SECȚIUNEA A TREIA CAUZA SCHREPLER c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 22626/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 15 martie 2007 DEFINIF 15/06/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Schrepler c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii. J. Hedigan, președinte, C. Bîrsan, A. Gyulumyan, dnii E. Myjer, David Thór Björgvinsson, I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, și dlui S. Q uesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 februarie 2007, Rend hotărăște aici, adoptat la această dată procedura La originea cazului (n 22626/02) îndreptat împotriva României și al cărui resortisant german, dl Andreas Schrepler ( La 5 ianuarie 2004, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. Prevalând de dispozițiile art. 29 alin. (3) din Convenție, aceasta a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. În temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul de procedură al Curții, Comisia a comunicat, de asemenea, o copie a cererii guvernului german care nu a dorit să își prezinte punctul de vedere cu privire la caz. Prin hotărârea definitivă din 9 noiembrie 1998, Tribunalul de Primă Instanță din Satu Mare a condamnat în solidar V.G., V.M., S.Ș. și G.M. pe care reclamantul trebuie să o plătească ca despăgubire pentru prejudiciul material cauzat vehiculului reclamantului 8197,65 mărci germane. La 8 decembrie 1998, hotărârea menționată a fost prevăzută cu formula executorie și, la 21 decembrie 1998, titlul executoriu a fost transmis reclamantului. La 8 februarie 1999, reclamantul a solicitat biroului aprozilor de justiție la Tribunalul de Primă Instanță din Negrești Oaș să dispună executarea hotărârii din 9 noiembrie 1998. La 11 februarie 1999, aprodul judiciar a dat ordin debitorilor să execute această hotărâre în termen de 24 de ore de la primirea notificării. În lipsa executării de către debitori, aprodul judiciar le-a trimis la 5 noiembrie 1999 o nouă comandă de plată în termen de 24 de ore. La 12 noiembrie 1999 și 17 aprilie 2000, aprodul judiciar s-a mutat la domiciliul debitorilor și a elaborat procese-verbale în care a constatat că debitorii S.Ș. și G.M. nu aveau bunuri mobile în patrimoniul lor. În aceleași procese-verbale se raporta că tatăl debitorului S.S. a declarat că acesta din urmă a plecat în străinătate și că a fost de acord să plătească partea din datorie corespunzătoare răspunderii fiului său. Tatăl debitorului GM a declarat că fiul său avea acțiuni în societatea comercială domnul 10. printr-un proces-verbal din 17 aprilie 2000, aprodul judiciar a constatat că debitorul GM. a plecat în străinătate, dar, conform declarației mamei sale, el era proprietarul unei clădiri. În aceeași zi, aprodul s-a mutat la casa V.G. unde a pus sub sechestru bunuri mobile ale sale. Acest lucru a fost constatat într-un proces-verbal întocmit cu această ocazie. La 5 iunie 2000, aprodul a publicat anunțul de vânzare la licitație a bunurilor V.G. la data de 26 iunie 2000 11. La 19 aprilie 2000, ca urmare a unei plângeri depuse de solicitant împotriva procedurii de executare, Tribunalul departamental din Satu Mare a informat că executarea forțată era în curs de desfășurare și că putea solicita executarea forțată a proprietății împotriva V.M. dacă era necesar. 12. La 23 iunie 2000, Tribunalul l-a informat că procedura de executare era în curs, că trei debitori erau insolvabili și că numai V.G. avea bunuri mobile confiscate. El a fost informat, de asemenea, că, în cazul în care el a fost nemulțumit de conținutul procesului verbal de sechestrare, el ar putea depune o plângere penală pentru fals intelectual 13. La licitația din 26 iunie 2000, nici un cumpărător nu s-a prezentat. Reclamantul a depus o cerere de executare forțată a proprietății asupra clădirii care aparținea V.M. Aprodul de Justiție a închis execuția forțată a mobilității și a trimis o notificare primăriei din Bixad pentru a-i trimite informații privind bunurile mobile și imobile ale debitorilor. 14. Printr-o scrisoare din 29 iunie 2000, care răspunde unei cereri din partea reclamantului, Tribunalul de Primă Instanță îl informează pe aprodul de justiție că a solicitat primarului informații cu privire la bunurile debitorilor. În măsura în care reclamantul nu era mulțumit de activitatea aprodului, i s-a permis să sesizeze instanțele naționale cu privire la o contestare a executării în temeiul articolului 399 din Codul de procedură civilă. La 30 iunie 2000, primăria l-a informat pe aprodul judiciar că V.G. era proprietarul unei clădiri formate dintr-o casă și un teren și că ceilalți trei debitori nu erau înregistrați la primărie ca proprietari de bunuri. 16. La 25 octombrie 2000, reclamantul a solicitat instanței de primă instanță informații cu privire la situația procedurii de executare. Noiembrie 2000, Tribunalul i-a răspuns că, la 30 iunie 2000, primăria a furnizat aprodului informațiile solicitate. 