AFFAIRE SCHUSTER c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

13.10.2009

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE SCHUSTER c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA 3 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL SCHUSTER c. ROMÂNIA (Căutările nr. 36977/03 și 37375/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 octombrie 2009 DEFINITIVF 13/01/2010 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Schuster c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 22 septembrie 2009, a adoptat hotărârea adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află cererile nr. 36977/03 și 37375/03 îndreptate împotriva României și dintre care doi resortisanți germani, dnii Daniel și Mathias Schuster ( La 7 noiembrie 2007, președintele secțiunii a decis să comunice cererile guvernului, după cum permite art. 293 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul de afaceri. Guvernul german, căruia i-a fost comunicată o copie a cererilor în temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (a) din regulament, nu a dorit să își prezinte punctul de vedere cu privire la cauză. Daniel Schuster, s-a născut în 1937 și locuiește în Lohr am Main, Germania. Reclamantul în cauza nr. 37375/03 (adică cel de-al doilea reclamant), Mathias Schuster, născut în 1941, locuiește în Garching, Germania. În 1965, reclamanții au cumpărat un teren situat în Sibiu, strada Hofmeister, la nr. 8. 1 și 2) care constituie corpul clădirii A. și al celui de-al treilea apartament (n 3), formând corpul clădirii B. În 1977, reclamanții s-au stabilit în Germania. În 1978, în temeiul Legii nr. 58/1974 și al Decretului nr. 223/1974, clădirea a fost naționalizată fără despăgubiri. La 22 iulie 1978, statul și-a înscris în registrele de publicitate imobiliară dreptul de proprietate asupra unei părți a clădirii menționate anterior. 10. Prin două contracte din 9 decembrie 1996, statul a vândut apartamentul nr. 1 către D.C. și D.R. și apartamentul nr. 2 către M.A. printr-un contract din 8 ianuarie 1997, statul a vândut apartamentul nr. 3 către T.I. și T.C. Toate aceste terțe părți locuiau în apartamentele care le-au fost vândute ca chiriași. Acțiunea în revendicare și anularea contractelor de vânzare 11. În anul 2000, reclamanții au sesizat Tribunalul departamental din Sibiu cu o acțiune împotriva primăriei și a cumpărătorilor menționați anterior, pentru a anula decizia de naționalizare, pentru a elimina înregistrarea statului în registrele de publicitate imobiliară, pentru a anula contractele de vânzare menționate anterior și pentru a primi înapoierea clădirii. 12. Prin hotărârea din 15 martie 2001, tribunalul departamental a respins acțiunea, reținând că naționalizarea fusese ilegală, dar că cumpărătorii erau de bună credință la încheierea contractelor. Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre din 8 iunie 2001 a Curții de Apel din Alba Iulia, care a respins apelul reclamanților 13. Prin hotărârea din 27 martie 2003, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul reclamanților, a primit acțiunea în calitate de șef al apartamentului nr. 2, a anulat contractul de vânzare pentru acest apartament, a luat notă de faptul că reclamanții au renunțat la acțiunea privind apartamentul nr. 3 și au menținut contractul privind apartamentul nr. (1) Curtea Supremă a constatat că reclamanții erau proprietarii unei părți care corespundeau celor 4/6 din clădirea în litigiu și că naționalizarea fusese ilegală. De asemenea, Curtea a observat că M.A. era un cumpărător de rea credință, în timp ce D.C. și D.R. erau cumpărători de bună credință. Procedura întemeiată pe Legea nr. 10/2001 14. Prin notificarea din 11 iunie 2001 adresată primăriei, reclamanții au solicitat restituirea apartamentelor nr. 1 și 2 și a terenului. 15. Prin decizia din 5 iulie 2004, primăria a ordonat restituirea apartamentului nr. 2 celor doi solicitanți, în coproprietate. 16. La 8 septembrie 2004, al doilea reclamant a declarat în scris că nu intenționează să conteste această decizie. 17. La 22 octombrie 2004, cei doi reclamanți au fost înregistrați în registrele de publicitate imobiliară ca proprietari ai apartamentului nr. 18. La 6 septembrie 2005, primul reclamant a solicitat primăriei restituirea terenului. 19. La 15 septembrie 2005, Primăria a informat-o că nu putea lua o nouă decizie cu privire la clădirea în litigiu, în măsura în care luase deja o astfel de decizie la 5 iulie 2004 și în care reclamanții nu o contestaseră. 20. La 23 septembrie 2005, primul reclamant a solicitat primăriei să restituie apartamentul nr. 21 printr-o decizie din 17 aprilie 2006, Primăria a respins cererea și a considerat că reclamanților li se permitea să primească titluri de despăgubire pentru apartamentul nr. 1 și terenul nr. 22. La 29 mai 2006, reclamanții au sesizat Tribunalul departamental cu o acțiune împotriva primăriei, D.C. și D.R., în vederea anulării deciziei menționate anterior și a contractului de vânzare al apartamentului nr. 1 și a returnării acestui apartament. 23. Prin hotărârea din 17 octombrie 2006, tribunalul departamental a respins cererile de anulare a deciziei și a contractului de vânzare și a trimis cazul în fața Tribunalului de Primă Instanță din Sibiu în vederea examinării cererii de restituire a apartamentului 24. Printr-o hotărâre din 9 februarie 2007, Curtea de Apel a respins apelul reclamanților, care au formulat o acțiune, primită de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a trimis cauza pentru o nouă examinare în fața tribunalului departamental din Sibiu. Procedura este în prezent pendinte. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 25. Dispozițiile legale aplicabile sunt descrise în Hotărârile Strein Altele România 57001/00, CEDO 2005 VII, § 19 26), Paduraru România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005) Tudor c. România 29035/05, § 15 Curtea constată că cererile sunt similare în ceea ce privește obiecțiunile ridicate și problemele de fond pe care le ridică și, prin urmare, consideră că este adecvat, în conformitate cu art. 1 din Regulamentul său de procedură, să se unească cererile. Curtea constată că, în cadrul procedurii în fața instanțelor naționale, reclamanții au renunțat la partea din acțiunea privind apartamentul nr. 3 și au primit înapoierea apartamentului nr. 2 (a se vedea §§13 și 15 de mai sus). 28. Curtea concluzionează că aceasta nu este chemată să se pronunțe decât cu privire la motivarea reclamanților cu privire la apartamentul nr. 1 al clădirii. III. Cu privire la violarea apartamentului nr. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția nr. 29, reclamanții susțin că imposibilitatea de a recupera proprietatea apartamentului nr. 1 vândut de stat le-a încălcat dreptul la respectarea proprietăților, așa cum este recunoscut în articolul din Protocolul nr.: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. să fie privat de proprietate numai din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. rația Materiae , susținând că reclamanții nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să recunoască în dispozitivul său caracterul ilegal al naționalizării apartamentului nr 1, această constatare fiind făcută numai în motivarea hotărârilor. Guvernul subliniază că, în dreptul român, numai sistemul unei hotărâri judecătorești are puterea a ceea ce este judecat ( 31. Curtea consideră că argumentul guvernului potrivit căruia ilegalitatea naționalizării nu a fost reținută decât în motivele hotărârii în cauză nu poate justifica în speță o abordare distinctă de jurisprudența sa anterioară în materie. Comisia reamintește că a concluzionat deja că lipsa unei mențiuni exprese cu privire la caracterul ilegal al naționalizării în cadrul sistemului hotărârii nu poate determina o abordare distinctă în măsura în care raționamentul prevăzut în considerente constituia o parte indisociabilă și necesară a sistemului acestuia (a se vedea Filipescu c. România, n 4839/03 Hotărârea din 30 septembrie Hotărârea din 13 noiembrie 2008, § 21 și 22. Excepția de incompatibilitate materială ridicată de guvern nu poate fi, prin urmare, reținută. 32. Curtea constată, de asemenea, că motivul nu este în mod evident întemeiat în mod eronat în ceea ce privește În sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție, aceasta arată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. În fond 33. Guvernul susține că reclamanții au recurs la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și că au posibilitatea de a obține, prin despăgubire pentru proprietatea lor, titluri de participare la fond. Proprietatea , organism colectiv de valori mobiliare. 34. Reclamanții consideră că numai o restituire în natură a clădirii ar putea remedia presupusa interferență. Ei resping posibilitatea de a obține titluri de participare la Fondul Proprietatea 35. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului din Protocolul nr. 1 la convenție (a se vedea Strain citată anterior, § 39, 43 și 59, și Porteanu România, n 4596/03, §§ 32-35, 16 februarie 2006). 36. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Curtea reafirmă în special că vânzarea de către stat a bunurilor altora către terți cu bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiie a dreptului de proprietate al celeilalte, se analizează prin privarea de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, contravine articolului 1 din Protocolul nr 1 (Moroianu și alții c. România, nr 25008/05, § 23, 13 noiembrie 2008). 37. Curtea amintește că, la momentul faptelor, nu exista în dreptul intern o cale de atac eficientă care să le ofere reclamanților o despăgubire pentru această privare (Strein) citată anterior, §§ 23, 26...27, 55...56; Portanu menționat anterior, § 23... 23...24 și 34...35). 38. În plus, ea observă că, până în prezent, guvernul nu a demonstrat că sistemul de compensare instituit prin Legea 247/2005 le-ar permite beneficiarilor acestei legi să atingă, în conformitate cu legea 247/2005. o procedură și un calendar previzibile, o despăgubire în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost privați (a se vedea printre alte Reichardt c. România, nr 6111/04, § 26, 13 noiembrie 2008). 39. Această concluzie nu aduce atingere evoluțiilor pozitive pe care le-ar putea avea în viitor mecanismele de finanțare prevăzute de această lege specială pentru a compensa persoanele care, precum reclamanții, au fost recunoscute ca proprietari printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în cazul de față, eșecul dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor, combinat cu lipsa totală a despăgubirii, le-a supus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantate prin articolul din Protocolul Partant, în speță a existat o încălcare a acestei dispoziții. IV. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 10 DIN CONVENȚIA 41. Reclamanții susțin că refuzul autorităților de a furniza informații cu privire la clădirea în litigiu le-a încălcat dreptul la libertatea de a primi informații, astfel cum este garantat prin art. 10 din convenție, care este astfel formulat Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără intervenția autorităților publice și fără a lua în considerare granița. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a identificat nicio aparență de încălcare a articolului 10 din convenție; rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului § 3 și 4 din convenție. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 46 DIN CONVENȚIA 43. art. 46 din Convenție prevede Înaltele P ă r i contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Cu r ii în litigiile la care sunt părți. Hotărârea definitivă a Cu r ii este transmisă Comitetului miniștrilor care supraveghează executarea acesteia. 44. Concluzia încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1 relevă o problemă pe scară largă care rezultă din defectuozitatea legislației privind restituirea clădirilor naționalizate care au fost vândute de către stat unor terți. Prin urmare, Curtea consideră că statul trebuie să ajusteze în cel mai scurt timp procedura prevăzută de legile de reparație (în prezent, legile nr. 10/2001 și 247/2005) astfel încât să devină într-adevăr coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis Viașu, citată anterior, § 82-83; Faimblat România, nr 23066/02, § 53-54, 13 ianuarie 2009 Katz România, n 29739/03, § 35-36, 20 ianuarie 2009). VI. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 45. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Cu titlu principal, reclamanții insistă asupra restituirii în natură a apartamentului în litigiu nr 1, cu sediul în Sibiu. 47. În lipsa unei astfel de restituiri, aceștia solicită valoarea de piață a apartamentului a cărui valoare este stabilită printr-un raport de expertiză de 117 200 EUR. 48. Reclamanții solicită, de asemenea, daune morale, primul reclamant fără a preciza suma, al doilea reclamant solicitând 6000 EUR, în acest scop. 49. Guvernul prezintă un alt raport de expertiză, conform căruia valoarea de piață a clădirii ar fi de 93 345 EUR. În ceea ce privește cererea de prejudiciu moral, acesta consideră că prejudiciul pretins ar fi compensat suficient în cazul unei constatări a încălcării și că, în orice caz, suma solicitată este excesivă, în comparație cu sumele acordate în acest sens în cauze similare împotriva României. Curtea amintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări antrenează obligația statului pârât de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI). 51. Curtea consideră, în circumstanțele speței, că restituirea bunului în litigiu ar plasa pe cât posibil reclamanții într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla în cazul în care cerințele articolului 1 din Protocolul nr 1 nu ar fi fost ignorate. 52. În caz contrar, pentru statul pârât de a proceda la o astfel de restituire, Curtea decide că va trebui să plătească în comun, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii bunului de care au fost privați. 53. În ceea ce privește calcularea sumei corespunzătoare valorii bunului, ținând seama de informațiile furnizate de părți și hotărând în mod echitabil, Curtea consideră că este necesar să se aloce împreună reclamanților 95 000 EUR. 54. Pe de altă parte, Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut cauza reclamanților o stare de incertitudine și suferință care nu pot fi compensate prin constatarea încălcării; Curtea consideră că suma de 2 000 EUR, acordată în comun celor doi solicitanți, reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit. Reclamanții solicită, de asemenea, cheltuieli și cheltuieli de judecată în fața instanțelor interne și în fața Curții, fără a prezenta documente justificative. 56. Guvernul observă că reclamanții nu au furnizat nicio justificare pentru a demonstra cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate și nu se opune rambursării acestora, cu condiția ca acestea să fie dovedite, necesare și să aibă o legătură cu cauza. 57. Curtea amintește că, în ceea ce privește art. 41 din convenție, numai cheltuielile de care s-a stabilit că au fost efectiv suportate, că corespund unei necesități și că sunt de o valoare rezonabilă (a se vedea, printre altele, Nikolova Bulgaria [GC], nr 31195/96, § 79, CEDO 1999-II). 58. Având în vedere faptul că reclamanții nu au justificat cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate, Curtea decide să nu le aloce nicio sumă în acest sens. Interese moratorii 59. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, hotărăște să se alăture cererilor Declară cererile admisibile cu privire la motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, cu condiția ca acestea să se refere la apartamentul nr. 1, sis 8 rue Hochmeister la Sibiu și inadmisibile pentru surplusul menționat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1 la Convenția menționată că statul pârât trebuie să restituie reclamantului apartamentul nr. 1, care este situat la nr. 8 rue Hochmaister din Sibiu, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție că, în lipsa unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, pentru prejudiciul material, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului 000 EUR (95,000 EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale (ii) în orice caz, 2 000 EUR (două mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 13 octombrie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte