ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 233/2022

Ședința publică din data de 3 februarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4765 din 9 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, fiind respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administrația Fondului Cultural Național, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională Loteria Română S.A.

Prin decizia civilă nr. 1116/A/2015 din 25 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, a fost admis apelul reclamantei Administrația Fondului Cultural Național împotriva sentinței civile nr. 4765 din 9 octombrie 2014 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, dispunându-se anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Prin decizia nr. 1650 din 11 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, a fost respins recursul declarat de pârâta Compania Națională Loteria Română S.A. împotriva deciziei civile nr. 1116/A/2015 din 25 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

În urma rejudecării cauzei, prin sentința civilă nr. 238/2019 din 1 februarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administrația Fondului Cultural Național, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională Loteria Română S.A., obligând-o pe aceasta din urmă la plata către reclamantă a sumei de 24.264.843,90 RON, reprezentând contribuții pentru Fondul Cultural Național din încasările lunare ale Loteriei Române pentru anul 2010 și pentru luna ianuarie 2011, la care se adaugă majorările de întârziere, în conformitate cu dispozițiile actelor normative privind taxele și impozitele datorate la bugetul de stat, calculate începând cu data de 16 a lunii următoare celei pentru care se datorau contribuțiile și până la data achitării lor efective, precum și cheltuielile de judecată în cuamtum de 1.500 RON constând în onorariu expert.

Prin decizia civilă nr. 1869/2020 din 14 decembrie 2020 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă Compania Națională Loteria Română S.A. împotriva sentinței civile nr. 238/2019 din 1 februarie 2019 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtă Compania Națională Loteria Română S.A., întemeiat pe motivele prevăzute de pct. 6 și 8 ale art. 488 din C. proc. civ., solicitând casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre reiudecare instanței de apel, cu obligarea intimatei Administrația Fondului Cultural National la plata cheltuielilor ocazionate de judecarea acestui litigiu.

Din perspectiva cazului de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlaturat cererile părților". Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituind o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale.

Conform jurisprudentei C.E.D.O., noțiunea de proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenție, presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real toate problemele esențiale ce i-au fost supuse.

Recurenta susține că în mod eronat instanța de apel i-a respins calea de atac prin invocarea strict a prevederilor art. 21 alin. (1) lit. ș) și art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 51/1998, fără a lua în analiză faptul ca prin Legea nr. 199/2008, pentru aprobarea O.G. nr. 2/2008 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 51/1998, art. 21 alin. (1) a fost modificat prin introducerea literei ș) - "o cota de 2% din încasările Loteriei Romane", legea având (conform normelor de tehnică legislativă) un nivel superior ordonanței Guvernului, având rolul de a aproba/modifica/abroga o ordonanță.

Astfel, în cuprinsul art. 22 alin. (3) se precizează clar că "Modul de stabilire, vărsare și gestionare a sumelor aferente cotelor menționate la art. 21 alin. (1) se reglementează prin norme metodologice aprobate prin ordin al ministrului culturii și cultelor, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I".

În acest sens, prin Ordinul nr. 2066/2011 au fost aporbate Normele metodologice privind stabilirea, vărsarea și gestionarea sumelor care constituie Fondul Cultural Național, ordinul fiind publicat în M. Of. nr. 176/14.03.2011, și se face precizarea că acesta produce efecte începand cu data de 14.03.2011.

Suma solicitată la plată de reclamanta-intimată reprezintă o contribuție la constituirea veniturilor proprii ale Fondului Cultural Național, reprezentând una din sursele de finanțare ale acestui fond. Ca atare, suma nu se constituie ca venit la bugetul general consolidat pentru a deveni incidente prevederile art. 21 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Mai mult, din parcurgerea art. 21 din O.G. nr. 51/1998 rezultă cu evidența că veniturile proprii ale Fondului Cultural Național provin din încasările operatorilor economici care activează în domeniul vânzării de reproduceri ale unor bunuri din patrimoniul național, din licitațiile publice a bunurilor culturale, din vânzarea imobilelor monumente istorice, din vânzarea publicațiilor și a fonogramelor, a calendarelor și cărților poștale ilustrate, din organizarea bâlciurilor și a parcurilor de distracții, fonduri obținute din colaborări internaționale, donații și sponzorizări.

Din coroborarea acestor prevederi legale reiese că prin Legea nr. 199/2008 a fost stipulat că, pentru ca O.G. nr. 51/1998 să producă efecte în mod "practice" și să devină operațională, Ministrul Culturii și Cultelor avea obligația de a emite un ordin în care să fie reglementat în mod expres "modul de stabilire, vărsare și gestionare a sumelor aferente cotelor menționate la art. 21 alin. (1)", aspect care s-a realizat ulterior prin Ordinul nr. 2066/08.02.2011.

