2003, tribunalul de primă instanță a admis acțiunea și a constatat că titlul de proprietate al reclamații era preferabil celui al cumpărătorului, deoarece aceștia și-au înregistrat dreptul de proprietate în registrele funciare înainte de naționalizarea apartamentului, în timp ce statul și cumpărătorul nu și-au înregistrat dreptul în registrele respective.

O copie a deciziei a fost prezentată de Guvern ca anexă la observațiile sale. Conform Guvernului, această decizie a devenit definitivă și irevocabilă în 2005, fapt pe care reclamații nici nu l-au confirmat, nici infirmat. II.

Prevederile ordonanței de urgență a guvernului nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea cuantumului chiriei pentru spații cu destinație de locuință sunt descrise în hotărârea Radovici și Stănescu c. România (nr. 68479/01, 71351/01 și 71352/01, §§ 57-59, CEDH 2006-...(fragmente)).

De asemenea, este relevant art. 1201 din codul civil conform căruia există autoritate a lucrului judecat atunci când o a doua pretensiune se referă la același obiect, se bazează pe același temei și se desfășoară între aceleași părți, luate fiecare în aceeași calitate. Doctrina a considerat că, dacă mai multe pretenții au fost formulate în prima acțiune și tribunalul a omis să se pronunțe asupra unora dintre ele, pretensiile care nu au fost soluționate pot fi reiterate într-o a doua procedură, deoarece nu există identitate de obiect. Autoritatea lucrului judecat se limitează deci la aspectele litigioase care au fost rezolvate (a se vedea Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă comentat și anotat (Codul de procedură civilă comentat și anotat), ediții All Beck, București, 2001, p. 462).

De asemenea, ei pretind în esență o lipsă de imparțialitate a curții de apel din Brașov, ținând seama de faptul că hotărârile din 20 ianuarie 2000 și 12 septembrie 2002 au fost pronunțate de o formă de judecată compusă identic.

Reclamații invocă art. 6 § 1 al Convenției, care este redactat astfel în părțile sale relevante: Oricine are dreptul la faptul că cauza sa va fi ascultată corect (...) de un tribunal independent și imparțial, instituit prin lege, care va decide (...) asupra contestațiilor asupra drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil (...)

Curtea observă că plângerea reclamații comportă două ramuri: una privind dreptul de acces la tribunal și cealaltă legată de lipsă de imparțialitate. 1. Dreptul de acces la un tribunal A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că aceasta plângere nu este manifest neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Cu privire la fond

Guvernul remarcă că autoritatea lucrului judecat este o limitare a dreptului de acces la tribunal și răspunde nevoilor de securitate a raporturilor juridice în materie civilă. El estimează că tripla identitate a elementelor (părți, obiect și temei) prevăzută de art. 1201 din codul civil pentru existența autorității lucrului judecat este îndeplinită în speță și că cauza a fost soluționată pe fond prin hotărârea din 20 ianuarie 2000 a curții de apel din Brașov. Conform Guvernului, prezenta cauză este diferită de cauza Lungoci c. România (nr. 62710/00, § 43, 26 ianuarie 2006) unde Curtea a reținut că interesata a fost lipsită de o posibilitate clară și concretă de acces la un tribunal pentru a face să se statueze asupra contestației sale privind drepturi și obligații de caracter civil.

Reclamații nu au prezentat observații în răspuns la cele ale Guvernului.

Curtea reaminoteste că art. 6 § 1 garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să cunoască de orice contestație privind drepturi și obligații de caracter civil (Golder c. Regatul Unit, 21 februarie 1975, § 36, seria A nr. 18).

Desigur, dreptul de acces la un tribunal nu este absolut. El poate da naștere unor limitări implicit admise deoarece, din natura sa, cere o reglementare de către stat. În elaborarea unei asemenea reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuși, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis persoanei fizice într-o manieră sau la o anumită măsură care ar face ca dreptul să fie afectat în substanța sa. De asemenea, ele nu se conciliază cu art. 6 § 1 decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există o proporție rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit (a se vedea, printre altele, Yagtzilar și alții c. Grecia, nr. 41727/98, § 23, CEDH 2001-XII).