17. La 24 ianuarie 2001, reclamantul a solicitat Tribunalului de Primă Instanță vânzarea bunurilor V.G. pentru a obține repararea ordonată de Tribunal la 9 noiembrie 1998. La 19 martie 2001, reclamantul a adresat din nou instanței o cerere de ordonare a executării forțate a imobilelor împotriva V.G. 18. Din documentele din dosar reiese că vânzarea bunurilor V.G. nu a avut loc niciodată. Hotărârea din 9 noiembrie 1998 rămâne neexecutată. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 19. Cea mai mare parte a reglementării interne relevante, și anume extrase din Codul de procedură civilă în redactarea sa anterioară și ulterioară modificării sale din 2 mai 2001 și din Legea nr. 188/2000 privind executorii judiciari (în vigoare de la 10 noiembrie 2000) este descrisă în cauzele Roman și Hogea c. România ((dec.), n 62959/00, 31 august 2004) și Topciov c. România ((dec.), n 17369/02, 15 iunie 2006). 20. Înainte de modificările legislative aduse de Legea nr. 188/2000, activitatea aprozilor judiciari era reglementată de Legea nr. 92/1992 privind organizarea judiciară. În temeiul articolului 110 din Legea nr. 92/1992 menționată anterior, aprozii de justiție își desfășurau activitatea în fața instanțelor de primă instanță și a instanțelor departamentale și erau subordonați președintelui Tribunalului, care avea drept de consiliere și de control asupra activității lor. Ei au fost numiți de Ministerul Justiției și atribuțiile lor au fost stabilite prin Regulamentul privind activitatea aprozilor de justiție aprobat de acest minister. 21. La 10 noiembrie 2000, Legea nr 188/2000 privind aprozii de justiție ( În prezent, aprozii de justiție sunt membri ai Uniunii Naționale a Aprozilor de Justiție și își desfășoară activitatea în studii individuale. Ei sunt investiți în realizarea unui serviciu de interes public. Aprozii de justiție și-au început activitatea în studii la șase luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 188/2000, și anume 10 mai 2001. La aceeași dată, birourile aprozilor care existau la tribunale și-au încetat activitatea. 22. În temeiul articolului 68 din Legea nr. 118/2000, dosarele de execuție în curs la instanțe trebuiau împărțite între studiile constituite de un judecător delegat de fiecare instanță. O copie a dosarului era păstrată sau trimisă, dacă este cazul, de către judecătorul delegat Tribunalului competent pentru executare. În conformitate cu art. 112 din Regulamentul de aplicare a legii nr. 188/2000, transmiterea dosarelor de executare a fost înregistrată într-un proces-verbal semnat de aprodul judiciar și de judecătorul delegat. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 23. Reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obține executarea hotărârii din 9 noiembrie 1998 a Tribunalului de Primă Instanță din Satu Mare, care i - a condamnat pe particulari să - i plătească o sumă de bani. El invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, care se citește astfel în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) privind admisibilitatea 24. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Pe fond 25. Guvernul susține că, deși executarea unei hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă din procesul de judecată. În sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție ( Hornsby c. Grecia, Hotărârea din 19 martie 1997, Rec., 1997-II, punctul 41), există circumstanțe care justifică eșecul executării în natură a unei obligații impuse printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fără ca neexecuția să constituie o încălcare a articolului menționat. Acesta susține că, în prezenta cauză, debitorul era un particular și că autoritățile naționale sesizate cu executarea l-au asistat pe solicitant în demersurile sale de executare a hotărârii în cauză. Potrivit guvernului, neexecutarea hotărârii respective se datorează lipsei de diligență a reclamantului și a reprezentantului acestuia. 26. Guvernul subliniază că, după intrarea în vigoare a ordonanței guvernului nr. 138/2000 de modificare a Codului de procedură civilă, toate cererile de executare forțată ar trebui să fie adresate unui aprod judiciar și nu Tribunalului de Primă Instanță în temeiul articolului 373 Codul menționat anterior. Aprodul judiciar era singurul competent pentru executarea forțată a unei hotărâri judecătorești definitive. În plus, în temeiul articolului 68 din Legea nr. 188/2000 privind aprozii de justiție, activitatea acestora din urmă a fost desfășurată în cadrul unor studii independente începând cu 10 mai 2001. Astfel, după această dată, reprezentantul reclamantului ar fi trebuit să solicite Tribunalului de Primă Instanță atribuirea dosarului de execuție unui aprod al justiției, măsura în care instanța nu putea lua în absența unei astfel de cereri. În lipsa unei astfel de cereri, dosarul de execuție a fost arhivat de instanța de primă instanță din Negrești Oaș la 22 aprilie 2002 27. Guvernul subliniază că, din cauza lipsei de diligență a reclamantului și a reprezentantului său în cadrul procedurii de executare, aceasta este în prezent expirată și a creanței prescrise. În opinia sa, reclamantul ar trebui să angajeze răspunderea contractuală a reprezentantului său în cadrul procedurilor interne. El observă că, în orice caz, hotărârea în cauză nu ar fi putut fi executată din cauza insolvenței debitorilor, fapt care nu poate fi imputat statului (Mihailescu c. România (dec.), nr 47748/99, 26 august 2003 și Shestakov c. Rusia (dec.), nr 48757/99, 18 iunie 2002). 28. Reclamantul contestă teza guvernului și consideră că neexecutarea hotărârii din 9 noiembrie 1998 se datorează lipsei de diligență a aprodului judiciar, care, de altfel, a fost pus în detenție provizorie pentru corupție pasivă într-un alt caz și susține că a solicitat altor executori să continue executarea, dar că aceștia din urmă au refuzat. 29. Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia art. 6 din Convenție garantează fiecăruia dreptul de acces la justiție, care are drept corolar dreptul la executarea hotărârilor judecătorești definitive ( Hornsby c. Grecia, Hotărârea din 19 martie 1997, Rec. Cu toate acestea, acest drept nu poate obliga un stat să execute fiecare hotărâre cu caracter civil, indiferent de circumstanțe. În schimb, îi revine sarcina de a dispune de un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor sale pozitive. Curtea are sarcina de a examina dacă măsurile adoptate de autoritățile naționale au fost adecvate și suficiente (Ruianu c. România 34647/97, § 66, 17 iunie 2003), deoarece, atunci când acestea sunt obligate să acționeze în vederea executării unei hotărâri judecătorești și omit să o facă, această inerție implică răspunderea statului pe teren prevăzută la art. 6 alineatul (1) din convenție (Scello c. Italia, Hotărârea din 28 septembrie 1995, seria A n 315-C, § 44). 30. În prezenta cauză, a fost vorba despre executarea unei hotărâri prin care solicita o obligație de plată particularilor. În această privință, statul era obligat să pună la dispoziția reclamantului un sistem care să îi permită să obțină de la debitor plata sumelor alocate de instanțe (a se vedea mutatis mutandis, Dachar c. Franța (dec.), 42358/98, 6 iunie 2000). Cu toate acestea, nu se poate deduce din aceasta că trebuie să fie considerat răspunzător pentru neplata unei creanțe executorii datorate insolvenței unui debitor mai puțin privat (a se vedea mutatis mutandis, Sangier c. France 50342/99, § 39, 27 mai 2003). 31. În ceea ce privește obligația autorităților de a lua măsuri adecvate pentru a executa hotărârea din 9 noiembrie 1998, Curtea constată că aceasta a fost acoperită de formula executorie la 2 februarie 1999. Reclamantul a solicitat executarea sa la Tribunalul de Primă Instanță în circumscripția căruia exercitau aprozii de justiție, singurele organisme competente pentru a-l asista pe solicitant în procedura de executare. 32. În ciuda faptului că debitorii nu au respectat această somație în termenul legal de douăzeci și patru de ore, executorul a așteptat mai mult de nouă luni, adică 5 Noiembrie 1999, pentru a da din nou ordin debitorilor să execute hotărârea menționată. O încercare de executare a avut loc la 17 aprilie 2000, adică la cinci luni de la cea de-a doua somație acordată debitorilor și la o licitație a fost organizată la 26 iunie 2000. Or, Curtea consideră că aceste termene erau prea lungi, în speță, ținând seama în special de obligația de diligență care revine organismului de executare pentru a nu favoriza debitorii în organizarea insolvenței lor. 33. În pofida faptului că, la 30 iunie 2000, aprodul a fost informat cu privire la posibilitatea de a pune în aplicare o procedură de executare forțată imobiliară împotriva unuia dintre debitori, nu s-a realizat niciun act de punere în aplicare după această dată. În această privință, Curtea constată că, reclamantul a depus mai multe plângeri la Tribunalul de Primă Instanță pentru a denunța întârzierea procedurii de executare. Or, tribunalul s-a limitat în fiecare răspuns la furnizarea de informații cu privire la stadiul procedurii de executare. Tribunalul l-a sfătuit, în special, pe reclamant să depună o plângere penală împotriva procesului-verbal de sechestrare, în timp ce acesta nu contesta conținutul acestuia, ci lipsa de diligență a aprodului judiciar. În plus, după eșecul executării forțate a mobilității, reclamantul a depus trei cereri de executare forțată a proprietății la instanță, fără a se da niciun răspuns. 35. Curtea constată împreună cu guvernul că, în urma modificărilor legislative aduse prin Ordonanța guvernului nr. 138/2000 și prin Legea nr. 188/2000, aprozii de justiție își desfășoară activitatea în studii independente începând cu 10 mai 2001. Cu toate acestea, Curtea constată că nici art. 68 din Legea nr. 188/2000 și regulamentul său de aplicare nu impun creditorului o obligație expresă de a solicita transferul dosarului său către un aprod al justiției. În conformitate cu această lege, judecătorul delegat trebuie să distribuie dosarele de executare în curs unor executori ai justiției, prin stabilirea unui proces-verbal semnat de el însuși și de aprod. 36. Or, Curtea reine că ultima cerere de executare adresată de reclamant Tribunalului la 19 martie 2001 fie după intrarea în vigoare a Legii nr. 188/2000, dar înainte ca aprozii de justiție să își înceteze activitatea în fața instanțelor, a rămas fără răspuns. Astfel, instanța ar fi putut, în acel moment, să informeze reclamantul cu privire la necompetența sa sau la o eventuală obligație care îi impunea să solicite transferul dosarului către un studiu individual, iar Tribunalul s-a limitat la arhivarea dosarului de executare al reclamantului la 22 aprilie 2002. 37. Este adevărat că, după 19 martie 2001, reclamantul nu a utilizat noul mecanism juridic pus la dispoziția acestuia de către stat pentru a obține executarea hotărârii respective. Cu toate acestea, Curtea nu se poate abține să nu observe că, în momentul în care modificările legislative au devenit efective, și anume în mai 2001, procedura de executare era în curs de desfășurare de aproximativ doi ani și trei luni și că numai cinci acte de punere în aplicare fuseseră întocmite de aprodul judiciar care își desfășura activitatea sub controlul instanței. 38. Curtea constată că, în conformitate cu legea internă, termenul pentru solicitarea executării forțate a hotărârii este scadent în speță. Curtea amintește că nu este de competența sa să examineze temeinicia motivului întemeiat pe prescripție, o astfel de sarcină revine instanțelor naționale (Ruiz Torija c. Spania, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A n 303 A, p. 12, § 30). Aceasta se limitează la a constata că, deși reclamantului nu i s-a plătit suma de bani, acesta nu va mai putea obliga debitorii să execute această creanță. 39. În plus, Curtea nu poate reține argumentul guvernului potrivit căruia orice act de punere în aplicare ar fi fost inutil din cauza insolvenței debitorilor. 1998 i-a condamnat în mod solidar pe cei patru debitori să plătească reclamantului o sumă de bani, iar din documentul prezentat la 30 iunie 2000 de către primărie a evidențiat că cel puțin unul dintre debitori era solvabil și, prin urmare, reclamantul ar fi putut obține recuperarea creanței sale dacă executarea forțată ar fi fost îndreptată împotriva acestui debitor. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că, în speță, autoritățile naționale nu l-au asistat pe solicitant în demersurile sale pentru a obține executarea hotărârii din 9 noiembrie 1998. 41. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 42. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită ca autoritățile române să fie condamnate la executarea hotărârii definitive din 9 noiembrie 1998 și precizează în mod expres că nu solicită nicio sumă ca despăgubire pentru prejudiciul material sau moral suferit. 44. Guvernul susține că neexecutarea hotărârii din 9 noiembrie 1998 se datorează lipsei de diligență a reclamantului și a reprezentantului său, precum și insolvenței celor trei debitori. În ceea ce privește despăgubirea în natură solicitată de solicitant, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care procedura de executare forțată împotriva particularilor ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc ( mutatis mutandis, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997, p. 284, § 85 și Lungoci România, nr. 6 368//00, § 52, 26 ianuarie 2006). Prin urmare, această cerere a reclamantului nu poate fi reținută de Curte. 46 Pe de altă parte, deși reclamantul nu solicită repararea prin analogie a prejudiciului său material sau a unui eventual prejudiciu moral, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, a constatării încălcării articolului 6 alineatul (1) din convenție și hotărând în mod echitabil, astfel cum se prevede la art. 41 din convenție, Curtea alocă reclamantului 2 000 EUR. Cheltuieli și cheltuieli 47. În conformitate cu jurisprudența Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care a solicitat rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Curtea nu acordă reclamantului nicio sumă în acest sens. că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru prejudiciul suferit, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit, să fie convertită în noi lei românești (RON) la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 15 martie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada John Hedigan Modululer Președintele
TROISIÈME SECTION
SCHREPLER c. ROUMANIE
(Requête n
o
22626/02)
ARRÊT
15 Mars 2007
15/06/2007
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Schrepler c. Roumanie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
président,
M
me
MM.
David Thór Björgvinsson,
M
mes
juges,
et de M. S. Q
uesada,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 février 2007,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
22626/02) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant allemand, M. Andreas Schrepler («
le requérant
»), a saisi la Cour le 15 novembre 2000 en vertu de l'article
34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M.
Gheorghe Cozma, ingénieur à Satu
Mare. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
Beatrice Ramașcanu, du ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 5 janvier 2004, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire.
4.
En vertu de l'article 44 § 1 a) du Règlement de la Cour, elle a également communiqué une copie de la requête au gouvernement allemand qui n'a pas souhaité présenter son point de vue sur l'affaire.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
5.
Le requérant est né en 1951 et réside à Stuttgart.
6.
Par un jugement définitif du 9 novembre 1998, le tribunal de première instance de Satu Mare condamna solidairement V.G., V.M., S.Ș. et G.M. à verser au requérant 8197,65 marks allemands, à titre de réparation pour le préjudice matériel causé à la voiture du requérant.
7.
Le 8 décembre 1998, ledit jugement fut revêtu de la formule exécutoire et, le 21 décembre 1998, le titre exécutoire fut transmis au requérant. Le 8 février 1999, le requérant demanda au bureau des huissiers de justice auprès du tribunal de première instance de Negrești Oaș d'ordonner l'exécution du jugement du 9 novembre 1998.
8.
Le 11 février 1999, l'huissier de justice donna injonction aux débiteurs d'exécuter ledit jugement dans un délai de vingt-quatre heures après avoir reçu la notification. Faute d'exécution par les débiteurs, l'huissier de justice leur adressa le 5 novembre 1999 un nouveau commandement de paiement dans un délai de vingt-quatre heures.
9.
Les 12 novembre 1999 et 17 avril 2000, l'huissier de justice se déplaça au domicile des débiteurs et dressa des procès-verbaux dans lesquels il constata que les débiteurs S.Ș. et G.M. n'avaient pas de biens meubles dans leur patrimoine. Dans les mêmes procès-verbaux, il était fait état de ce que le père du débiteur S.S. avait déclaré que ce dernier était parti à l'étranger et qu'il était d'accord pour payer la partie de la dette correspondant à la responsabilité de son fils. Le père du débiteur G.M. déclara que son fils avait des actions dans la société commerciale M.
10.
Par un procès-verbal du 17 avril 2000, l'huissier de justice constata que le débiteur V.M. était parti à l'étranger mais que, selon la déclaration de sa mère, il était propriétaire d'un immeuble. Le même jour, l'huissier de justice se déplaça au domicile du V.G. où il mit sous séquestre des biens meubles lui appartenant. Cela fut constaté dans un procès-verbal dressé à cette occasion. Le 5 juin 2000, l'huissier publia l'annonce de vente aux enchères des biens de V.G. pour le 26 juin 2000.
11.
Le 19 avril 2000, à la suite d'une plainte déposé par le requérant contre la procédure d'exécution, le tribunal départemental de Satu Mare l'informa que l'exécution forcée mobilière était en cours et qu'il pouvait demander l'exécution forcée immobilière contre V.M. s'il l'estimait nécessaire.
12.
Le requérant déposa une nouvelle plainte auprès du tribunal départemental dans laquelle il dénonçait la lenteur de la procédure d'exécution forcée. Le 23 juin 2000, le tribunal l'informa que la procédure d'exécution était en cours, que trois débiteurs étaient insolvables et que seul V.G. avait des biens meubles saisissables. Il fut informé également que s'il était mécontent du contenu du procès-verbal de séquestre, il pouvait déposer une plainte pénale pour faux intellectuel.
13.
Lors de la vente aux enchères du 26 juin 2000, aucun acheteur ne se présenta. Le requérant fit une demande d'exécution forcée immobilière sur l'immeuble appartenant à V.M. L'huissier de justice clôtura l'exécution forcée mobilière et adressa une notification à la mairie de Bixad pour lui faire parvenir des informations sur les biens mobiliers et immobiliers des débiteurs.
14.
Par une lettre du 29 juin 2000, répondant à une demande du requérant, le tribunal de première instance l'informa que l'huissier de justice avait demandé à la mairie des informations sur les biens des débiteurs. Dans la mesure où le requérant n'était pas satisfait de l'activité de l'huissier, il lui était loisible de saisir les juridictions nationales d'une contestation à l'exécution en vertu de l'article 399 du code de procédure civile.
15.
Le 30 juin 2000, la mairie informa l'huissier de justice que V.G. était propriétaire d'un immeuble composé d'une maison et d'un terrain et que les trois autres débiteurs n'étaient pas enregistrés à la mairie comme propriétaires de biens.
16.
Le 25 octobre 2000, le requérant demanda au tribunal de première instance des renseignements sur l'état de la procédure d'exécution. Le 6
novembre 2000, le tribunal lui répondit que, le 30 juin 2000, la mairie avait fourni à l'huissier les informations demandées.
17.
Le 24 janvier 2001, le requérant demanda au tribunal de première instance la vente des biens de V.G. afin d'obtenir la réparation ordonnée par le tribunal le 9 novembre 1998. Le 19 mars 2001, le requérant adressa à nouveau au tribunal une demande en vue de faire ordonner l'exécution forcée immobilière contre V.G.
18.
Il ressort des pièces du dossier que la vente des biens de V.G. n'a jamais eu lieu. Le jugement du 9 novembre 1998 demeure inexécuté.
II.
19.
L'essentiel de la réglementation interne pertinente, à savoir des extraits du code de procédure civile dans ses rédactions antérieure et postérieure à sa modification du 2 mai 2001 et de la loi n
o
188/2000 sur les huissiers de justice (en vigueur à partir du 10 novembre 2000) est décrite dans les affaires
Roman et Hogea c. Roumanie
((déc.), n
o
62959/00, 31
août
2004) et
Topciov c. Roumanie
((déc.), n
o
17369/02, 15 juin 2006).
20.
Avant les modifications législatives apportées par la loi n
o
188/2000, l'activité des huissiers de justice était régie par la loi n
o
92/1992 sur l'organisation judiciaire. En vertu de l'article 110 de la loi n
o
92/1992 précitée, les huissiers de justice exerçaient leur activité auprès des tribunaux de première instance et des tribunaux départementaux et étaient subordonnés au président du tribunal, qui avait un droit de conseil et de contrôle sur leur activité. Ils étaient nommés par le ministère de la Justice et leurs attributions étaient déterminées par le règlement sur l'activité des huissiers de justice approuvé par ce ministère.
21.
Le 10 novembre 2000, la loi n
o
188/2000 sur les huissiers de justice («
la loi n
o
188/2000
») est entrée en vigueur. Les huissiers de justice sont à présent membres de l'Union nationale des huissiers de justice et exercent leur activité dans des études individuelles. Ils sont investis pour réaliser un service d'intérêt public. Les huissiers de justice ont commencé leur activité dans des études six mois après l'entrée en vigueur de la loi n
o
188/2000, à savoir le 10 mai 2001. A la même date, les bureaux d'huissiers qui existaient auprès des tribunaux ont cessé leur activité.
22.
En vertu de l'article 68 de la loi n
o
118/2000, les dossiers d'exécution en cours auprès des tribunaux devaient être répartis entre les études constituées par un juge délégué par chaque juridiction. Une copie du dossier était gardée ou envoyée, le cas échéant, par le juge délégué au tribunal compétent pour l'exécution. Selon l'article 112 du règlement d'application de la loi n
o
188/2000, la transmission des dossiers d'exécution était consignée dans un procès-verbal signé par l'huissier de justice et le juge délégué.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
23.
Le requérant se plaint de l'impossibilité d'obtenir l'exécution du jugement du 9 novembre 1998 du tribunal de première instance de Satu
Mare qui a condamné des particuliers à lui payer une somme d'argent. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention qui se lit ainsi dans sa partie pertinente
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur la recevabilité
24.
La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
25.
Le Gouvernement fait valoir que, bien que l'exécution d'un arrêt doive être considérée comme faisant partie intégrante du «
procès
» au sens de l'article 6 § 1 de la Convention (
Hornsby c. Grèce,
arrêt du 19
mars
1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-II, § 41), il existe des circonstances qui justifient l'échec de l'exécution en nature d'une obligation imposée par une décision judiciaire définitive, sans que l'inexécution constitue une violation de cet article. Il fait valoir que dans la présente affaire, le débiteur était un particulier et que les autorités nationales saisies de l'exécution ont assisté le requérant dans ses démarches pour faire exécuter le jugement en cause. Selon le Gouvernement, la non-exécution dudit jugement est imputable au manque de diligence du requérant et de son représentant.
26.
Le Gouvernement souligne qu'après l'entrée en vigueur de l'ordonnance du gouvernement n
o
138/2000 portant modification du code de procédure civile, toutes demandes d'exécution forcée devaient être adressées à un huissier de justice et non plus au tribunal de première instance en vertu de l'article 373
1
du code précité. L'huissier de justice était seul compétent pour l'exécution forcée d'une décision de justice définitive. En outre, en vertu de l'article 68 de la loi n
o
188/2000 sur les huissiers de justice, l'activité de ces derniers était déployée dans le cadre d'études indépendantes à partir de 10 mai 2001. Ainsi, après cette date, le représentant du requérant aurait dû demander au tribunal de première instance l'attribution du dossier d'exécution à un huissier de justice, mesure que le tribunal ne pouvait pas prendre en absence d'une telle demande. Faute d'une telle demande, le dossier d'exécution a été archivé par le tribunal de première instance de Negrești Oaș le 22 avril 2002.
27.