Prin urmare, în perioada cuprinsă între momentul intrării în vigoare a Legii nr. 199/2008 și data intrării în vigoare a Ordinului nr. 2066/2011, recurenta s-a aflat în imposbilitate obiectivă de a determina efectiv, conform unui algoritm stipulat într-un act normativ, cota de contribuție ce i s-ar fi cuvenit Fondului Cultural Național. Mai mult, a existat imposibilitatea de a declara la o autoritate a statului această obligație într-o forma materializată într-un formular tipizat, care ar fi trebuit depus până la un anumit termen, precum și de a achita această sumă într-un cont comunicat de o instituție a statului.

Însăși instanța de fond a apreciat, în cuprinsul sentinței pronunțate, că Ordinul nr. 2066/2011 nu poate produce efecte retroactiv, anterioare intrării în vigoare, fapt pe care Curtea de Apel București nu l-a avut în vedere la pronunțarea deciziei nr. 1869/14.12.2020. Recurenta-pârâtă apreciază că instituția aflată în culpă este chiar Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național care, până la data de 14 martie 2011, nu a pus în aplicare prevederile Legii nr. 199/2008 de a emite norme de aplicare pentru O.G. nr. 51/1998, așa cum aceasta a fost modificată prin O.G. nr. 2/2008, astfel încât operatorii economici sau instituțiile vizate la art. 21 alin. (1) să poată achita contribuțiile care le reveneau.

În ceea ce privește al doilea motiv de casare invocat - pct. 8 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ. - recurenta a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșita a normelor de drept material.

Astfel, instanța de apel invocă faptul că, în raport cu dispozițiile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de același nivel cu actul vizat, astfel încât un act normativ de nivel superior, cum este O.G. nr. 51/1998, emisă de Guvernul României, nu poate fi interpretat prin Ordinul nr. 2066/2011, emis de Ministerul Culturii.

Buna-credință a pârâtei, în calitate de contribuabil, îl reprezintă faptul că, începând cu data intrării în vigoare a Ordinului nr. 2066/2011, prin care se stipulează, la art. 8-13, modul de declarare și virare a cotelor de contribuții, inclusiv modelul de declarație în anexa la ordin (aspecte care nu erau precizate în cuprinsul Legii nr. 199/2008), a respectat întocmai prevederile ordinului, calculând, declarând și plătind contribuțiile datorate Fondul Cultural Național.

După ce recurenta redă prevederile art. 8-12 din Ordinul Ministrul Culturii și Patrimoniului Național nr. 2066/2011, precum și cele ale art. 13, 17 și 18 din O.G. nr. 10/2005 privind reglementarea unor măsuri financiare, în forma inițială a actului normativ, aceasta concluzionează că instanța de recurs trebuie să aibă în vedere precizările sale cu privire la incidența prevederilor art. 22 alin. (3) din O.G. nr. 51/1998, aprobată prin Legea nr. 199/2008, asupra pretenției reclamantei cu privire la cotele de contribuții aferente anului 2010 și lunii ianuarie 2011, perioade anterioare apariției normelor de aplicare intrate în vigoare abia la data de 14 martie 2020.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă Administrația Fondului Cultural Național a solicitat respingerea recursului pârâtei Compania Națională Loteria Română S.A. ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.

În esență, intimata a arătat că suma (cota) datorată de recurentă se administrează în regim de creanță fiscală pentru că Fondul Cultural Național, care se obține prin colectarea cotelor, se raportează ordonatorului principal de credite, respectiv Ministerului Culturii, care la rândul său îl raportează Ministerului Finanțelor Publice, pentru ca acesta să fie prins în bugetul alocat anual Ministerului Culturii. Din toate aceste operațiuni rezultă fără putință de tăgadă că este vorba despre o sumă de bani datorată statului, adică o creanță bugetară, fiind nefondate susținerile recurentei care contrazic dispozițiile legii fiscale.

În mod corect și legal au reținut ambele instanțe de fond că apărarea pârâtei potrivit căreia art. 21 alin. (1) lit. ș) din O.G. nr. 51/1998 a fost abrogat prin art. 4 din O.G. nr. 17/2012 este nefondată, întrucât un act normativ de abrogare ulterior nu înlătură obligațiile recurentei de a achita cotele de contribuție de 2% din încasările realizate de aceasta în anul 2010 și în luna ianuarie 2011, stabilite de dispozițiile legale în vigoare la data nașterii respectivei obligații de plată.