În speță, Curtea constată că reclamații au apelat la căile de atac pe care le oferea sistemul judiciar intern, și anume o prima acțiune de revendicare, anulare a contractului de vânzare și expulzare a cumpărătorului, urmată de o a doua acțiune de anulare a contractului de vânzare, care a fost respinsă pe motiv că se lovea de autoritatea lucrului judecat a hotărârii din 20 ianuarie 2000 care a pus capăt primei acțiuni.

Curtea estimează de la început că excepția autorității lucrului judecat urmărea un scop legitim deoarece viza, fără îndoială, să asigure securitatea raporturilor juridice în materie civilă.

În sine, aceasta nu satisface neapărat impulsurile articolului 6 § 1: mai trebuie examinat, în lumina tuturor circumstanțelor cauzei, dacă modul în care jurisdicțiile naționale au respins a doua acțiune a reclamații, aplicând prevederile legii privind autoritatea lucrului judecat, a respectat dreptul lor de acces la un tribunal, ținând seama de principiul primatului dreptului într-o societate democratică (a se vedea, mutatis mutandis, Lungoci precitat, § 37; Caracas c. România, nr. 78037/01, § 35, 29 iunie 2006).

Curtea constată că părțile au puncte de vedere divergente cu privire la aplicarea principiului autorității lucrului judecat: reclamații expun că aceasta nu a putut fi reținută în speță, în timp ce Guvernul susține opusul. Cu toate acestea, ea nu estimează necesar să rezolve această controversă.

Curtea observă că curtea de apel din Brașov, în hotărârea sa din 20 ianuarie 2000, a respins o pretensiune de anulare a unui contract de chirie, ceea ce reclamații nici nu solicitaseră. În schimb, prin hotărârea sa din 12 septembrie 2002, aceeași jurisdicție a respins, de asemenea, a doua pretensiune tendentă la anularea contractului de vânzare, opunând-i autoritatea lucrului judecat care se atașa hotărârii sale anterioare.

Mai mult, în prima hotărâre în cauză, curtea de apel a trimis la prevederile ordonanței de urgență nr. 40/1999, care vizau prelungirea valabilității contractelor de chirie existente ( Radovici și Stănescu precitat, §§ 74 și 75) și nu se refereau la cazul contractelor de vânzare, așa cum este în speță.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu este convinsa de concluziile hotărârii din 12 septembrie 2002, conform cărora hotărârea din 20 ianuarie 2000 ar fi verificat valabilitatea contractului de vânzare.

Rezultă că pretensiunea reclamații de anulare a contractului de vânzare nu a fost examinată. Ținând seama de faptul că pretensiunea de expulzare a cumpărătorului era consecutivă admiterii unei pretenții de anulare a contractului, Curtea nu estimează necesar să analizeze partea plângerii privind prima pretensiune.

În lumina celor de mai sus, Curtea estimează că faptul simplu că reclamații au avut acces la un tribunal, dar numai pentru a-și auzi respinsă a doua pretensiune prin jocul prevederilor privind autoritatea lucrului judecat, nu satisfacea imperativele articolului 6 § 1 al Convenției. Prin urmare, ea concluzionează că reclamații au fost lipsiți de orice posibilitate clară și concretă de acces la un tribunal pentru a se pronunța asupra pretenției lor de anulare a contractului de vânzare (a se vedea, mutatis mutandis, Lungoci precitat, §§ 42–43; Caracas precitat, §§ 38-40).

În concluzie, s-a comis o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. 2. Lipsa de imparțialitate a curții de apel din Brașov

Guvernul ridică excepția neepuizării căilor de atac interne, pe motiv că reclamații nu au folosit posibilitatea de a cere recuzarea judecătorilor care au pronunțat hotărârea din 12 septembrie 2002, deși cunoșteau faptul că judecătorii încărcați cu cauza erau aceiași cu cei care deja pronunțaseră hotărârea din 20 ianuarie 2000.

Reclamații nu au prezentat observații cu privire la acest punct.

Curtea nu judeca necesar să se pronunțe asupra excepției ridicate de Guvern, ținând seama de faptul că, din cauza concluziilor sale care figurează în paragrafele 43 și 44 mai sus, ea estimează că nu este caz să examineze această plângere. II.

Guvernul ridică excepția incompatibilității ratione personae a plângerii cu Convenția. El estimează că reclamații nu au calitatea de victime în speță, în măsura în care dreptul lor de proprietate asupra apartamentului a fost recunoscut prin hotărârea din 20 ianuarie 2000, care a ordonat părților pârâte să-l restituie interesații. Mai mult, prin decizie din 10 aprilie 2003, tribunalul de primă instanță din Brașov și-a reafirmat dreptul de proprietate.

Reclamații nu au prezentat observații cu privire la acest punct.

Curtea observă că plângerea reclamații se referea la refuzul jurisdicțiilor naționale de a se pronunța asupra pretenției lor de anulare a contractului de vânzare și aceasta, în pofida recunoașterii dreptului lor de proprietate asupra apartamentului. În aceste condiții, ea estimează că o nouă decizie judiciară recunoscând calitatea lor de proprietari, cum este decizia din 10 aprilie 2003 invocată de Guvern, nu este relevantă în speță, în măsura în care această decizie nu a schimbat deloc situația reclamații. Prin urmare, excepția Guvernului trebuie respinsă. B. Cu privire la fond

Guvernul recunoaște că reclamații aveau dreptul să se vadă restituie apartamentul, în virtutea hotărârii din 20 ianuarie 2000 a curții de apel din Brașov, dar remarcă că reclamații nu au inițiat o procedură de execuție forțată împotriva cumpărătorului apartamentului. Guvernul adaugă că hotărârea în cauză impunea obligații atât pentru primărie, cât și pentru cumpărător. Dar primăria nu s-a opus restituirii apartamentului. Dacă este vorba de un litigiu între particulari, refuzul cumpărătorului de a restitui apartamentul reclamații nu putea angaja răspunderea statului.

Reclamații remarc din partea lor că nici statul, nici cumpărătorul apartamentului nu le-au plătit niciun fel de despăgubire pentru apartamentul în cauză.

Curtea reaminoteste că a tratat în repetate rânduri cauze care ridicau întrebări similare celor din prezenta speță și că a constatat încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (a se vedea, printre altele, Porteanu c. România , nr. 4596/03, §§ 32-35, 16 februarie 2006). Ea reafirmă în special că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile de revendicare imobiliară și restituzione bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o privare de bun ( Porteanu precitat, § 32). O asemenea privare, combinată cu absența totală a indemnizării, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 ( Străin precitat, §§ 39, 43 și 59). De mai mult, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit, datorită unei absențe prelungite a indemnizării, de persoanele care, ca reclamații, s-au văzut lipsite de bunurile lor ( Porteanu precitat, § 34).

Cu cât Guvernul pretinde că reclamații trebuiau să inițieze o procedură de execuție forțată împotriva cumpărătorului, Curtea observă că interesații se plâng de o acțiune pozitivă a autorităților, și anume vânzarea apartamentului de către stat unui terț și refuzul jurisdicțiilor naționale de a examina pretensiunea lor de anulare a contractului de vânzare, care i-au plasat în imposibilitatea de a se bucura de apartamentul pe care autoritățile trebuiau să-l restituie. În așa caz, ar fi excesiv să se ceară reclamații să inițieze o asemenea procedură (a se vedea, mutatis mutandis, Mihai-Iulian Popescu c. România , nr. 2911/02, §§ 30-32, 29 septembrie 2005; Popescu și Dașoveanu c. România , nr. 24681/03, § 27, 19 iulie 2007).

După ce a examinat toți elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care ar putea duce la o concluzie diferită în prezenta speță.

Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în speță, blocarea dreptului de proprietate al reclamații asupra bunului lor, combinată cu absența totală a indemnizării, a impus acestora o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor lor garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1.

Prin urmare, Curtea concluzionează că s-a comis o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1. III.

Reclamații cer 10 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pe care estimează că l-au suferit din toate motivele expuse în cererea introdusă Curții, care dovedesc încălcările grave ale dreptului național de către jurisdicțiile române și ale dispozițiilor europene care garantează dreptul de proprietate. Ei estimează că acest montant este justificat de perioada considerabilă pe care s-au extins aceste probleme, care a crescut suferințele lor.

Guvernul reaminoteste că reclamații au obținut în fața tribunalelor naționale restituzione apartamentului și că nu au cerut executarea hotărârii din 20 ianuarie 2000 împotriva cumpărătorului.

El estimează apoi că o posibilă hotărâre de condamnare ar putea constitui, prin ea însăși, o reparare satisfăcătoare a prejudiciului moral pretins a fi suferit de interesați. În orice caz, el consideră că suma cerută cu titlu de prejudiciu moral este excesivă.

Curtea consideră că evenimentele în cauză au provocat dezagrement și incertitudine, pentru care suma de 5 000 EUR reprezintă o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamații. B. Cheltuieli și dépens

Reclamații cer 4 000 EUR cu titlu de cheltuieli și dépens. Ei furnizează dosarului anumite dovezi.

Guvernul estimează din partea sa că cheltuielile suportate de reclamații sunt justificate doar parțial.

Curtea reaminoteste că un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și dépens numai în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, ținând seama de criteriile menționate mai sus, dovezile furnizate de reclamații, precum și de gradul relativ redus de complexitate a prezentei cauze, Curtea judeca rezonabil să aloce interesații 900 EUR, toate cheltuielile cuprinse. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la plângerile bazate pe dreptul de acces la tribunal și dreptul la respectul bunurilor; 2. Declară că s-a comis o încălcare a articolelor 6 § 1 al Convenției și 1 al Protocolului nr. 1; 3. Declară că nu este caz să se pronunțe asupra plângerii trase din lipsă de imparțialitate a curții de apel din Brașov; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să plătească conjunct reclamații următoarele sume: i) 5 000 EUR (cinci mii euro), plus orice montant care ar putea fi datorat cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; ii) 900 EUR (nouă sute euro), plus orice montant care ar putea fi datorat cu titlu de impozit, pentru toate cheltuielile cuprinse; b) că sumele menționate mai sus vor fi convertite în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data soluționării; c) că din expirarea termenului menționat și până la plată, aceste montante vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 4 noiembrie 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 9293/03) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat ayant également la nationalité allemande, M. Johann Bacso et M me Elisabeth Bacso (« les requérants »), ont saisi la Cour le 3 mars 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 22 janvier 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a en outre décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. En vertu de l’article 44 § 1 a) de son règlement, elle a également communiqué une copie de la requête au gouvernement allemand, qui n’a pas souhaité intervenir. EN FAIT I.

En 1975, un appartement appartenant aux requérants fut nationalisé. L’appartement était sis au rez-de-chaussée d’une maison située à Brașov, 5 rue Petru Maior.

Le 22 avril 1997, l’État vendit l’appartement à un tiers qui y habitait jusqu’alors en tant que locataire (« l’acheteur »). 1. La première action en revendication, en annulation du contrat de vente et en expulsion de l’acheteur

En 1998, les requérants saisirent le tribunal de première instance de Brașov d’une action contre la mairie et l’acheteur. L’action portait sur les chefs de demandes suivants : la restitution de l’appartement, l’annulation du contrat de vente du 22 avril 1997 et l’expulsion de l’acheteur.

Par un jugement du 22 juin 1998, le tribunal de première instance rejeta l’action. Ce jugement fut confirmé par un arrêt du 10 mai 1999 du tribunal départemental de Brașov, qui rejeta l’appel des requérants.

Ils formèrent un pourvoi en recours ( recurs ) devant la cour d’appel de Brașov.

Par un arrêt du 20 janvier 2000, la cour d’appel, faisant droit au pourvoi, accueillit partiellement l’action, retint que la nationalisation de l’appartement était illégale et ordonna aux parties défenderesses de restituer l’appartement aux requérants. Pour ce qui était des demandes tendant à l’annulation du contrat de vente et à l’expulsion de l’acheteur, la cour d’appel jugea ce qui suit : « Les deuxième et troisième demandes des requérants, concernant l’annulation du contrat de bail et l’expulsion de la partie défenderesse , seront rejetées au motif que la remise de l’appartement doit avoir lieu en son état actuel, tel qu’il est grevé de certaines charges. Les requérants doivent par la suite aménager les rapports locatifs existants en tenant également compte des dispositions de l’ordonnance d’urgence n o 40/1999. »

A une date non précisée, à la demande des requérants, l’arrêt fut revêtu de la formule exécutoire.