Le Gouvernement souligne qu'en raison du manque de diligence du requérant et de son représentant dans la procédure d'exécution, celle-ci est à présent périmée et la créance prescrite. Selon lui, le requérant devrait engager la responsabilité contractuelle de son représentant dans le cadre des procédures internes. Il note qu'en tout état de cause, le jugement en cause n'aurait pas pu être exécuté en raison de l'insolvabilité des débiteurs, fait qui ne peut pas être imputé à l'Etat (
Mihailescu c. Roumanie
(déc.), n
o
47748/99, 26 août 2003 et
Shestakov c. Russie
(déc.), n
o
48757/99, 18
juin 2002).
28.
Le requérant conteste la thèse du Gouvernement. Il considère que la non-exécution du jugement du 9 novembre 1998 est due au manque de diligence de l'huissier de justice, qui a d'ailleurs été mis en détention provisoire pour corruption passive dans une autre affaire. Il affirme avoir demandé à d'autres huissiers de continuer l'exécution, mais que ces derniers ont refusé.
29.
La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle l'article 6 de la Convention garantit à chacun le droit d'accès à la justice, lequel a pour corollaire le droit à l'exécution des décisions judiciaires définitives (
Hornsby c. Grèce
, arrêt du 19 mars 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-II, § 40). Ce droit ne peut cependant obliger un Etat à faire exécuter chaque jugement de caractère civil quel qu'il soit et quelles que soient les circonstances
; il lui appartient en revanche de se doter d'un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer le respect des obligations positives qui lui incombent. La Cour a uniquement pour tâche d'examiner si les mesures adoptées par les autorités nationales ont été adéquates et suffisantes (
Ruianu c. Roumanie
,
n
o
34647/97, § 66, 17 juin 2003), car lorsque celles-ci sont tenues d'agir en exécution d'une décision judiciaire et omettent de le faire, cette inertie engage la responsabilité de l'Etat sur le terrain de l'article 6 § 1 de la Convention (
Scollo c. Italie
, arrêt du 28
septembre 1995, série A n
o
30.
Dans la présente affaire, il s'agissait d'exécuter un jugement enjoignant une obligation de paiement à des particuliers. A cet égard, l'Etat était tenu de mettre à la disposition du requérant un système lui permettant d'obtenir du débiteur le paiement des sommes allouées par les juridictions (voir,
mutatis mutandis, Dachar c. France
(déc.), n
o
42338/98, 6 juin 2000). On ne saurait pourtant en déduire qu'il doit être tenu pour responsable du défaut de paiement d'une créance exécutoire dû à l'insolvabilité d'un débiteur «
privé
» (voir,
mutatis mutandis, Sanglier c. France
,
n
o
50342/99, §
39, 27 mai 2003).
31.
En ce qui concerne l'obligation pour les autorités de prendre des mesures adéquates afin d'exécuter le jugement du 9 novembre 1998, la Cour note que celui-ci a été revêtu de la formule exécutoire le 2 février 1999. Le requérant a demandé son exécution au tribunal de première instance dans la circonscription duquel exerçaient les huissiers de justice, les seuls organes compétents pour assister le requérant dans la procédure d'exécution.
32.
L'huissier de justice a mis les débiteurs en demeure d'obtempérer au jugement précité avant le 11 février 1999. Bien que les débiteurs ne se soient pas conformés à cette sommation dans le délai légal de vingtquatre
heures, l'huissier a attendu plus de neuf mois, soit le 5
novembre 1999, pour donner à nouveau injonction aux débiteurs d'exécuter ledit jugement. Une tentative d'exécution a eu lieu le 17
avril
2000, soit cinq mois après la deuxième injonction donnée aux débiteurs et une vente aux enchères a été organisée le 26 juin 2000. Or, la Cour estime que ces délais étaient trop longs, en l'espèce, compte tenu, plus particulièrement, de l'obligation de diligence qui incombe à l'organe d'exécution pour ne pas favoriser les débiteurs dans l'organisation de leur insolvabilité.
33.
Malgré le fait que, le 30 juin 2000, l'huissier a été informé de la possibilité de mettre en œuvre une procédure d'exécution forcée immobilière contre l'un des débiteurs, aucun acte d'exécution n'a été réalisé après cette date.
34.
Par ailleurs, il ne saurait être reproché au requérant de ne pas avoir agi avec diligence. A cet égard, la Cour constate que, le requérant a déposé plusieurs plaintes auprès du tribunal de première instance pour dénoncer la lenteur de la procédure d'exécution. Or, le tribunal s'est limité dans chaque réponse à lui fournir des informations sur le stade de la procédure d'exécution. Le tribunal a notamment conseillé au requérant de déposer une plainte pénale contre le procès-verbal de séquestre, alors qu'il n'en contestait pas le contenu mais le manque de diligence de l'huissier de justice. En outre, après l'échec de l'exécution forcée mobilière, le requérant a déposé trois demandes d'exécution forcée immobilière auprès du tribunal, sans qu'aucune suite soit donnée.
35.