De asemenea, este greșită susținerea pârâtei în sensul că Ordinul nr. 2066/2011, intrat în vigoare la 14 martie 2011, ar fi aplicabil în speță pe motiv că acesta ar reprezenta o interpretare oficială a organului care a edictat actul normativ, care se concretizează în norme interpretative, aplicabile retroactiv. Oricum, pretenția acesteia că trebuia dat un alt ordin metodologic este formulată abia în faza de recurs.

Cuantumul sumelor datorate de Compania Națională Loteria Română S.A. au fost stabilite și verificate printr-o expertiză tehnică, la care pârâta a participat și la care nu a obiectat.

Cât privește al doilea motiv de recurs, intimata a solicitat respingerea lui ca neîntemeiat, dat fiind faptul că se tinde la contrazicerea legii referitoare la elaborarea actelor normative, fiind în afara oricărei discuții că un act normativ de nivel superior, cum este O.G. nr. 51/1998, nu poate fi interpretat prin Ordinul nr. 2066/2011, emis de un ministru. Pe de altă parte, corect au stabilit primele instanțe ca termen de plată data prevăzută de lege, respectiv de art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 21/1998, sumele reprezentând cotele de contribuție prevăzute de art. 21 trebuind să se calculeze lunar de plătitori și să se verse de către aceștia în bugetul Fondului Cultural Național până la data de 15 a lunii următoare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 septembrie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiași text, doar intimata înțelegând să uzeze de un asemenea drept.

Prin încheierea din 9 decembrie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta Compania Națională Loteria Română S.A. împotriva deciziei civile nr. 1869/2020 din 14 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Prin recursul formulat pârâta a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., însă din dezvoltarea primului motiv de recurs nu rezultă care dintre ipotezele reglementate de acest text normativ a fost avută în vedere de parte, în condițiile în care respectivul motiv de casare se poate invoca atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Pe de altă parte, deși recurenta face trimitere la obligația instanței de a-și motiva hotărârea (greșit indicând prevederile din vechiul Cod de procedură, art. 261 alin. (1) pct. 5, litigiului fiindu-i aplicabile dispozițiile din noul cod), raportându-se atât la prevederile din Legea fundamentală a statului român, cât și la prevederile Convenției europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale, cu trimitere și la jurisprudența C.E.D.O. în materie de proces echitabil, nu aduce nicio critică concretă deciziei instanței de apel, pe acest aspect, al nemotivării sau al motivării contradictorii ori total străine de natura cauzei.

În realitate, instanța de recurs constată că nemulțumirile părții vizează modul în care instanțele de fond au interpretat și aplicat dispozițiile legale care prevăd obligația pârâtei Compania Națională Loteria Română S.A. de a calcula lunar și de a vărsa în bugetul Fondului Cultural Național, până la data de 15 a lunii următoare, cota de 2% din încasările Loteriei Române, aspecte care se încadrează, de fapt, în celălalt motiv de recurs invocat, și anume la pct. 8 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., urmând să fie analizate împreună cu restul criticilor părții în legătură cu cel din urmă temei de casare.

Așadar, reținându-se că acest motiv de nelegalitate este indicat strict formal, întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu sunt dezvoltate critici de nelegalitate privind nemotivarea sau contradictorialitatea deciziei atacate, susținerile recurentei vizând, în realitate, nemulțumirea acesteia privind obligarea sa la plata parțială a sumelor pretinse de reclamanta-intimată, recurenta neaducând nicio critică de nelegalitate punctuală hotărârii atacate sub acest aspect, Înalta Curte constată că critica fundamentată pe pct. 6 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ. este nefondată.

În ceea ce privește al doilea motiv de casare, în esență, recurenta susține că hotărârea primei instanțe de control judiciar a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 22 alin. (3) din O.G. nr. 51/1998, astfel cum a fost ea aprobată prin Legea nr. 199/2008, cu referire atât la Ordinul nr. 2066/2011, cât și la O.G. nr. 10/2005, instanța omițând cu desăvârșțire faptul că ordinul antemenționat nu poate produce efecte retroactiv, adică anterior intrării sale în vigoare, fiind publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, doar în data de 14 decembrie 2020.

Înalta Curte constată că nici aceste critici nu sunt întemeiate, prima instanță de control judiciar interpretând în mod corect dispozițiile normative incidente în speță, neîncălcând nici principiul constituțional al neaplicării retroactive a legii, consacrat de alin. (2) al art. 15 din Legea fundamentală.

Astfel, în mod legal s-a reținut de către instanța de apel că aplicarea legii civile în timp este guvernată de principiul neretroactivității legii, principiul aplicării imediate a legii noi și principiul supraviețuirii legii vechi. Principiul neretroactivității legii civile are o valoare absolută, în sensul că legiuitorul nu poate institui nicio derogare, astfel că legea civilă se aplică tuturor situațiilor juridice născute după intrarea ei în vigoare, iar nu și celor trecute, consumate.

Corect s-a reținut faptul că, în cazul faptelor constitutive, modificatoare sau extinctive de situații juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, precum și în ceea ce privește efectele produse de acea situație juridică înainte de acest moment, poate fi aplicată numai legea veche, adică legea în vigoare la data producerii faptei respective ori efectelor ei, deoarece, în caz contrar, ar însemna să i se atribuie legii noi efect retroactiv. Altfel spus, o lege ulterioară nu poate să aducă atingere constituirii, modificării sau stingerii situațiilor juridice anterioare, indiferent dacă legea nouă ar suprima un mod de formare, modificare sau stingere ori ar schimba condițiile necesare.

Așadar, de vreme ce pentru perioada ianuarie 2010 - ianuarie 2011, prin art. 21 alin. (1) lit. ș) din O.G. nr. 51/1998 privind îmbunătățirea sistemului de finanțare a programelor, proiectelor și acțiunilor culturale, în forma în vigoare la acea dată, se prevedea că veniturile proprii ale Fondului Cultural Național provin, printre altele, și din cota de 2% din încasările Loteriei Române, iar potrivit primului alineat al art. 22 din același act normativ "Sumele reprezentând cotele prevăzute la art. 21 se calculează lunar de către plătitori și se varsă de către aceștia în bugetul Fondului Cultural Național, până la data de 15 a lunii următoare", este nefondată orice critică a recurentei pe lipsa obligației sale de a plăti sumele datorate intimatei cu acest titlu. De altfel, însăși recurenta admite faptul că lit. ș) a art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 51/1998 a fost introdus prin Legea nr. 199/2008, pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 2/2008 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 51/1998 privind îmbunătățirea sistemului de finanțare a programelor și proiectelor culturale, adică anterior perioadei pentru care reclamanta-intimată a formulat pretenții financiare, astfel că nu se pune problema unei aplicări greșite a legii, fiind lipsit de importanță existența și a altor surse de finanțare ale fondului, la care se face referire în cuprinsul memoriului de recurs.

Chiar dacă, potrivit alin. (3) al art. 22 din O.G. nr. 51/1998, modificată, modul de stabilire, vărsare și gestionare a sumelor aferente cotelor menționate la art. 21 alin. (1) se reglementează prin norme metodologice aprobate prin ordin al ministrului culturii și cultelor, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar aceste norme au fost aprobate prin Ordinul nr. 2066/2011, publicat în M. Of. nr. 176/14.03.2011, în mod legal a fost obligată pârâta la plata cotei datorate intimatei-reclamante, existând în legislația națională temei legal pentru aceasta, după cum s-a arătat mai sus.

Cât privește invocarea prevederilor din O.G. nr. 10/2005, acestea nu prezintă nicio relevanță juridică în cauză, pentru că prin O.G. nr. 2/2008 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 51/1998 privind îmbunătățirea sistemului de finanțare a programelor și proiectelor culturale, a fost abrogată secțiunea a 6-a - "Reglementări privind finanțarea programelor, proiectelor și acțiunilor culturale, în condiții de transparență și competitivitate" a capitolului I din Ordonanța Guvernului nr. 10/2005 privind reglementarea unor măsuri financiare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 28 ianuarie 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 146/2005, cu modificările și completările ulterioare. Așadar, în perioada pentru care reclamanta-intimată a solicitat obligarea pârâtei-recurente la plată, această secțiune nu mai era în vigoare, obligația de plată fiind instituită prin lit. ș) a primului alineat la art. 21 din O.G. nr. 51/1998, modificată.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că și obligarea debitoarei recurente la plata majorărilor de întârziere, în conformitate cu dispozițiile actelor normative privind taxele și impozitele datorate la bugetul de stat, calculate începând cu data de 16 a lunii următoare celei pentru care se datorau contribuțiile la Fondul Cultural Național și până la data achitării lor efective, este legală, în considerarea faptului că, art. 23 din O.G. nr. 51/1998, modificată, în forma în vigoare în perioada supusă analizei, statuează ritos că neachitarea cotelor la termenul prevăzut la art. 22 alin. (1) atrage perceperea de majorări de întârziere, în conformitate cu dispozițiile actelor normative privind taxele și impozitele datorate la bugetul de stat, majorările de întârziere urmând să se facă venit la Fondul Cultural Național.

În consecință, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtei Compania Națională Loteria Română S.A. împotriva deciziei civile nr. 1869/2020 din 14 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Națională Loteria Română S.A. împotriva deciziei civile nr. 1869/2020 din 14 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 februarie 2022.