Le 25 août 2000, un huissier de justice dressa, à leur demande, un procès-verbal de mise en possession.

Selon les requérants, leur mise en possession ne fut pas effective, en raison de l’opposition de l’acheteur. Ils ne furent pas non plus en mesure de conclure avec l’acheteur un contrat de bail fondé sur les dispositions de l’ordonnance d’urgence n o 40/1999 : l’intéressé, fort de son contrat de vente, ne se considérait pas comme locataire de l’appartement. Les requérants ont présenté à cet égard une copie d’une lettre qu’ils avaient adressée à l’acheteur le 25 octobre 2000 en vue de la conclusion d’un tel contrat, lettre restée sans réponse. 2. La seconde action en annulation du contrat de vente

En 2001, les requérants saisirent le tribunal de première instance de Brașov d’une action contre l’acheteur tendant à l’annulation du contrat de vente.

Par un jugement du 25 octobre 2001, le tribunal de première instance rejeta l’action, en retenant qu’elle se heurtait à l’autorité de chose jugée de l’arrêt du 20 janvier 2000 de la cour d’appel de Brașov.

Les requérants firent appel devant le tribunal départemental de Brașov, estimant que l’autorité de la chose jugée ne devait pas être retenue, dans la mesure où l’arrêt susmentionné de la cour d’appel n’avait pas tranché sur le fond le chef de demande visant à l’annulation du contrat de vente.

Par un arrêt du 13 mai 2001, le tribunal départemental rejeta l’appel.

Cet arrêt fut confirmé par un arrêt du 12 septembre 2002 de la cour d’appel de Brașov, qui rejeta le recours des requérants, en retenant que l’arrêt du 20 janvier 2000 avait tranché le fond de l’affaire. La cour d’appel jugea également : « (...) il ressort des motifs de l’arrêt susmentionné que le contrat conclu entre les parties défenderesses était valable et qu’il y avait deux titres de propriété sur l’appartement litigieux, lesquels pouvaient être comparés moyennant une autre action qui devrait également tenir compte des dispositions de l’ordonnance d’urgence n o 40/1999. »

Les juges qui rendirent l’arrêt étaient les mêmes que ceux qui s’étaient prononcés par l’arrêt du 20 janvier 2000. 3. L’action en constatation de la validité du titre de propriété des requérants

En 2003, les requérants saisirent le tribunal de première instance de Brașov d’une action contre l’acheteur visant à faire constater la validité de leur titre de propriété.

Par un jugement du 10 avril 2003, le tribunal de première instance fit droit à l’action et constata que le titre de propriété des requérants était préférable à celui de l’acheteur, puisqu’ils avaient inscrit leur droit de propriété dans les registres fonciers avant la nationalisation de l’appartement, alors que l’Etat et l’acheteur n’avaient pas inscrit un tel droit dans lesdits registres.

Une copie du jugement a été présentée par le Gouvernement en annexe à ses observations. Selon le Gouvernement, ce jugement est devenu définitif et irrévocable en 2005, ce que les requérants n’ont ni confirmé, ni infirmé. II.

Les dispositions de l’ordonnance d’urgence du gouvernement n o 40 du 8 avril 1999 sur la protection des locataires et la fixation du montant du loyer pour les locaux à usage d’habitation sont décrites dans l’arrêt Radovici et Stănescu c. Roumanie (n os 68479/01, 71351/01 et 71352/01, §§ 57-59, CEDH 2006 ‑ ... (extraits)).

Est également pertinent l’article 1201 du code civil selon lequel il y a autorité de la chose jugée lorsqu’une seconde demande porte sur le même objet, est fondée sur la même cause, et se déroule entre les mêmes parties, prises chacune en la même qualité. La doctrine a considéré que, si plusieurs demandes ont été formées dans la première action et que le tribunal a omis de se prononcer à propos de certaines d’entre elles, les demandes qui n’ont pas été tranchées peuvent être réitérées dans une seconde procédure, puisqu’il n’y a pas d’identité d’objet. L’autorité de la chose jugée est donc limitée aux points litigieux qui ont été réglés (voir Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă comentat și adnotat (Code de procédure civile commenté et annoté), éditions All Beck, Bucarest, 2001, p. 462). EN DROIT I.