La Cour note avec le Gouvernement qu'à la suite des modifications législatives apportées par l'ordonnance du gouvernement n
o
138/2000 et la loi n
o
188/2000, les huissiers de justice exercent leur activité dans des études indépendantes à partir du 10 mai 2001. Toutefois, la Cour constate que ni l'article 68 de la loi n
o
188/2000 ni son règlement d'application n'imposent au créancier une obligation expresse de demander le transfert de son dossier auprès d'un huissier de justice. Selon ce texte de loi, il appartient au juge délégué de distribuer les dossiers d'exécution en cours à des huissiers de justice, en dressant à cette occasion un procès-verbal signé par lui-même et l'huissier de justice.
36.
Or, la Cour retient que la dernière demande d'exécution adressée par le requérant au tribunal le 19 mars 2001, soit après l'entrée en vigueur de la loi n
o
188/2000, mais avant que les huissiers de justice cessent leur activité auprès des tribunaux, est restée sans réponse. Ainsi, le tribunal aurait pu à ce moment-là informer le requérant de son défaut de compétence ou d'une éventuelle obligation qui lui incombait de demander le transfert du dossier auprès d'une étude individuelle. Or, le tribunal s'est limité à archiver le dossier d'exécution du requérant le 22 avril 2002.
37.
Il est vrai qu'après le 19 mars 2001, le requérant n'a pas utilisé le nouveau mécanisme juridique mis à sa disposition par l'Etat pour obtenir l'exécution dudit jugement. Mais la Cour ne peut s'empêcher d'observer qu'au moment où les modifications législatives sont devenues effectives, à savoir en mai 2001, la procédure d'exécution était pendante depuis deux ans et trois mois environ et que seuls cinq actes d'exécution avaient été dressés par l'huissier de justice qui exerçait son activité sous le contrôle du tribunal.
38.
La Cour note que, selon la loi interne, le délai pour demander l'exécution forcée du jugement est échu en l'espèce. La Cour rappelle qu'il ne lui appartient pas d'examiner le bien-fondé du moyen tiré de la prescription, une telle tâche incombant aux juridictions nationales (
Ruiz
Torija c. Espagne
, arrêt du 9 décembre 1994, série A n
o
303
‑
A, p. 12, §
30). Elle se borne à constater que, alors même que le requérant ne s'est pas vu verser la somme d'argent, il ne pourra plus contraindre les débiteurs à exécuter cette créance.
39.
En outre, la Cour ne peut pas retenir l'argument du Gouvernement selon lequel tout acte d'exécution aurait été inutile en raison de l'insolvabilité des débiteurs. Elle constate que le jugement du 9
novembre
1998 a condamné solidairement les quatre débiteurs à verser au requérant une somme d'argent. Il ressort également du document fourni le 30
juin
2000 par la mairie à l'huissier de justice que l'un au moins des débiteurs était solvable. Dès lors, le requérant aurait pu obtenir le recouvrement de sa créance si l'exécution forcée avait été dirigée contre ce débiteur.
40.
Ces éléments suffissent à la Cour pour conclure qu'en l'espèce, les autorités nationales n'ont pas assisté le requérant dans ses démarches pour obtenir l'exécution du jugement du 9 novembre 1998.
41.
Dès lors, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
42.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
43.
Le requérant demande que les autorités roumaines soit condamnées à exécuter le jugement définitif du 9 novembre 1998. Il indique expressément qu'il ne réclame aucune somme comme réparation au titre du préjudice matériel ou moral qu'il aurait subi.
44.
Le Gouvernement fait valoir que la non-exécution du jugement du 9
novembre 1998 est due au manque de diligence du requérant et de son représentant, ainsi qu'à l'insolvabilité des trois des débiteurs.
45
.
En ce qui concerne la réparation en nature demandée par le requérant, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure d'exécution forcée contre des particuliers aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu (
mutatis mutandis,
Findlay c.
Royaume-Uni
, arrêt du 25 février 1997,
Recueil
1997
‑
I, p. 284, § 85 et
Lungoci
c.
Roumanie
, n
o
62710/00, §
52, 26 janvier 2006). De ce fait, cette demande du requérant ne saurait être retenue par la Cour.
46.
Par ailleurs, bien que le requérant ne demande pas la réparation par équivalent de son préjudice matériel ou d'un éventuel préjudice moral, eu égard à l'ensemble des éléments se trouvant en sa possession, du constat de violation de l'article 6 § 1 de la Convention et statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour alloue au requérant 2
000
euros
B.
Frais et dépens
47.
Le requérant ne demande pas le remboursement des frais et dépens.
48.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où il l'a demandé. Dès lors, en l'espèce, la Cour n'octroie au requérant aucune somme à ce titre.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44
§
2 de la Convention, 2
000 EUR (deux mille euros) au titre du dommage subi, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, à convertir en nouveaux lei roumains (RON)
au taux applicable à la date du règlement
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 mars 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago
Quesada
John
Hedigan
Greffier
Président