En outre, ils allèguent en substance un manque d’impartialité de la cour d’appel de Brașov, compte tenu de ce que les arrêts des 20 janvier 2000 et 12 septembre 2002 ont été rendus par une formation de jugement composée à l’identique.

Les requérants invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, qui est ainsi libellé dans ses parties pertinentes : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

La Cour observe que le grief des requérants comporte deux branches : l’une portant sur le droit d’accès au tribunal et l’autre relative au manque d’impartialité. 1. Le droit d’accès à un tribunal A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement relève que l’autorité de la chose jugée est une limitation du droit d’accès au tribunal et qu’elle répond aux besoins de la sécurité des rapports juridiques en matière civile. Il estime que la triple identité d’éléments (parties, objet et cause) prévue par l’article 1201 du code civil pour l’existence de l’autorité de la chose jugée est remplie en l’espèce et que l’affaire a été tranchée au fond par l’arrêt du 20 janvier 2000 de la cour d’appel de Brașov. Selon le Gouvernement, la présente affaire est différente de l’affaire Lungoci c. Roumanie (n o 62710/00, § 43, 26 janvier 2006) où la Cour a retenu que l’intéressée avait été dépourvue d’une possibilité claire et concrète d’accès à un tribunal pour faire trancher sa contestation relative à des droits et des obligations de caractère civil.

Les requérants n’ont pas présenté d’observations en réponse à celles du Gouvernement.

La Cour rappelle que l’article 6 § 1 garantit à chacun le droit à ce qu’un tribunal connaisse de toute contestation relative à des droits et obligations de caractère civil ( Golder c. Royaume-Uni , 21 février 1975, § 36, série A n o 18).

Certes, le droit d’accès à un tribunal n’est pas absolu. Il peut donner lieu à des limitations implicitement admises car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat. En élaborant pareille réglementation, les Etats jouissent d’une certaine marge d’appréciation. Néanmoins, les limitations appliquées ne sauraient restreindre l’accès ouvert à l’individu d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même. En outre, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles poursuivent un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir, parmi d’autres, Yagtzilar et autres c. Grèce, n o 41727/98, § 23, CEDH 2001-XII).

En l’espèce, la Cour constate que les requérants ont emprunté les voies de recours qu’offrait le système judiciaire interne, à savoir une première action en revendication, en annulation du contrat de vente et en expulsion de l’acheteur, suivie d’une seconde action en annulation du contrat de vente, laquelle a été rejetée au motif qu’elle se heurtait à l’autorité de la chose jugée de l’arrêt du 20 janvier 2000 ayant mis fin à leur première action.

La Cour estime d’emblée que l’exception de l’autorité de la chose jugée poursuivait un but légitime car elle visait, sans nul doute, à assurer la sécurité des rapports juridiques en matière civile.

En soi, cela ne satisfait pas nécessairement aux impératifs de l’article 6 § 1 : encore faut-il examiner, à la lumière de l’ensemble des circonstances de l’affaire, si la manière dont les juridictions nationales ont rejeté la seconde action des requérants, en appliquant les dispositions de la loi concernant l’autorité de la chose jugée, a respecté leur droit d’accès à un tribunal, eu égard au principe de la prééminence du droit dans une société démocratique (voir, mutatis mutandis , Lungoci précité, § 37 ; Caracas c. Roumanie , n o 78037/01, § 35, 29 juin 2006).

La Cour note que les parties ont des points de vue divergents quant à l’application du principe de l’autorité de la chose jugée : les requérants exposent que celle-ci ne pouvait pas être retenue en l’espèce, alors que le Gouvernement soutient le contraire. Elle n’estime toutefois pas nécessaire de trancher cette controverse.

La Cour observe que la cour d’appel de Brașov, dans son arrêt du 20 janvier 2000, a rejeté une demande en annulation d’un contrat de bail, ce que les requérants n’avaient nullement sollicité. En revanche, par son arrêt du 12 septembre 2002, la même juridiction a rejeté également la seconde demande tendant à l’annulation du contrat de vente, en lui opposant l’autorité de la chose jugée qui s’attachait à son précédent arrêt.

Qui plus est, dans le premier arrêt en question, la cour d’appel a renvoyé aux dispositions de l’ordonnance d’urgence n o 40/1999, lesquelles visaient à prolonger la validité des baux locatifs en cours ( Radovici et Stănescu précité, §§ 74 et 75) et ne concernait pas l’hypothèse des contrats de vente, comme c’est le cas en l’espèce.

Au vu de ce qui précède, la Cour n’est pas convaincue par les conclusions de l’arrêt du 12 septembre 2002, selon lesquelles l’arrêt du 20 janvier 2000 aurait vérifié la validité du contrat de vente.

Il s’ensuit que la demande des requérants visant à l’annulation du contrat de vente n’a pas été examinée. Compte tenu de ce que la demande en expulsion de l’acheteur était consécutive à l’admission d’une demande en annulation du contrat, la Cour n’estime pas nécessaire d’analyser la partie du grief relative à la première demande.

A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que le simple fait que les requérants ont eu accès à un tribunal, mais seulement pour entendre rejeter leur seconde demande par le jeu des dispositions concernant l’autorité de la chose jugée, ne satisfaisait pas aux impératifs de l’article 6 § 1 de la Convention. Dès lors, elle conclut que les requérants ont été privés de toute possibilité claire et concrète d’accès à un tribunal pour statuer sur leur demande en annulation du contrat de vente (voir, mutatis mutandis, Lungoci précité, §§ 42 – 43 ; Caracas précité, §§ 38-40).

En conclusion, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. 2. Le manque d’impartialité de la cour d’appel de Brașov

Le Gouvernement soulève l’exception de non-épuisement des voies de recours internes, au motif que les requérants n’ont pas fait usage de la possibilité de demander la récusation des juges qui ont rendu l’arrêt du 12 septembre 2002, bien qu’ils eussent connaissance du fait que les juges en charge de l’affaire étaient les mêmes que ceux qui avaient déjà prononcé l’arrêt du 20 janvier 2000.

Les requérants n’ont pas présenté d’observations sur ce point.

La Cour ne juge pas nécessaire de se prononcer sur l’exception soulevée par le Gouvernement, compte tenu de ce que, eu égard à ses conclusions figurant aux paragraphes 43 et 44 ci-dessus, elle estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner ce grief. II.

Les requérants se plaignent de ne pas pouvoir jouir de l’appartement dont la qualité de propriétaires leur a été reconnue par l’arrêt définitif du 20 janvier 2000 de la cour d’appel de Brașov, dans la mesure où la même cour d’appel a refusé de statuer sur leur demande en annulation du contrat de vente. Ils invoquent l’article 1 du Protocole n o 1, qui est ainsi libellé dans ses parties pertinentes : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soulève l’exception d’incompatibilité ratione personae du grief avec la Convention. Il estime que les requérants n’ont pas la qualité de victime en l’espèce, dans la mesure où leur droit de propriété sur l’appartement a été reconnu par l’arrêt du 20 janvier 2000, lequel a ordonné aux parties défenderesses de le restituer aux intéressés. Qui plus est, par un jugement du 10 avril 2003, le tribunal de première instance de Brașov a réaffirmé leur droit de propriété.

Les requérants n’ont pas présenté d’observations sur ce point.

La Cour observe que le grief des requérants portait sur le refus des juridictions nationales de se prononcer sur leur demande en annulation du contrat de vente et ce, malgré la reconnaissance de leur droit de propriété sur l’appartement. Dans ces conditions, elle estime qu’une nouvelle décision judiciaire reconnaissant leur qualité de propriétaires, comme le jugement du 10 avril 2003 invoqué par le Gouvernement, n’est pas pertinente en l’espèce, dans la mesure où ce jugement n’a aucunement changé la situation des requérants. Il s’ensuit que l’exception du Gouvernement doit être rejetée. B. Sur le fond

Le Gouvernement reconnaît que les requérants avaient le droit de se voir restituer l’appartement, en vertu de l’arrêt du 20 janvier 2000 de la cour d’appel de Brașov, mais relève que les requérants n’ont pas entamé de procédure d’exécution forcée à l’encontre de l’acheteur de l’appartement. Le Gouvernement ajoute que l’arrêt en question entrainait des obligations tant à la charge de la mairie qu’à la charge de l’acheteur. Or, la mairie ne s’était pas opposée à la restitution de l’appartement. S’agissant d’un litige entre particuliers, le refus de l’acheteur de restituer l’appartement aux requérants ne pouvait pas engager la responsabilité de l’Etat.

Les requérants relèvent pour leur part que ni l’Etat, ni l’acheteur de l’appartement ne leur ont versé aucun dédommagement pour l’appartement en question.

La Cour rappelle qu’elle a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et qu’elle a constaté la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention (voir, entre autres, Porteanu c. Roumanie , n o 4596/03, §§ 32-35, 16 février 2006). Elle réaffirme notamment que, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilière et la restitution des biens nationalisés par le régime communiste, la vente par l’Etat d’un bien d’autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation définitive en justice du droit de propriété d’autrui, s’analyse en une privation de bien ( Porteanu précité, § 32). Une telle privation, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, est contraire à l’article 1 du Protocole n o 1 ( Străin précité, §§ 39, 43 et 59). De surcroît, ni la loi n o 10/2001, ni la loi n o 247/2005 la modifiant, ne prennent en compte le préjudice subi, du fait d’une absence prolongée d’indemnisation, par les personnes qui, comme les requérants, se sont vu priver de leurs biens ( Porteanu précité, § 34).

Pour autant que le Gouvernement allègue que les requérants devaient entamer une procédure d’exécution forcée contre l’acheteur, la Cour observe que les intéressés se plaignent d’un acte positif des autorités, à savoir la vente de l’appartement par l’Etat à un tiers et le refus des juridictions nationales d’examiner leur demande en annulation du contrat de vente, qui les a placés dans l’impossibilité de jouir de l’appartement que les autorités devaient leur restituer. Or, dans une telle hypothèse, il serait excessif de demander aux requérants d’engager une telle procédure (voir, mutatis mutandis, Mihai-Iulian Popescu c. Roumanie , n o 2911/02, §§ 30-32, 29 septembre 2005 ; Popescu et Dașoveanu c. Roumanie , n o 24681/03, § 27, 19 juillet 2007).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce, la mise en échec du droit de propriété des requérants sur leur bien, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, a fait subir à ceux-ci une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de leurs biens garanti par l’article 1 du Protocole n o 1.

Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. III.

Les requérants demandent 10 000 EUR au titre du dommage moral qu’ils estiment avoir subi « pour toutes les raisons exposées dans la requête introduite à la Cour, qui prouvent les violations graves du droit national par les juridictions roumaines (...) et des dispositions européennes qui garantissent le droit de propriété ». Ils estiment que ce montant est justifié par le temps considérable sur lequel se sont étendus ces problèmes, qui a augmenté leurs souffrances.

Le Gouvernement rappelle que les requérants ont obtenu devant les tribunaux nationaux la restitution de leur appartement et qu’ils n’ont pas demandé l’exécution de l’arrêt du 20 janvier 2000 à l’encontre de l’acheteur.

Il estime ensuite qu’un éventuel arrêt de condamnation pourrait constituer, par lui-même, une réparation satisfaisante du préjudice moral prétendument subi par les intéressés. En tout état de cause, il considère que la somme demandée au titre du dommage moral est excessive.

La Cour considère que les événements en cause ont entraîné des désagréments et des incertitudes, pour lesquels la somme de 5 000 EUR représente une réparation équitable du dommage moral que les requérants ont subi. B. Frais et dépens

Les requérants demandent 4 000 EUR au titre des frais et dépens. Ils versent au dossier certains justificatifs.

Le Gouvernement estime pour sa part que les frais engagés par les requérants ne sont justifiés que partiellement.

La Cour rappelle qu’un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des critères susmentionnés, des justificatifs fournis par les requérants, ainsi que du degré relativement réduit de complexité de la présente affaire, la Cour juge raisonnable d’allouer aux intéressés 900 EUR, tous frais confondus. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable pour ce qui est des griefs fondés sur le droit d’accès à un tribunal et le droit au respect des biens ; 2. Dit qu’il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu de statuer sur le grief tiré du manque d’impartialité de la cour d’appel de Brașov ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants les sommes suivantes : i) 5 000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 900 EUR (neuf cent euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour tous frais confondus ; b) que les sommes susmentionnées seront à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; c) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 novembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président